Acasă Anchete Subiect de teză de doctorat în Științe Social – Economice și Juridice....

Subiect de teză de doctorat în Științe Social – Economice și Juridice. Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec la „French Connexion”) – prof. dr. Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și socialeconomice, Director de Studii CUFR RomâniaFranța (Le Parisien)

CUFR (Consultanță Universitară Franco – Română) de pe lângă Școlile Superioare Franceze de Înalte Studii (Les Grandes Ecoles). CUFR (Conseil Universitaire Franco – Roumain auprès des grandes écoles françaises)

 

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)

Rezumat. O criza economica de anvergura este o degradare brutala a situatiei economice, respectiv, ale perspectivelor economice pe plan loacal (într-o tara), regional (grup de tari) sau pe plan international (mondial). Cu alte cuvinte, dimensiunea sectoriala, temporala si geografica, a unei crize economice poate cuprinde unul sau mai multe sectoare de activitate ale economiei, în una sau mai multe tari, timp de o perioada determinata (mai scurta sau mai lunga). În aceste situatii, în functie de gravitatea situatiei, vorbim fie de o încetinire a economiei (o diminuare pasagera a cresterii PIB) fie de o recesiune economica (o scadere importanta a PIB). Concret, în majoritatea cazurilor, o criza economica are ca efect scaderea capitalului si a salariilor, ceea ce implica cresterea numarului de falimente, deci indirect, cresterea somajului. Printre cele mai importante crize economice ale epocii contemporane (începând cu secolul trecut) putem mentiona: „panica bancherilor” (panica bancara americana în 1907), o criza financiara în SUA (în timpul unei recesiuni), având ca efect prabusirea brusca a bursei de valori cu cca 50% (din valoarea maxima atinsa în cursul anului precedent), declansata la începutul lunii octombrie ca urmare a unei profunde crize în cadrul companiei United Copper, afectând grav societatea financiara Knickerbocker Trust Company (a 3-a ca importanta) de la New York, ceea ce va crea o panica financiara generalizata în institutiile financiar-bancare care s-a propagat rapid în toate statele americane, pâna când la sfârsitul lunii, bancherul si colectionarul de obiecte de arta John Pierpont Morgan (1837-1913) a mobilizat o serie de oameni din mediul financiar si de afaceri pentru sustinerea sistemului bancare american (în absenta, pe atunci, a unei banci centrale americane) care sa injecteze lichiditati pe piata monetara. Criza a fost „solutionata” la sfarsitul lunii noiembrie când o firmă de curtaj (brokeraj) a efectuat un împrumut masiv cu ipotecă pe acțiunile Tennessee Coal, Iron and Railroad Company.„marea depresiune” (The Great Depression/1929-1937), cea mai importanta recesiune economica a secolului XX, declansata ca urmare a crizei bursiere de la New York între 24–29 octombrie 1929, precedata de o puternica crestere economica din anii 1920. Între 1929-1932 indicele Dow Jones va scadea, practic, cu 90%, iar în 1933 productia industriala americana nu va atinge nici macar 50% fata de ceea avuta înainte de criza. În perioada 1930-1932, 773 de institutii financiar – bancare vor fi falimentate, ceea ce va provoca (indirect) o puternica crestere a somajului în rândul clasei muncitoare pâna la cca 9% din populatia activa. Daca în 1932, numarul acestora este de cca 13,5 milioane, peste un an, când Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) devine presedintele SUA (4 martie 1933 – 12 aprilie 1945), numarul acestora ajunge la cca 25 milioane si peste 2 milioane de americani nu vor avea adapost.