„Es bleibt zwischen zwei Menschen, sie seien noch so eng verbunden, immer ein Abgrund offen, den nur die Liebe überbrücken kann.“ (Între două persoane, chiar extrem de apropiate, va exista întotdeauna o prăpastie deschisă, pe care doar dragostea o poate traversa), Hermann Hesse (celebru pentru romanele sale „Der Steppenwolf – Lupul de stepă, Das Glasperlenspiel – Jocul cu mărgele de sticlă și Siddhartha, premiul Nobel pentru Literatură în 1946 – „pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului) in „Knulp“ (momente din viața vagabondului Karl Eberhard Knulp), Editura S. Fischer Verlag (1915)
Se scurge timpul prin ceasul lui Dali. Strâmbat, sucit, schimonosit a devenit un saltimbanc al zilei şi nopţii. Picură cu stropi de aşteptare. Mă inundă… Îneacă cuvintele… Scufundă literele, silabele ce în vârtejul lor sălbatic ne unesc, legându-ne cu plasa ţesută din ochi mari, uimiţi, prin care ne absorbim. Ce departe eşti totuşi… Pe vârful masivului luminat doar de un singur cuvânt – va trebui să deduci, care – îţi văd umbra uriaşă profilată pe stelele infinitului… Intangibil ai rămas, pentru mine…
„Insipid şi inodor“, îmi spune – parcă ghicindu-mi gândurile – chimistul, ai cărui paşi s-au încrucişat tocmai cu ai mei. Ce absurditate, mă gândesc… Tu, năluca mea ameţitoare, inodor? Cum aş putea uita câmpurile violete de lavandă, deasupra cărora, te înălţai cu mine în nopţile albastre?
„Vino, îţi amestec ceva în laboratorul meu“, mă întrerupe şamanul modern şi dispare în clădirea cu turnuri gemene. Îl urmez, mă atrage fosforescenţa alambicului. Privesc în el şi prin lichidul verzui, mă revăd. Plutesc, fiind din nou copila cu paşi mici şi codiţe ce ating secera lunei. „Îţi dăruiesc aromele uitate ale copilăriei“, şopteşte şi se face nevăzut, asemeni pisicii din Cheshire, al cărei zâmbet larg persistă în aer… şi nu doar acolo… 
Mă uit la vasul conic de sticlă, denumit după Emil Erlenmeyer (celebru chimist german, autorul formulei chimmice a naftalinei si a unui recipient utilizat în laborator) născut la doi paşi de mine, la 28 iunie 1825 la Wehen, lângă Wiesbaden. Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam vasul lui cu gâtul strâmt şi gura strânsă? Mi-aş fi pierdut memoria? Tablourile pictate, acuarela fină, transparentă a somnului dulce în aroma emanată de grădina din mine? S-ar fi evaporat poate toate, prin deschiderea largă a celorlalte recipiente.
Ochii mi se lărgesc de uimire. Prin transparenţa vasului suplu de sticlă, mă zăresc păşind în cortul domnului Rosenberg. Munte de trandafiri se numea dar roşii, asemeni florilor mele, îi sunt doar obrajii. Are o voce catifelată şi uneori am siguranţa că prin el îmi vorbesc petalele răsfirate de trecerea timpului. Pereţii cortului sunt decoraţi cu struguri. Lumina are blândeţea sărbătorii. Este Sucot, sărbătoarea cortului (a Colibelor sau a Tabernacolelor, sărbătoare biblică, una din cadrul celor trei mari sfinte sărbători biblice evreiești, poruncită de Dumnezeu în Pentateuh).
Pe masă aşteaptă, odihnindu-se pe o farfurie întinsă, transparentă asemeni dragostei mele, mere de un roşu închis, pere şi gutui aurii, smochine violete şi moşmoni cu o coajă maronie, aspră – ce mă lasă mereu să mă gândesc la animalele pădurii – dar care îşi revarsă fructul cremos, dulce, pe dinţi atunci când muşti din ele. Mespilus germanica, un nume ce îi explică originea dar ascunde în el şi viitorul meu drum. Curioase sunt formulele magice ale vieţii… Aşează-te lângă mine. Da, aici pe bancă. Vreau să te simt, să te materializezi pentru o clipă, ţinând în mână fluidul spre apus. Sper să ne învăluie ploaia noastră sub Marea Poartă a Apelor. Da, acum de Sucot, sarbatoarea recoltei si a ploii… Vezi irizaţiile multicolore?
Toamna a ajuns şi în curtea bunicii mele, deşi acolo părea să se fi mutat pentru întotdeauna, arşiţa verii. Singurătatea plantelor mă impresionează. Nu ai observat ce sentiment puternic, de izolare, emană un arbore stingher pe o câmpie?
