Etichetă: Thomas csinta-traficul de organe vitale-jurnalul bucurestiului

Conform DCF (Dreptul Civil Francez), orice femeie (indiferent de vârstă) are dreptul să nască anonim, în orice spital public sau privat (pe teritoriul național francez), convențional sau nu (pentru a nu fi acuzată, eventual, ulterior, pentru abandonul nou-născutului, conform art.277-1), „dispozitiv de naștere” (tipic francez) cunoscut sub numele de „naștere sub X” (sub anonimat). Tradițional, acest dispozitiv (socio – juridico – medical, de ficțiune juridică a dreptului francez) permite unei femei, să-și „doneze” (cedeze) voluntar (de bună voie și nesilită de nimeni, fără a beneficia de compensații sociale sau materiale), noul-născut al ei, serviciilor de protecție socială ale copilului (prin care acesta devină pupilă a Statului francez), în conditii legale, pentru diverse motive (de natură psihologică sau socială, dificultăți materiale, lipsă de motivație pentru a se ocupa de acesta, de a-l crește, naștere în afara căsătoriei, conceput cu ocazia unui viol, absența tatălui acestuia, etc), cu dreptul ca ea să rămână anonimă. Din păcate, prin această acțiune (demers), conform legislației franceze în vigoare, filiația dintre mama biologică și pruncul născut sub anonimat, încetează, definitiv ! Incriminarea pruncuciderii ( în România) de-a lungul timpului, are o strânsă legătură cu percepția socială și juridică asupra acestora, influențată de condițiile sociale, economice și politice ale momentului. Această percepție se oglindește în reglementările penale care au existat de-a lungul secolelor. Astfel, art. 200 alin. 1 Noul Cod Penal incriminează uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă, faptă cunoscută anterior sub o altă denumire, și anume, pruncuciderea (Vechiul Cod Penal). Această faptă este inclusă într-un grup de infracțiuni inexistent anterior Noului Cod Penal, „Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie” (Titlul I, Capitolul III ), având drept obiect juridic special viața copilului nou-născut. Această faptă, cunoscută încă din Antichitate, era incriminată la acea vreme ca orice altă formă de omor, situație care a persistat și în perioada Evului Mediu. Cunoscutul penalist italian, Cesare Beccaria, este un promotor al ideii conform căreia mama naturală ar trebui pedepsită mai blând, cu atât mai mult în cazurile în care aceasta fusese victima unei situații deosebite, cum ar fi violul, faptă ce are un puternic impact asupra conformației psihice a victimei. Optica Noului Cod Penal părăsește sfera restrânsă a subiectului pasiv a infracțiunii, extinzând aplicabilitatea sa, altfel spus, nu se mai referă doar la copilul natural, ci la orice copil nou-născut. Este introdus un termen de 24 de ore care definește statutul de nou-născut. Analizând latura subiectivă a infracțiunii, conținutul subiectiv este caracterizat prin existența vinovăției, sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă. De asemenea, o condiție esenţială este prezența stării de tulburare psihică, care, spre deosebire de vechea reglementare, nu mai este necesar sa fie pricinuită de naștere, putând fi implicate tulburări provocate atât de procesul nașterii, cât și alte stări de tulburare psihică legate de contextul socio-familial în care se regăsește mama copilului la momentul nașterii. În concluzie, dacă în reglementarea din 1864 pruncuciderea era așezată alături de variantele agravante ale omorului (omorul cu precugetare, otrăvirea, părintuciderea etc.), iar pedeapsa pentru această faptă era cea mai aspră, munca silnică pe viață, Codul Penal din 1936 reliefează o viziune diferită, pruncuciderea fiind considerată o varianta atenuantă a omorului. Codul penal actual extinde sfera de aplicabilitate, referindu-se la orice copil nou-născut, dar impunând unele condiții referitoare la starea mamei și a copilului. Faptul că în Franța, există o veche tradiție de a sprijini nou-născutul după abandonare lui de către mama sa biologică (inițiat de către Sf. Vincențiu de Paul la, începutul secolului XVII), nu exclude faptul că la mijlocul deceniului trecut, polițiștii de la crimă organizată să descopere, pe 2 august 2005, la Spitalul St Vincent de Paul (Paris) ceva deosebit (France Inter). Ceea ce va șoca întreagă opine publică franceză. Este vorba de conservarea, în camera mortuară (în care nu aveau acces decât 5 medici - cercetători specialiști), a 351 de fetuși umane (nou-născuți morți sau decedați ulterior nașterii), care, sub nicio formă, nu respectau condițiile severe pe care le impunea legislația (conform declarației lui Emmanuel Hirsch, profesor de etică medicală și director al departamentului de cercetare (de etică) al Universității Paris–Sud (Universitatea Paris 11). Conform legii, Spitalul avea dreptul de a conserva nou-născuții decedați sau fetușii având mai puțin de 22 săptămâni (dată până la care aceștia nu sont declarați, oficial, „vii”) pentru efectuarea unor studii și cercetări. Printre fetușii conservați (în borcane și saci de plastic umplute cu formol !) încă din anii 1980, mulți aveau, mult mai mult, de 22 de săptămâni, iar doi dintre ei, n-ar fi decedat, imediat, după naștere, dar ar mai fi trăit, încâ, 3 zile (conform secretarului AP – HP, Jean-Marc Boulanger).