„socurile petroliere” (modificarea brutala a ofertei petrolului pe piata, combinata cu cresterea pretului acestuia) din anii 1973 (legat de embargoul datorat razboiului Ramadan sau israelo–arab de la Kippour/6–24 octombrie 1973 în urma caruia barilul de petrol a trecut de la 2,59$US la 11,65$US), 1979 (ca efect conjugat al Revolutiei Iraniene–islamice/7 ianuarie 1978–11 februarie 1979, care va instaura Republica Islamica în Statul Imperial Iranian si Razboul Iran–Irak/RGP1–Primul Razboi din Golful Persic/22 septembire 1980–20 august 1988, când pretul petrolului se va tripla) si 2008 (ca urmare a invaziei Irakului/RGP3–Al 3-lea Razboi din Golful Persic /20 martie 2003–18 decembrie 2011, când pe 2 iulie 2008 barilul de petrol ajunge la 144,27$US la New York, iar pe 2 iulie depaseste 145$US în Asia).criza financiara legata de SME (Sistemul Monetar European) din 1993, creat pe 13 martie 1973 (dupa 13 luni de negocieri), ca urmare a „The snake in the tunnel”–dispozitiv monetar european activ între 1972–1978, care limta fluctuatiile devizelor tarilor membre ale CEE (Comunitatea Economica Europeana)criza economica mexicana (1994–1995) care va debuta ca urmare a unei devaluari importante a devizei nationale Peso Mexican (MXN), brusc, , în decembrie 1994, dupa alegerea lui Ernesto Zedillo Ponce de León (n.1961) în fruntea statului (1 decembrie 1994–30 noiembrie 2000), datorita unei rate ridicate a inflatiei (astazi, 1 $US =18.6634MXN). O consecinta a acesteia a acestei crize este scaderea PIB în 1995 cu cca 7%.criza economica asiatica (Asia de Sud–Est) care debuteaza în luna iulie a anului 1997 si care se va propaga rapid si în alte tari emergente (Rusia, Argentina, Brazilia, etc.) ca urmare a retragerii (repatrierii) unor fonduri uriase de catre investitorii straini, ceea ce va destabiliza devizele nationale, iar mai târziu si economia din regiune.criza financiara rusa din 1998, datorita devaluarii, brusc, a rublei (RUB)criza economica argentiniana (1998 – 2002), cauza imediata a acesteia fiind alegerea facuta de catre autoritati la începutul anilor 1990 de a utiliza tehnica „currency board”, legata direct de USD pentru stabilizarea economiei marcata printr-o inflatie importanta si permanenta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (1939-1945).criza economica turca din 2002, ca urmare a devaluarii lirei turcesti (TRY).„marea recessiune economica mondiala” (The Great Recession/2007 – 2012 ) care a generat în majoritatea tarilor industrializate (dar si în cele ale BRIC – Brazilia, Rusia, China, India, etc.) o enorma „piramida” de datorii, the „US housing bubble” (real estate bubble/property bubble), o cestera uriasa a materiilor prime (barilul de petrol trecând de la 20$US pe pe 1 ianuarie 2002 la 134$US pe 1 iulie 2008), respectiv, a inflatiei, etc.criza finantelor publice elene (începând cu 2009), care pâna la sfârsitul anului 2014 a acumulat o datorie publica enorma (cca 177% din PIB) si un deficit bugetar urias (cca 13% din PIB), având ca efect fragilizarea „Zonei Euro”, antrenând scaderea paritatii de schimb dintre euro si celelalte devize de pe piata monetara si angrenând un important dezechilibru economic si în alte tari din zona (în Portugalia, Spania, Italia, etc.)Cu ocazia unor asemenea crize economice (de mare anvergura), montajele financiare frauduloase (piramidale), în special, cele de tip Ponzi (cele mai utilizate), încep sa se prabuseasca în „lant”, iar acestea vor provoca (direct sau indirect) pagube materiale uriase societatii civile. Atât persoanelor morale (juridice), care vor fi ruinate (partial sau integral), cât mai eles celor fizice (oameni naivi, creduli, etc.) care îsi vor pierde (toate) economiile si nu în rare cazuri (din acest motiv) îsi vor pune capat zilelor. Un algoritm (o schema, sistem) de tip Ponzi consta într-un montaj financiar fraudulos (al unui fond de investitii), în care rata (randamentul) de rentabilitate (dobânda) promis(a) investitorilor (rp) este mai mare decât rata (randamentul) de rentabilitate efectiv(a) a(l) investitiilor (rn). Într-un asemenea context, remunerarea investitorilor vechi are loc (cu precadere) din fondurile de investitii ale clientilor noi. Daca