Octombrie… O lună plină de culori și surprize, într-un an dinaintea unei pandemii ce ne-a schimbat obiceiurile, ne-a restrâns perspectivele… Perspectivele? Doamne, ce spun aici? De ce să ne schimbe perspectivele un fenomen, o boală ce s-a întins în mod cert doar temporar cu această virulență – asemeni altor epidemii ce au bântuit de-a lungul secolelor – deasupra întregii noastre planete ? Oh, nu… nu a împânzit întregul glob. Am citit tocmai de curând, în presa cotidiană, lista țărilor în care nu există nici un caz de Corona. Majoritatea sunt insule în Pacific, dar enumerată este și Corea de Nord… Acum fac o pauză, nu-ți mai povestesc nimic pentru a te lăsa să digeri această surpriză. Surpriză? Probabil, nu…
Surpriza a fost însă minunata expoziție ce o vizitasem într-unul din muzeele mele preferate. Așează-te lângă mine, ia-ți o portocală și în timp ce o cojești, ascultă-mă în aroma ei și a artei… și poate… dacă te așezi mai aproape de mine, în parfumul meu… Ne vom întoarce acum împreună în timp. Ne vom transpune în prezentul unei zile trecute. Da, în mine trăiește trecutul de parcă ar fi astăzi. Închide-ți ochii să vezi mai bine. Nu râde, doar aparent este o contradicție.
Uite, m-am transformat într-o ceapă. Atâta doar că, în jurul meu, răspândesc un parfum uşor, exotic, şi nu eterele volatilizate ale sferei decojite ce mă face mereu să lăcrimez. Mă întreb dacă, peste atâtea straturi de cămăşi, cămăşuţe şi alte bijuterii vestimentare, voi reuşi să-mi îmbrac paltonul şi dacă voi găsi modul ideal de a-mi adapta garderoba sălilor aglomerate ale muzeului. Temperaturile au scăzut deodată. Fulgii de zăpadă imită fluturii albi ai verzei din grădini, iar vântul suflă neliniştit, căutându-şi direcţia. Mă grăbesc spre metrou. Paşii mi se lungesc pe nesimţite când zăresc ceasul de pe peron. În câteva minute va intra trenul, respirând uşor, în gara unde ne ascundem de frig, în casa scărilor, ca într-un gâtlej de balaur. Da, iarna a sosit atunci când nimeni nu o aştepta. O iubită capricioasă, care nu soseşte la ora promisă, ci vine pe neaşteptate, surprinzându-şi iubitul cu o îmbrăţişare. Într-adevăr, vântul, aparent răcit şi lipsit de patimă, o caută cu furie, luând cu el fulare, şepci şi pălării pestriţe, născând, simultan, iritaţie şi voie bună. Cât de neputincioşi suntem în faţa puterii dezlănţuite a naturii … Dacă acum câteva zile mă uimea prognoza cocorilor, care refuzaseră să ne părăsească ţinuturile, așteptând aici sau în ţările învecinate sosirea primăverii, acum mă întreb îngrijorată cine îi va salva.
Lacurile îngheaţă–asemeni pasiunilor apuse–, anulând, peste noapte, orice tresărire a suprafeţei lor de argint viu. Trecătoare sunt visele, trecătoare anotimpurile, şi viaţa ce trece cu ele …Gândul mă duce deja la tablourile pictorului Justus Juncker (1703-1767), care ne aşteaptă în cadrul expoziţiei Dialog der Meisterwerke/Dialogul capodoperelor, din Städelsches Kunstinstitut (Muzeul Städel). Născut în iarna anului 1703, la Mainz, Juncker pictează, în 1765, două tablouri mici (25,8 cm/21,5 cm) în ulei. Tematica, natură moartă, se încadrează în şirul reprezentărilor care, în epoca barocă, ating apogeul–Vanitas vanitatum et omnia vanitas–persiflând deşertăciunea umană, vanitatea şi efemerul supus descompunerii. Pe un soclu–asemeni celor ce susţin busturile împăraţilor–, se găsesc un măr şi, respectiv, o pară. Fructele coapte sunt deja în vizorul insectelor. Ideea genială a expoziţiei din Frankfurt am Main este de a prezenta cele două originale din colecţia Muzeului Städel, în vecinătatea imediată a picturii digitale, adusă de la Londra, realizată, în 2013, de artiştii britanici Rob şi Nick Carter. În cele două picturi copiate tridimensional şi digitalizate în detaliu, muştele şi fluturii se trezesc la viaţă, zburând, prin spatele ramelor, dintr-un tablou în altul, de fiecare dată aterizând altundeva şi altfel. În opera lor, Transforming Diptych/Dublă metamorfoză, alegerea aleatorie preia rolul soartei, oglindind un „Memento mori“ neprevăzut. Ne aflăm deja în faţa lor şi tăcem, fascinaţi de dialogul artistic dintre ele.
Moartea este prezentă în sălile muzeului în forme multiple. Dacă asistăm la orbirea lui Samson, în grandiosul tablou al lui Rembrandt, aflat în colecţia Muzeului Städel–ştiind că răzbunarea îi va fi cumplită–, privim, cu respiraţia tăiată, decapitarea lui Holofern, în tabloul Artemisei Gentileschi (1593-1653, pictoriță italiană aparținând curentului baroc timpuriu, considerată una dintre pictorițele cele mai valoroase din generația următoare lui Caravaggio), realizat în anul 1612, la varsta de 19 ani. L-a pictat după ce a fost violată. Cu un curaj deosebit, Artemisa Gentileschi şi-a inculpat violatorul, în vremuri în care doar femeile erau găsite în asemenea situaţii vinovate. Având, pe tot parcursul procesului, sprijinul tatălui ei–în al cărui atelier a învăţat secretele artei picturale–, a dovedit, în faţa tribunalului, aceeași hotărâre cu care Iudit ucide tiranul care îi ameninţă poporul. Tabloul ei, măiestria cu care a mânuit pensula, tematica abordată l-au inspirat pe Rembrandt, care, în 1636, imortalizează momentul dramatic al relaţiei dintre Samson şi Dalila.
