Etichetă: PP (Prefectura de Poliție) Paris

Considerat complicele lui Larossi Abballa (terorist–islamist radical) în dosarul asasinării funcționarilor de poliție în numele Statului Islamic (Daesh), în ciuda negării cu vehemență a acestui act criminal odios, ca urmare a unei anchete de mare anvergură lansată de către Parchetul Antiterorist de la Paris în strânsă colaborare cu PP (Prefectura de Poliție Paris) și cu DGSI (Direcția Generală a Informațiilor Interne) Mohamed Lamine Aberouz (franco–marocan, n.1993, asistat de către avocați Nino Arnaud și Vincent Brengarth) prieten apropiat al teroristului (ucis de către o unitate de intervenție de elită a poliției–RAID) va fi inculpat și judecat în dosar între 25 septembrie–6 octombrie 2023 de către Curtea cu Jurați Specială de Primă instanță (compusă din 5 jurați–magistrați) în sala Voltaire a TJP (Tribunalul Judiciar Paris). În verdictul său pe care îl anunță pe 11 octombrie (în jurul orei 09h30), după o deliberare care va dura cca 08h10, aceasta îl condamnă pe inculpat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani (maximă). Rechizitoriul Avocatului general (reprezentând Ministerul Public) care a durat cca 03h10, a fost urmat „scrupulos” de către Curte, aflată sub președinția lui Christophe Petiteau. Avocații Thibault de Montbrial și Pauline Dufourq (reprezentând partea civilă–Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing) s-au declat satisfăcuți de verdict, dar avăcații condamnatului care solicitau achitarea clientului lor (din lipsă de probe fiabile contra lui) au făcut apel la sentință pe 13 octobrie. Fratele inculpatului Charaf-Din Aberouz, condamnat la 5 ani de închisoare pentru „asociere de răufăcători” în vederea pregătirii unui act terorist în 2011, a fost și el prezent în sala de judecată. Legat de Charaf-Din Aberouz, Larossi Abballa, a fost și el deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii de acte teroriste. După comiterea actului terorist de către de Larossi Abballa și asasinarea celor doi funcționari de poliție, apropiații din anturajul lui vor fi interpelați sub motivul că i-ar fi fost copmplice. Trei dintre ei vor fi audiați, iar 2 presupuși complici, Charaf-Din Aberouz (29 de ani) și Saad Rajraji (27 de ani), vor fi încarcerați, după audierea lor, în detenție provizorie pe 19 iunie, pentru că au fost condamnați împreună în 2013 în dosarul filierei jihadiste din zonele tribale de la frontiera pakistano–afgană. Ei ar fi fost influențați de către Rachid Kassim, un jihadist propagandist francofon refugiat în zona irako–siriană (ucis, foarte probabil, lângă Mossoul, en Irak, în timpul bombardamentelor contra Statului Islamic în cursul lunii februarie 2017). Fratele lui Charaf-Din Aberouz, Mohamed Aberouz va fi încarcerat între septembrie 2016 și ianuarie 2017 bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, care a înjunghiat un polițist la Boussy-Saint-Antoine pe 8 septembrie 2016. Acesta i-ar fi cunoscut pe Sid Ahmed Ghlam și Abdelkader Jalal, bănuiți că ar fi jucat un rol important în atentatul islamist eșuat contra bisericii din Villejuif pe 19 aprilie 2015, în care polițista municipală (stagiară) Aurélie Châtelain a fost asasinată. Pe 3 aprilie 2017 și sora jihadistului Larossi Abballa va fi interpelată și plasată în detenție prizorie în dosar. Mohamed Aberouz (un tânăr cu o copilărie fnormală–fără probleme, cu mama menajeră și tatăl angajat al firmei Renault) a fost inculpat în dosarul asasinatelor de la Magnanville pentru că amprentele sale genetice ar fi fost identificate pe materialul informatic al cuplului de funcționari de poliție (laptop și accesorii), ceea ce ar fi permis anchetatorilor să tragă concluzia că acesta s-ar fi aflat la domiciliul lor cănd Larossi Abballa a comis asasinatele, adică s-ar fi aflat la locul crimei, cu atât mai mult cu cât n-ar fi putut furmiza nici un alibi fiabil pentru intervalul de timp în care a avut loc evenimentul (crima). Problemele lui încep în anul școlar 2009–2010, când încă minor (de inteligență medie, timid, retras, solitar), părinții săi se separă iar el este exmatriculat din primul an de liceu pentru „lipsă de atenție” (dezinteres) și ca urmare decide de a pleca pentru un an la niște rude în Mauritania cu scopul de a învăța limba arabă. După