escrocheria nu este descoperita la timp (în timp real), fondul de investitii se va prabusi („imploda”), având ca efect falimentarea acestuia, deci pagubirea investitorilor. Sistemul functioneaza atât timp cât clientela (de investitori) este mare si în crestere, ca urmare a primilor investitori, care recuperându-si banii investiti, fac astfel (direct sau indirect) publicitate fondului de investitii. Acest sistem (cunoscut si sub numele de „sistem piramidal”) a fost utilizat pentru prima data în 1919 la Boston de catre Charles Ponzi (Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi/1982-1949, escroc de origine italiana, cunoscut si sub numele Carlo si Charles P. Bianchi, conceptor al modelului de escrocherie bazat pe acest lant piramidal de împrumuturi) care va face din el (necuncut în mediul de afaceri), un milionar (în deviza americana), în mai putin de 6 luni.Descendent al unei familii originare din Parma, Ponzi sosteste în SUA la Boston pe 15 noiembrie 1903 la bordul vasului comercial transatlantic S.S. „Vancouver” (sub comanda Cpt. MacDonald) al Dominion Line Royal Mail Steamers (care paraseste portul din Napoli pe 16 mai, via Insulele Azore–grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la cca 1.500 km de Lisabona și 3.900 km de coasta de est a Americii de Nord) dupa ce face studii superioare (timp de 4 ani, fara sa-si obtina diploma de licenta) la Universitatea Sapienza la Roma (dupa mai multe clasamente, cea mai veche si prestigioasa universitate italiana publica, fondata în 1303 de catre Papa Bonifaciu al VIII-lea al Romei/1294-1303).Merita de remarcat aici faptul ca Ponzi ar fi calatorit sub un alt nume, fals (necunoscut) pentru ca, conform documentelor de arhiva, el nu se afla cu identitatile cunoscute pe lista celor 56 de pasageri înregistrati (în ordine alfabetica: Miss E. F. Burnett, Mr. Consiglio Cavallo, Miss G. Cacouriotou, Mr. Nic. Carayannis, Mrs. Secat. Carayannis, Master Thos. Carayannis, Mr. Geo. D. Carayannis, Mr. Heracles Choukuroglou, Miss Polymnia Choukuroglou, Mr. Griffith Coit, Mrs. G. Coit, Miss Doroty Coit, Miss Barbara Coit, Dr. G. M. Cooper, Mr. W. H. Cotton, Mr. Carmine Del Basso, Mr. Parros Drivalas, Mr. Luigi Ferrise, Mrs. Chas. F. Fitz, Mr. Alessio Foggia, Mrs. M. J. Gorham, Miss Mary C. Hardy, Miss Henriette E. Hardy, Miss Alice Hayes, Mr. A. Karam, Mrs. Karam and children, Mrs. Geo. H. Love, Miss Marion W. Lowe, Mr. Wilhelm Mayward, Mr. James Means, Mrs. Agnes B. Means, Master Gregor Means, Master Lloyd Means, Miss Agnes Means, Maid and Governess, Master V. Michalopoulos, Mr. Chas. Mitchell, Mrs. Chas. Mitchell, Miss Mitchell, Miss Ladie M. Morse, Miss Isabel Murray, Mr. Libby Paladino, Mrs. D. Papageorgiou, Miss Fedora Papageorgiou, Capt. Richardson, Miss M. R. Ripley, Miss H. B. Ripley, Miss Lisa Salcebic, Mrs. Roland Seager, Miss Annina Sgueglia, Mr. E. W. Stevens, Mr. Chas M. Stewart, Miss Mary Taussig, Miss Catherina Taussig, Miss Helen Taussig, Mrs. M. Towne, Mr. P. V. Ventelis). În sârsit, dupa ce îsi pierde toate economiile în jocurile de noroc (inclusiv, în cele de carti) în timpul calatoriei (care va dura cca 4 luni), pâna în 1907 când se stabileste la Montreal (în Canada), Ponzi va presta la Boston tot felul de munci (mai mult sau mai putin penibile), ajungând pâna la urma chelner într-un restaurant, de unde însa este virat datorita unui presupus furt, pe care l-ar fi comis. La Montreal îsi contacteaza un compatriot Luigi Zarossi, care prospera ca urmare a unui comert ilicit (trafic, contrabanda) cu tigari (în magazinul sau din strada Saint Jacques), respectiv, a unei institutii financiare Banca Zarossi având ca obiectiv (principal) administrarea economiilor imigrantilor italieni, carora asigura o dobânda de 6%, în timp ce bancile canadiene nu propuneau decât 2%, în principiu sau în conditii speciale, maximum 2,5%. „Rebotezat” Charles Bianchi (un descendent al