Etichetă: René Pons

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curte cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte de drept comun au fost ghilotinați în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René Pons (în vârstă de 54 de ani), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. https://www.youtube.com/watch?v=CVn6dYQA5xM La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. (....)