revenire în țară (Franța) el reușește să obțină o diplomă de CAP (Certificat de Aptitudini Profesionale–echivalentul unei diplome de școală profesională) cu care își continuă studile și obține un Bac Pro (Bacalaureat Profesional/Tehnologic). După cum era și de așteptat după arestarea lui experții–psihiatri nu au depistat la acesta niciun fel de patologie și nici un fel de pericol de radicalizare, adică, niciun fel adicție (dependență). Și totuși, el apreciază că în Franța nu-și poate practica religia, „democratic”, liber, ca urmare aderă la Statul Islamic, principial, dar condamnă metodele sale extremiste, teroriste. Sarah Hervouët (născută tot în 1993 la Lisieux, în vârstă de 30 de ani la proces ca și Aberouz) condamnată în 2019 în dosarul atentatului eșuat de la Notre Dame la 20 de ani de recluziune criminală, participă și ea la proces ca „deținută” (extrasă din celula sa) în cadrul unei videoconferențe face cunoscut faptul că ea ar fi fost „promisă” ca soție mai întâi autorului atentatului, Larossi Aballa, iar după moartea acestuia, lui Adel Kermiche, unul dintre presupușii asasini ai preotului Jacques Hamel (și rănirea gravă a enoriașului Guy Coponet) de la biserica Saint-Étienne-du-Rouvray din departamentul Seine-Maritime (în timpul slujbei) pe 26 iulie 2016. Pentru nedenunțare de crimă a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală. Cei 3 implicați în atacul terorist și prezenți la proces, au fost condamnați pe 9 martie 2022 de către Curtea cu Jurați al TJ (Tribunalului Judiciar de la Paris) cu pedepse între 8–13 ani de recluziune criminală (Yassine Sebaihia–8 ani, Farid Khelil–10 ani și Jean-Philippe Steven Jean-Louis–13 ani, ultimii 2 cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă). Al 4-lea acuzat în dosar Rachid Kassim, absent (presupus decedat în bombardamentele asupra Statului Islamic în octombrie 2017), ca „instigator” a fost condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață. Ceilați 2 participanți la atacul terorist Adel Kermiche și Abdel Malik Petitjean au fost uciși de către polițiștii la ieșirea lor din biserică. Procesul celor 5 femei radicalizate jihadiste Inès Madani (19 ani la data evenimentului dramatic, asistată de avocatul Laurent Pasquet-Marinacce), Ornella Gilligmann (29 de ani, mama a 3 copii), Sarah Hervouët (23 de ani), Amel Sakaou (39 de ani), Samia Chalel (22 de ani) în dosarul atentatului islamist eșaut de la Catedrala Notre Dame de Paris („operațiunea Abou Mohammed al-Adnani”–după numele purtătorului de cuvânt al Daesh decedat cu câteva zile mai devreme) pe 4 septembrie 2016, se va desfășura între 25 deptembrie–14 septembrie 1919, când Inès Madani va fi condamnată la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare), Ornella Gilligmann, la 25 de recluziune criminală, iar Sarah Hervouët et Amel Sakaou (care a refuzat să participe la proces), fiecare la câte 20 de ani de recluzine criminală. În ceea ce o privește pe Samia Chalel, intermediară între Rachid Kassim (n. 24 ianuarie 1987, ucis pe 27 iulie 2017 lângă Mosul în Irak, bănuit că ar fi fost comanditarul mai multor atacuri teroriste islamiste) și Inès Madani, a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală (dintre care unul cu suspendare), care a executat deja pedeapsa în detenție provizorie. În acest dosar, vor fi condamnați, în calitate de complici și Mohamed Lamine Aberouz la 3 ani de închisoare (cu executare), respectiv, Selima Aboudi (cea de a 6-a femeie inculpată în dosar) la 3 ani de închisoare (cu suspendare) pentru nedenunțare de „act terorist contra siguranței naționale”. Pe 22 octombrie Inès Madani (asistaă de avocații Daphné Pugliesi și Tewfik Bouzenoune) va face apel la sentința de condamnare, urmată de Mohamed Lamine Aberouz (asistst de avocatul Vincent Brengarth). Judecați de către Curtea cu Jurați Specială de Apel (compusă din 7 jurați–magistrați) între 25 mai–7 iunie 2021, avocatil general (reprezentând Ministerul Public) Guillaume Portenseigne va solicita contra Madani confirmarea pedepsei din Prima instanță căreia însă solictă și asocierea unei perioade de siguranță de 2/3, iar contra lui Aberouz 5 ani de detenție criminală (maximă autorizată de lege), în timp ce avocatul său solicita achitarea lui ca și în procesul desfășurat între 25 