Etichetă: Jean Bastien-Thiry

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (din Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 (ora 04h40) la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. După deșteptarea lui, el solicită, foarte calm, acordul autorităților ffixarea de corp al piciorului său artificial. La grefier fumează două țigări, după care solicită cea de a 3-a, un „Gitane”, preferata lui, dar călăul Marcel Chevalier (executorul șef) va riposta: „Nu, este de ajuns. Am fost destul de înțelegători. Trebuia să vâ gândiți înainte (mai devreme)”. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte (de drept comun și membri ai OAS – Organizația Armată Secretă) au fost ghilotinați (14 în timpul președinției lui Charles de Gaule/1959–1969, 3 în timpul președinției lui Georges Pompidou/1959-1974 și 2 în timpul președinției lui Valéry Giscard d'Estaing) în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean–Gaston Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 (la ora 04h37) la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René–Charles (Raymond) Pons (în vârstă de 54 de ani, mic de statură–1,54m), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. Trezit la ora 04h00, el ar fi dormit bine, „fără griji”, iar după ce s-a îmbrăcat a solicitat hârtie și stilou pentru scrierea unei scrisori, care se „necesita prea mult timp”, în timp ce judecătorul era nerăbdător. După o spovedanie și o slujbă religioasă, la grefier, Pons bea un pahar mare de rum. Executorii lui văzându-l mic de statură l-au încurajat : „Să nu-ți faci griji nu-ți vom face niciun rău”. Execuția a fost rapidă. După paharul mare de rum consumat, condamnatul la moarte nici nu și-ar fi dat seama că a fost ghilotinat! La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Trezit la ora 06h10, el refuză să asculte slujba religioasă a preotului, iar la grefier, atât alcoolul (rom) câși țigara. În schimb, avocatului său Pereau el spune: „Nu știu de ce, nu îmi aduc aminte…” apoi „Continuați să-mi depuneți flori pe mormânt, să-mi apărați memoria. Nu știu ce am făcut …dacă acest lucru poate servi altora. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. În fața ghilotinei magistratul Arthonzoul anunță încă odată condamnarea lui la moarte și execuția.

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curte cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte de drept comun au fost ghilotinați în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René Pons (în vârstă de 54 de ani), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. https://www.youtube.com/watch?v=CVn6dYQA5xM La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. (....)

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.