Acasă Distincții cu caracter religios „Iadul sunt ceilalți”. De când omul s-a făcut stăpân peste cer! (de...

„Iadul sunt ceilalți”. De când omul s-a făcut stăpân peste cer! (de la corespondenta noastră, conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, Craiova)

De către

Thomas Csinta, Director & Chief Editor J-B (Journal of Bucharest), Press attached OADO (Organization for Human Defense - Ecosoc, United Nations) Paris (didactic & pedagogical works)

8 august 2022

1192

Ultimele dimineți au fost tăcute. Zorii de zi se ascundeau printre nori, rușinați? supărați? obosiți? Sau de când omul s-a făcut stăpân peste cer, le era teamă? Soarele pitit, ghemuit, chinuit, își arăta doar câte o rază, restul le ținea pentru zile negre. Acum câtva timp, stătea cu brațele încrucișate, parcă voia să ne arate ale cui sunt timpurile. Da, credeam că sunt toate ale lui. Dar ultimele dimineți, când n-a apărut decât ca o buclă de păr răzlețită pe o frunte îngândurată, am înțeles că timpurile nu mai sunt demult ale lui. De când omul s-a făcut stăpân peste cer. De cu seară, norii se apropiaseră de pământ și formau un tavan, gata să se prăbușească, prevestitor de vreme grea. Mereu se spune că oamenii au devenit mai răi. Nu cred. Oamenii nu s-au schimbat prea mult, doar armele ce le au în mână s-au transformat din bâte în bombe. Mă gândesc la orgiile făcute după mari victorii, cu eroi transformați de mâncare și băutură în simpli muritori, înotând printre sâni dezgoliți de fecioare, distrați de gladiatori răpuși, răcnind sfâșiați de lei. Apoi, la masele hămesite în așteptarea rugului aprins, sau a ghilotinei decapitând un cap de regină. La unghiile înfipte în ziduri în înțelegerea că din dușuri nu va curge apă, ci moarte. Apoi, mai aproape de noi, la oameni lăsați să moară de foame, în dorința de a-i cuceri, de a-i încovoia, de a-i face să tacă, mase compacte, cenușii, sub un cer mult prea roșu. Mă gândesc la cozile copilăriei, ne luau părinții de mână, ne așezau cuminți, roboți, fiecare cu locul nostru într-un rând ce nu se mai termina. Erau toți prieteni, părinții povesteau lejer, părți, doar părți din viață, având grijă să nu spună ceva ce s-ar putea interpreta. Când ușile se deschideau, foștii prieteni deveneau dușmani. Nu înțelegeam transformarea. Nimeni n-o înțelegea, dar nu era timp de despicat firul în patru, doar un lucru era clar, trebuia să prinzi ceva, să ajungi cât mai repede în față, să nu pleci cu mâna goală.

Era omul mai bun atunci? Nu, era la fel. Am citit undeva că primul război consemnat între două entități a avut loc cu 5000 de ani înainte de Hristos. Prin urmare, 7000 de ani în care omul poartă războaie. De toate felurile, de la câștigarea inimii unei femei, la asigurarea supremației în lume, la câștigarea de pământuri, de resurse. Ce e religia acum, decât un motiv de război? Atât! Câți din cei ce se aruncă în mulțimi de oameni, detonând bombe, mai cred în Dumnezeu, așa cum L-am învățat? Oare ce-au văzut atunci când s-au aruncat sfărâme, distrugând suflete? Ce-au gândit? Au văzut îngerii credinței lor luându-i pe alte lumi mai bune? Și-au văzut chipurile copiilor lor, pe fețele copiilor ce-i ucideau? Au înțeles că pentru ei nu mai există pace, oriunde s-ar duce? Că îi va urma peste tot blestemul celor rămași? Regretele celor plecați în concediu spre Rai? Întunericul! Căutarea! Frica celor duși, fețele lor schingiuite!

În ultimele două nopți, moartea s-au suit în tren, undeva în Asia, și a coborât la doi pași de noi. A avut atât de mult de muncă! I-am simțit sudoarea în fiecare dimineață. Durerea este că oamenii normali se vor feri de oamenii normali. Niciunde nu ești sigur. Există un pericol peste tot, oameni care au fost normali, dar ceva s-a întâmplat, o mutație și au devenit fiare. Cum spunea Jean-Paul Sartre (1905-1980, filozof francez, reprezentant de frunte al existențialismului, scriitor, jurnalist și militant social): „Ceilalți, iată iadul!” (Iadul sunt ceilalți!?). Și nu bombele ne vor omorî înainte, ci frica! Și soarele a refuzat să se mai suie cocoș, pe gardul unei lumi pașnice. Noaptea a învins ziua. Și zorii de zi s-au ascuns temători, nu rușinați, nu obosiți. De când omul s-a făcut stăpân peste cer!

Conf. dr. C ristina–Mihaela Barbu (Craiova)

,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)

Notă. Celelate articolele ale autoarei în Bucureştiului

Nota redacției

„Iadul sunt ceilalți” ar fi spus, se pare, filozoful existențialist francez Jean Paul Sartre. Pare să conteze mai puțin unde și când s-a rostit asta, cât faptul că, privită dintr-o perspectivă existențialistă, în care omul își asumă adevărul pentru care este gata poate chiar să își dea viața, autentificându-și astfel umbra făcută acestui pământ străin, această zicere nu este indicativă, nu este un deget îndreptat înspre o lume rea, cât o reflecție în oglindă.

Iadul sunt ceilalți spune în primul rând ceva despre mine, despre locul meu și despre durerea asumării unui drum care ar putea fi unicul de acest fel. Poate că voi fi nevoit să lupt pentru fiecare pas pe care îmi voi propune să îl fac. Poate că nu voi fi lăsat în pace. Poate că nimeni nu va dori să mă urmeze.
Iadul sunt ceilalți este, așadar, o realitate personală. Fiecare ne zugrăvim cu spor propria Judecată a lumii și propriul iad. Iadul meu este unic. Poate că nu diferă cu mult de al tău și se suprapun până la plictiseala supremă, dar gândește-te ce potențial purtăm cu noi, toți acești aproape opt miliarde de oameni! Am pregătit un iad de toată frumusețea, însă nu pentru diavol și îngerii lui, ci pentru toate visele multimilenare, transformate cel mai adesea în coșmaruri, cu care am otrăvit buna rânduială a Creației.
Iadul sunt ceilalți este o mărturisire a imposibilei apropieri. Întotdeauna va rămâne ceva nespus, un lucru ascuns, un gând ce nu poate fi dat mai departe. Pentru că mi le știu pe ale mele, mi-e frică de gândurile tale. Cu iadul meu aș putea supraviețui. În ce-l privește pe al tău, am unele reserve.
Iadul sunt ceilalți ne spune faptul că nu e vorba de un loc, ci de relații. Iadul este o părtășie. Căldură mare, monșer!
Iadul sunt ceilalți înseamnă, nu în ultimul rând, și faptul că mingea este în terenul meu, că am de făcut o alegere. Dar nu numai iadul sunt ceilalți, ci și raiul.

Articole asociate

In memoriam Albert Camus (1960 – 2020), mon amour! Este oare Ciuma lui Camus, pandemia noastră Covid – 2019? Recomandarea celebrei lucrări tuturor celor sechestrați la domiciliu (în „liberate condiționată sub control judiciar”). Pledoarie pentru cauza absurdului. Camus et l’Algérie: je t’aime moi non plus!

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Edmund Husserl (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Sören Kierkegaard (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

„A fi, sau a nu fi?” Și temerile noastre existențialiste (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Nota redacției