unei bogate familii italienesti fictive), Ponzi (angajat mai întâi în calitate de casier), descopera la Zarossi ca acesta neputând oferi dobânda promisa clientilor sai, acestia erau platiti, totusi, la data scandentei, din banii noilor investitori, punând astfel „la punct”, algoritmul (schema) care îi poarta numele (Algoritmul/Schema Ponzi). În 1908, când clientii lui Zarossi încep sa aiba îndoieli, acesta îsi lasa familia (sotia si copii) la Montreal si se refugiaza (cu banii „strânsi”, incasati de la imigrantii italieni) în Mexic, cu care SUA nu avea acorduri de extradare. În ceea ce îl priveste pe Ponzi, acesta va avea „ghinion”: de la un fost client (investitor) la Banca Zarossi, Canadian Warehousing, aceste va subtiliza un carnet de cecuri de banca si îsi scrie un cec în valoare de 423,5$CAN, falsificând semnatura directorului bancii, Damien Fournier, ceea ce dupa demascarea lui, va avea ca efect condamnarea si încarcerarea lui timp de 3 ani la Închisoarea St-Vincent-de-Paul (penitenciar federal din Laval–Provincia Quebec, activ între 1873–1989, desemnat pe 23 februarie 1990 un loc istoric national în Canada) devenita celebra ca urmare a încarcerarii în aceasta institutie corectionala a unor raufacatori celebri ca Jacques Mesrine (1936–1979), figura emblematica si legendara a marii criminalitati franceze (marele banditism), considerat în Franta „inamicul public n°1” (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze), Richard Blass („pisica”/1945-1975), considerat cel mai mare criminal (notoriu) canadian al epocii, suspectat de uciderea a 21 de persoane în timp de un deceniu (între 1965–1975, dintre care 13, ca urmare a incendierii pe 17 ianuarie 1975 a magazinului de bijuterii din strada Beaubien la Montreal, împreuna cu 3 complici), care a reusit sa evadeze de 3 ori (dintre care odata din St-Vincent-de-Paul, pe 23 octombrie 1974) si a supravietuit în 5 fuziade (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti, respectiv, Jean-Paul Mercier (1945-1974), celebru criminal canadian (din Provincia Quebec) devenit cunoscut societatii civile datorita complicitatii sale la o serie de jafuri armate sângeroase din bancile canadiene, comise împreuna cu Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1972 la St-Vincent-de-Paul, une acesta îsi executa o pedeapsa de 10 ani de detentie criminala pentru kidnapping) si celebru pentru cele 4 evadari reusite din mediul carceral (dintre care una pe 21 august 1972, de la St-Vincent-de-Paul, împreuna cu Jacques Mesrine, iar cea de-a 2-a, pe 23 octombrie 1974, tot de la St-Vincent-de-Paul, în compania lui Richard Blass). În sfârsit, dupa 20 de luni, Ponzi este eliberat si pleaca în SUA, dar în scurt timp va fi din nou arestat si încarcerat (timp de 2 ani) în Atlanta, pentru ca ar fi facilitat, prin intermediul unei filiere clandestine, accesul unor muncitori imigranti italieni pe teritoriul national. Dupa liberarea lui din închisoare, hotarât sa „faca bani adevarati”, Ponzi va pune la punct monatajul sau financiar fraudulos (mult mai „benefic” decât cel al lui Zarossi), pe care îl va aplica în 1919 la Boston. Atunci, în timp ce bancile ofereau clientilor cca 4,5-5% dobânda anuala, Ponzi propunea acestora o dobânda de cca 10 ori mai mare, în numai 3 luni. Profitul acestuia este realizat cu sprijinul IPRC (International Postal Reply Coupons), cu un randament de cca 40,5-50%, numai într-o luna si jumatate si cu cca 95-100% în 3 luni, ca urmare a unor investitii facute de catre cca 41.000 de persoane în valoare totala de 15Mil$US, din care mai putin 1/3 ar fi fost redistribuita investitorilor.UGP (Uniunea Generala a Postelor, fondata pe 9 octombrie 1874), devenita în 1878 UPU (Uniunea Postala Universala–din care fac parte administratiile postale din întreaga lume), institutie specializata a ONU (cu sediul General la Berna în Elvetia), în urma unor solicitari, a acceptat emiterea