Cobor, cu tine, treptele albe de marmură … Încăperea pare tăiată în gheaţă. Din ea pornind, coridoarele ascund, într-un labirint nesfârşit, tablouri şi fotografii ale artiştilor contemporani. Surprinzător în acest cadru este tabloul Pluta Meduzei, o copie, efectuată în 1859-1860, de către pictorii francezii Pierre-Désiré Guillemet (1827-1878) şi Étienne-Antoine-Eugène Ronjat (1822-1912), după originalul pictat între 1817 şi 1819 de Théodore Géricault, care se află în colecţia permanentă a Muzeului Louvre. În imaculatul sălii, se revarsă oceanul. Pluta este enormă, acoperind aproape întreaga suprafaţă, de şapte metri, ai pânzei. Dimensiunea ei, dramatismul faptelor petrecute, răvăşeşte ecranul sufletului. Géricault a expus-o în 1819–ţinând secretă, până în ultimul moment, tematica, brizantă, din punct de vedere politic–tragedia celor 150 de naufragiaţi ai Meduzei, vapor care s-a scufundat pe ţărmul Mauritaniei. Mă întorc … În spatele meu, suprafaţa neagră a lucrării realizate de Dierk Schmidt este întretăiată de benzi albe. Între ele sunt sugerate arme, refugiaţi, moarte … SIEV–Suspected Illegal Entry Vessel–termen folosit în Australia–aminteşte de scufundarea unui vapor cu refugiaţi în 2001… Ar putea fi şi vara anului 2015 … sau cea care ne-a părăsit tocmai.
Stăm sub tavanul prin care cerul ne priveşte printr-o multitudine de cercuri transparente. Deasupra noastră se găseşte pajiştea verde, pe care copiii se fugăresc primăvara. Asemeni unui joc de dimensiuni uriaşe, ferestrele rotunde de sticlă întrerup verdele ierbii. Se apropie ora închiderii …Simt că trebuie să mai revăd ceva, înainte de a ieşi în vântul necruţător. Urc, în fugă, treptele spre primul etaj, căutând frumoasa frumoaselor … Am găsit-o …
Simonetta Vespucci (1453-1476, la bella Simonetta) nimfa lui Alessandro di Mariano Filipepi-Sandro Botticelli (1445-1510) unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene) venise la Florenţa, pentru a se căsători. Feminitatea ei a cucerit oraşul. Giuliano de’ Medici (1453-1478, al doilea fiu al lui Piero di Cosimo de’ Medici-Piero Gutosul și a Lucreziei Tornabuoni), fratele renumitului Lorenzo de’ Medici (Lorenzo il Magnifico, 1449-1492) a desemnat-o „Regina frumuseţii“ sale (regina della bellezza), în turnirul din 29 ianuarie 1475. Moartea ei timpurie, cauzată de o tuberculoză pulmonară–doar la un an după turnir, la vârsta de 23 de ani–precum şi pictura lui Botticelli au transformat-o într-o legendă. Poate i s-ar fi potrivit versurile cu care poetul italian Fazio degli Uberti (1309-1367) îşi descrie propria iubită, Aurelia:„I look at the amorous beautiful mouth,/The spacious forehead which her locks enclose,/The small white teeth, the straight and shapely nose,/And the clear brows of a sweet pencilling.“ Dante Gabriel Rossetti (1828-1882, fost pictor și poet englez, fondator și reprezentant de seamă al mișcării artistice cunoscute sub numele de„confreria prerafaeliților”) traduce versurile lui Fazio şi pictează, în 1863, tabloul femeii senzuale, melancolice, portretul femeii iubite … feminitatea eternă …
Mă pregătesc de plecare. În holul de la intrare, privesc bustul lui Johann Friedrich Städel (1728-1816, fondatorul Städelsche Kunstinstitut la Frankfurt am Main, descendent direct al familiei Staedel din Strasbourg). O plăcuţă comemorativă îmi reaminteşte că Städel, acum 200 de ani, obişnuia să-şi salute personal oaspeţii şi să-i conducă prin colecţia lui. Îi zâmbesc, recunoscătoare. A dăruit oraşului o fundaţie care adăposteşte şi un institut de arte plastice, pe lângă o colecţie bogată, care mereu creşte. Ultima donaţie a fost făcută în 2014, de doamna Dagmar Westberg, nepoata lui Oscar Troplowitz, inventatorul leucoplastului, al benzii de lipici Tesa şi al cremei Nivea. Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani, a dăruit Fundaţiei Städel tabloul realizat în anul 1615 de Jusepe de Ribera (1591-1652, fost pictor spaniol, artist al tenebrismului, cunoscut sub numele de „Lo Spagnoletto”, care a lucrat în Italia). Pictura îl reprezintă pe Sfântul Iacob cel bătrân. Porţile muzeului se închid incet … Paşii noştri răsună în seara rece, marcaţi de multitudinea de impresii, primind aripi … Dialogul nostru poate începe şi el …
Corespondență de la JHK (Julia-Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, membru al Uniunii Compozitorilor din România, Germania–Frankfurt am Main)
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