Unica dalie, înaltă, suplă, mândră, îşi ţinea capul, de culoarea răsăritului, îndreptat spre poartă. Mă saluta la intrare împreună cu ricinul palmat ce-mi întindea mâna. Se rătăcise şi el pe aici, venind din India sau Africa. Nu doar oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Spaţiul înconjurat de clădiri înalte, era în mod evident ferit de calamităţi de toate felurile. Doar soarta locatarilor ei era marcată de un tragic amar. Pe balconul lung, numit de noi gang, de deasupra cortului locuia doamna Wieder, cea cu braţul tatuat în Lagărul de concentrare Auschwitz, Genu (băiatul chinuit la graniţa peste care încercase să fugă, Kálman, închis nevinovat, ispăşind frauda făcută de şefii lui), Clara (reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc – pescuită pe stradă la frageda vârstă de 16 ani, „umplutura” vagonului în care lipsea un număr – ajungând în situaţia suprarealistă, grotească şi absurdă, de a fi singura evreică între germanii transportaţi după război).
Şi ricinul? Speriat de cele auzite, devenise mult mai mic decât fraţii săi, copacii de ricin, din ţara lui de baştină. Învăţase să fie doar un element de decoraţie în peisajul auster al unei curţi cu mulţi chiriaşi, oferind un model contrastant, solitudinea. Cred că pe atunci nu ştiam că florile lui roşcate sunt de fapt femeile seducătoare pe care ni le arată. Oare de aceea s-au îngălbenit florile masculine ce cresc alături de ele? Presupun că aceasta este şi cauza cantităţii mari de otravă pe care a adunat-o în seminţe. Un gram de ricină este de 6000 de ori mai toxic decât un gram de cianură. Imaginează-ţi dacă această informaţie ar fi avut-o Felix Iusupov, atunci, când – conform legendelor – l-a otrăvit fără succes pe Rasputin. Dar Iusupov nu cunoştea nici reacţia lui Killian prin care glucoza reacţionează cu cianura transformând-o într-o cianhidrină netoxică. Altfel nu s-ar fi chinuit să facă prăjituri dulci. Un pahar de vodcă cu aromă de migdale l-ar fi ajutat mai mult. De fiecare Sucot mă regăseam la masă – o, nu la Masa Tăcerii a lui Brâncuşi – ci la masa recoltei bogate, plină de poveştile vecinului bunicilor mei.
Ştii, dragul meu, tabloul era mereu acelaşi. În lumina filtrată de pânza deasă, ce lăsa umbrele viţei de vie de deasupra cortului să se legene în ritmul cuvintelor, stăteau la o masă lungă acoperită de o faţă de masă din pânză de in, despărţiţi şi uniţi totodată, faţă în faţă, o fetiţă cu codiţe ce-şi bălăbănea bicioarele în sandalele roşii şi un bătrân înalt, osos, cu părul alb, rar, ochi mici, ascunşi printre întâmplările încrustate ale sufletului, rezemat cu coatele de tăblie. Dacă vântul nu ar fi uitat să înregistreze cuvintele, s-ar auzi acum, printre zumzetul albinelor de culoarea toamnei, poveşti legate de frumuseţea sărbătorii, explicaţia simbolurilor ramurilor şi citricelor adunate în prima ei zi. Cred că prezenţa mea se asemăna cu simbolul ramurei de mirt, mereu verde, arbustul Afroditei în antichitate, dar în timpul Sărbătorii Cortului semn al celor neştiutori în cele sfinte dar plini de bunăvoinţă şi curiozitate… În mod sigur însă, îi aminteam domnului Rosenberg de vremurile bune… de copilăria lui…
Corespondenţă de la Julia-Henriette Kakucs (Poet, scriitor, eseist, membru al Uniunii Compozitorilor din România, Germania – Frankfurt am Main)
Julia-Henriette Kakucs, membră a UCMR-ADA – Uniunea Compozitorilor, profesor de psihopedagogie, scriitoare, libretistă și textieră de succes. Muzicalurile „Pip, copilul stelelor” și „Noua poveste a Scufiței Roșii” figurează în repertoriul permanent al Operei din Brașov și al Teatrului Merlin din Timișoara. Cântecele compuse pe textele sale au primit distincții și premii naționale și internaționale. A debutat literar în revista Orizont din Timișoara (1982). Concomitent cu recitalurile de lirică și muzică susținute în Germania și Polonia, scriitoarea a colaborat, cu eseuri și poezie, la numeroase reviste literare, între care Jurnalul Bucureştiului, Observatorul (Toronto), Haifa literară, Isro-Press, Taifas literar, Nautilus, Alchemia și Temeschburger Heimatblatt. Din opera literară a scriitoarei amintim, selectiv, volumele: „Träumerei” (carte bibliofilă de lirică, în limba germană, 2009), „Jurnalul unei emigrații” (2010), „Ploaia din mine” (poezii și eseuri, 2013) și „Cu tine. Solitudini” (însemnări, eseuri, amintiri, 2016). (George ROCA, Rexlibris Media Group. Sydney, Australia, 4 iulie 2019)
Notă Chief editor J-B
Anumite completări în text cu caracter informativ, aparțin redacției și nu autoarei, deci eventuale greșeli de interpretare nu pot fi imputate acesteia.
[…] […]