Am fost dintotdeauna fascinat de jocul dintre formă şi conţinut, dintre esenţă şi aparenţă. Cele două sunt mai mult decât două vase comunicante încercând să ajungă la echilibru, sau cel puţin, pot fi mai mult.
Ce contează mai mult? Aspectul sau conţinutul? Ce ar trebui să conteze mai mult? Cum facem să înclinăm balanţa în favoarea virtuţii? Adevărul îi place fiecăruia să fie de partea sa.
Subconştient, mi-am dorit întotdeauna să mă ascund după un strat de aparenţe, ca să aflu cine reuşeşte să vadă dincolo de ele. Am avut la un moment dat, o experienţă foarte interesantă, care mi-a confirmat că gândirea mea este corectă. Pentru o perioadă de câţiva ani, a fost pe internet un articol despre mine, scris de o jurnalistă incompetentă de un ziar local de băşcălie, care denatura serios nişte fapte.
Urmând sfatul unei profesoare din facultate, am lăsat intenţionat acel articol multă vreme pe internet, o lecţie care s-a dovedit foarte utilă. La un moment dat, acum 6 ani, am cunoscut o jurnalistă de ziar financiar care scria despre resurse umane şi m-am întâlnit cu ea ca să-mi ia un interviu pentru un articol în legătură cu care se documenta. Ne-am întâlnit în oraş, la o terasă şi am discutat vreo 4 ore.
Ea a făcut de la bun început nişte referiri la respectivul articol, iar eu am fost plăcut impresionat de faptul că încă era interesată de perspectiva mea în poziţie de specialist, după ce citise respectivul articol despre mine – am constatat că era unul din acei jurnalişti atipici din România care se documentează riguros despre fiecare om înainte să se întâlnească cu el, despre fiecare subiect înainte să scrie despre el. Pe vremea aceea, obiceiul de a căuta pe cineva pe Google nu era chiar atât de încetăţenit, iar Facebook-ul era încă exotic.
Oricum, eu am venit pregătit pe măsură şi i-am demonstrat mai multe tipuri de interviu pe care un angajator le poate folosi ca bază legală, interviuri care chiar pun în valoare trăsăturile angajatului. I-am aplicat 4 teste şi, dacă nu ar fi fost tehuită de cap, i-aş mai fi aplicat şi altele. În cele din urmă, întâlnirea a fost o întrepătrundere care ne-a ajutat pe fiecare din noi să îl cunoască bine pe celălalt. Articolul a ieşit bine. Nu ne-am mai văzut şi nu am mai vorbit de atunci. Ea, între timp, şi-a dat demisia şi a început să lucreze pe cont propriu.
Interviul, aşa cum este înţeles în România de mulţi practicieni de HR, este de multe ori un fel de vorbăreală inutilă, care potenţialului angajat îi stârneşte impresia (reală, de altfel) că angajatorul nici măcar nu i-a citit CV-ul şi nu prea ştie ce vrea de la el, iar angajatorului, că are în faţă o pleiadă de trântori, lăudăroşi, lingăi şi incompetenţi care s-au băgat în seamă pentru că aveau prea mult timp liber. Interviul comportamental/situaţional, care este una din cele mai eficiente forme de interviu, este în România o notă de subsol, o curiozitate, ceva care vag a şuierat pe lângă ureche ca citit printr-o revistă de afaceri sau în cel mai bun caz discutat la facultate. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, vă recomand cartea lui Lori Davila, “Cum să găseşti persoana potrivită pentru fiecare job“, a apărut în română în 2006, la editura Business Tech.
Intuiţia, care este un cuvânt magic înţeles adesea prin “eu ştiu mai bine, toţi ceilalţi este proşti“, merge prea mult pe ideea de similitudine – oamenii din HR au tendinţa să angajeze oameni care semănă cu ei, ceea ce rareori este bine pentru companie. Dacă îi ceri unui om de HR sau unui manager să explice: “aşa simt eu că e potrivit“, rar va şti să dea suficiente argumente. “Tu ce crezi?” se transformă ades în “tu ce simţi?“, iar dacă cel întrebat are o indigestie sau o durere de cap, va ignora mult mai probabil candidaţii pe care i-a audiat în acea stare. Un răspuns sincer la întrebarea managerială “tu ce crezi?“, dat de un om în HR, este: “eu cred că vreau să merg acasă, pentru că m-am săturat de tot circul ăsta pe ziua de azi“.
De fapt, eu cred că dacă mulţi din candidaţii care se perindă prin faţa angajatorilor, căutând să-i aburească cu tot felul de imagini, ar fi avut un părinte acasă să-i spună: “Cred în tine, sunt mândru de tine!“, nu ar mai încerca să pară cine nu sunt, să se vândă ca fiind mai mult decât sunt, pentru un preţ mult prea mic pentru ceea ce este de fapt, valoarea lor interioară. Şmecheria este că părinţii trebuie să o spună înaintea perfomanţelor copilului. Mai întâi vine încurajarea, apoi vin perfomanţele, nu invers. Altfel, la maturitate, poate să te laude o lume întreagă, şi s-ar putea să fie degeaba, pentru că nu va reuşi să umple golul neîncrederii pe care un părinte a transmis-o! De fapt, am o veste pentru tine: cine nu este în stare să vadă latura pozitivă în puţin, nu o va reuşi să o găsească nici într-un întreg CV, fie el scurt, sau lung. Trebuie să ai curajul să fii sincer, aşa cum l-a avut Adelina, chiar dacă nu sunt sigur că aş recomanda clienţilor mei un asemenea grad de francheţe.
Sara Bareilles – “Brave”
Stefan Alexandrescu (Consultant & trainer in communication strategy and human resources, analist grafolog, critic literar-artistic, WordPress Discerne)