Convenția ONU contra CIO (Criminalitatea Internațională Organizată), include în definiția sa, privind exploatarea umană, printre altele și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial)! În recomandarea sa cu n°1611 din 2003, privind traficul de organe în Europa, Adunarea Parlamentară al Consiliului Europei a sugerat elaborarea, în colaborare cu organizațiile competențe, o strategie europeană de luptă contra traficului de organe și preconizează, în cadrul viitoarei convenții al Consiliului Europei, în privința luptei contra tratamentului ființei umane să includă și un Protocol Adițional relativ la traficul de organe și la țesutul de origine umană, conform căruia corpul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate face obiectul în sine, a unui beneficiu material. Acest principiu care figurează deja în rezoluția (78)29 al Comitetului de Miniștrii și care a fost (re)confirmată prin declarația finală al celei de-a III-a Conferințe ai Miniștrilor Europeni ai Sănătății (1987, Paris), a fost consacrat prin art.21 al Convenției privind Drepturile Omului, precum și a Biomedicinei (STE n°164). El a fost (re)confirmat și în cadrul Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (STE n°186) suspus semnăturilor țărilor membre ale UE, începând din ianuarie 2002. Art.22 al acestui Protocol interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană. Pe 3 iunie 2003, Adunarea Parlamentară al Consiliului Europei a adoptat și un raport privind traficul de organe în Europa (Doc.9822, Comisia Chestiunilor Sociale, a Sănătății și a Familiei, raportor Vermot Mangold, Elveția, ȘOC), prin care ea înțelege exercițiul ilegal al comerțului de organe (adică prelevarea, conservarea sau utilizarea unui organ, respectiv, a unui țesut uman, aparțînând unei persoane decedate sau în viață), practicat în majoritatea cazurilor prin intermediul canalelor tentaculare ale rețelelor de tip mafiot (pedepsit sever și în SUA cu 7 ani de închisoare și 100.000$US, amendă penală), în defavoarea populației sărace din țările slab și subdezvoltate. În acest raport există și mențiunea că : „La scară planetară, traficul de organe nu este un eveniment (fenomen) nou. În anii 1980, experții au început să remarce o practică devenită curentă, cunoscută sub numele de «turism pentru transplant»: asiaticii bogați efectuau deplasări dese în India, precum și în restul regiunilor defavorizate ale sud-estului asiatic pentru cumparea de organe (vitale) de la donatori săraci. Ulterior, această practică s-a extins și în Brazilia, iar ceva mai târziu și în Filipine″. Conform unor documente clasate top secret ale OIP (Observatorul Internațional al Închisorilor) s-ar părea că și China ar face comerț cu organele prelevate ale deținuților executați, ceea ce este contrar legislației internaționale privind prelevarea de organe. Unul dintre primele cazuri consemnate în istorie, constituie cel al serial-killer-ilor irlandezi, muncitori imigranți necalificați, Wiliam Burke (1792-1829), originar din Strabane (Ulster), spânzurat în Lawnmarket la Edinburgh (Capitală Scoției din 1437, nordul Regatului Unit format din 186 de insule), pe 28 ianuarie 1829 și Wiliam Hare (West Port murders), care ar fi comis între noiembrie 1827-octombrie 1828, la Ediburgh, între 16-30 de crime (17 recunoscute !) cu scopul vânzării cadavrelor victimelor Dr.-ului Robert Knox (1791-1862), profesor privat de anatomie, un concurent al profesorului Alexander Monro la Edinburgh Medical College (University of Edinburgh).