septembrie–6 octombrie 2023 în fața Curții cu Jurați Specială de Primă instanță legat de asasinarea celor 2 funcționari ai Poliției Naționale. Cu alte cuvinte, pedepsele celor 2 au fost agravate în Appel față de cele pronunțate în Prima instanță. Nota autorului. Urmărind „de aproape” acest dosar terorist islamist de dublu asasinat de excepție (având în vedere faptul că victimele erau funcționari de poliție) cu cele conexe acestuia timp de aproape de un deceniu (din 2016) ca atașat de presă al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului–Națiunile Unite), personal, nu am avut convingerea fermă că sancțiunile pronunțate în aceste ar fi fost corecte. Cred că Justiția (cu magistrații Curților cu Jurați Specială), ca de altfel, Ministerul Public (cu avocații generali) dar și Parchetul Antiterorist (cu judecătorii de instrucție care au instrumentat dosarul) de la aveau în vedere, în primul rând, nu atât gradul de vinovăție a acuzaților (inculpaților) cât faptul că victimele atacurilor teroriste au fost funcționari ai poliției și religioși (care înainte de separarea Bisericii de Stat în 1905 erau funcționari, ulterior plătiți din diferite donații ale unor asociații create de către Biserică, stabilită de către Conferința Episcopilor din Franța). În al doilea rând, faptul că cei în cauză erau mai mult sau mai puțin radicalizați și „fidelizați” Statului Islamic (Daesh, ISIS) sub o formă sau alta, motiv pentru care pedepsele trebuie să suficient de severe (mari) pentru descurajarea actelor teroriste islamiste generate în ultimul deceniu, în special, de către „metagalaxia jihadistă” franco–belgiană, reprezentată printr-un graf jihadist hamiltonian (cu lanț, ciclul hamiltonian) În ceea ce îl privește pe Mohamed Aberouz bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, și condamnarea lui pentru „complicitate” în 2019, la 5 ani de detenție criminală (maximă), în Apel (după 3 ani în Prima instanță) o consider exagerată (nedreaptă), pentru că instrucția nu a demonstrat în mod fiabil (și fără îndoială) acest lucru, mai ales că legătura lui cu Hervouët era doar de „formă” nu și de „fond”, iar în privința poziției ocupate în graful socio–matematic jihadist de tip hamiltonian (pe care l-a introdus și dezvoltat în studiile și lucrările mele) nici nu era determinat, decât cu o vagă, aproximație, în care îndoiala trebuia să fie benefică inculpatului, adică, acesta, așa cum solicita avocatul său Vincent Brengarth, trebuia să fie achitat. În ceea ce privește inculparea lui în dosarul terorist islamist de dublu asasinat a funcționarilor de poliție Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing, putem susține același lucru. Adică, nu exista o certitudine care să pună în evidență clară complicitatea lui. Nici faptul că ar fi fost în imobil (la fața locului) în timpul asasinatului și nici faptul că ar fi fost la curent cu asasinatul (premediat din timp) de către Larossi Abballa (deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii unui act terorist). Amprentele sale genetice la locul dramei, pe materialul informatic al cuplului puteau fi „importate” prin hainele acestuia de către asasin, având în vedere faptul că Larossi și Aberouz erau apropiați, iar în perioada premergătoare atacului, cei doi s-au și întâlnit, fiind de foarte multe ori în „contact fizic”. Din contră, conform anchetei noastre, asasinul era foarte „discret” în privința actului criminal care urma să comită, deci sub nicio formă, cei din anturajul său nu ar fi fost la curent cu „comanda” (indirectă) primită de la Statul Islamic, care ia în toate cazurile, fără excepție, toate măsurile, pentru reușita misiunii și transmite mesajul (sub formă de „operațiune”) în ultimul moment. Într-un asemenea context, tot din cauza unei îndoieli de proporții în dosar (chiar și în absența unui alibi fiabil - „în beton”), Mohamed Aberouz trebuia achitat și în 2023 de către Curtea cu Jurați Specială, ceea ce din păcate, nu s-a întâmplat, și nici se poate întâmpla practic, niciodată, pentru că „jurații” fiind magistrați ei vor executa o comandă politică care să satisfacă, în primul rând, așteptările societății civilă, opinia publică și nu inculpatul, indiferent de gradul său de vinovăție.

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.