pe 1 octrombrie 1907 a unui TPU (Timbru–Postal Universal) prin crearea unui CPI (Cupon–Raspuns International) în valoare de 0,28FCh (sau echivalentul acesteia în devizele nationale). Astfel, un expeditor (particular) cumpara în tara sa (de resedinta) un CPI si îl trimitea unui destinatar (corespondent) de-al sau în orice parte a lumii, care în orice birou (oficiu) postal, contra acestui CPI primea unul sau mai multe timbre-postale (din tara sa) având ca valoare tariful corespunzator expedierierii unei scrisori internationale, adica 0,25FCH. Diferenta de 0,03 FCH reprezenta comisionul de compensare dintre administratiile postale, cea care a receptionat totalitatea sumei pentru achizitionarea CPI si cealalta, care a vândut TPU fara sa perceapa contravaloarea acestuia. Având în vedere stabilitatea devizelor (monedelor) nationale, respectiv, a ratelor de schimb dintre acestea, sistemul functiona fara niciun fel de probleme pâna la sârsitul Primului Razboi Mondial (1914-1918), când datorita problemelor de natura financiar–economice care au aparut ca, consecinte ale acestuia, s-a dereglat stabilitatea sistemului monetar, respectiv, a ratelor de schimb, ceea ce a avut ca efect prabusirea fondului de investitii al acestuia.Denuntat în „Boston Post” si vânat de catre politistii de la FBI, Ponzi se va preda autoritatilor pe 12 august 1920. În urma unui proces federal care a urmat, acesta pledeaza vinovat si este condamnat la 5 ani de închisoare, dar este eliberat dupa 3 ani si jumatate pentru a fi judecat La Boston (în Statul Massachusetts). Între timp, Ponzi pleaca în Florida (la Jacksonville), unde va pune „pe picioare” o alta afacere, rentabila (tot frauduloasa), „specializata” în vânzarea terenurilor cunoscuta sub numele de „Charpon” (nume obtinut din fuziunea dintre Charles si Ponzi), dar nu va dura foarte mult, pentru ca în 1926 este condamnat din nou la un an de închisoare pentru escrocherie. Din contra, în procesul sau de la Boston el va fi condamnat la o pedeapsa cuprinsa între 7–9 ani (confirmata si de catre Curtea Suprema a SUA). Dupa liberarea sa în 1934, instantele federale ordona expulzarea lui de pe teritoriul american în Italia, unde dupa întoarcere, acesta se va ocupa tot de „montaje financiare frauduloase”, pâna când Benito Mussolini („Ducele”/1883–945), Presedinte al Consiliului Italian de Ministri (31 octombrie 1922–25 iulie 1943), fondator si ideolog al fascismului, îi ofera un „post” în cadrul Ministerului de Finante al Guvernului italian, ceea ce îi va permite acestuia deturnarea unor sume importante de bani apartinând Trezoreriei nationale. Pentru a scapa de pedeapsa, Ponzi se refugiaza în Brazilia, unde în 1936, publica cartea sa autobiografica The Rise of Mr Ponzi. Ruinat si abandonat de catre cei apropiati, Ponzi moare pe 18 ianuarie 1949, într-un spital public din Rio de Janeiro.

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)

Rezumat. În ceea ce îl priveste pe Pierre Goldman (1944–1979, evreu polonez de origine (cu parintii Alter Mojsze Goldman/1909–1988 si Janine Sochaczewska/1910–1994), imigranti în Franta si participanti activi la Rezistenta Franceza de la Lyon (1940–pâna la Eliberare tarii în 1944), fratele vitreg al celebrului autor–compozititor–interpret francez Jean–Jacques Goldman (n.1951), n-ar fi exclus ca acesta sa fi fost victima „indirecta” tot a lui Tany Zampa, cel care în anii 1970 a fost unul dintre marii padrino ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul (franco– american) de heroina. Conform unor investigatii aprofundate, avem motive sa credem ca asasinarea acestuia ar fi fost solicitata lui Zampa de catre leaderii GAL spaniol (Grupos Antiterroristas de Liberación–grup paramilitar activ între 1983–1987, format din comandouri de parapolitisti si paramilitari spanioli finantati de catre Stat, în special prin deturnare de fonduri).Ca forma etatica de lupta antiterorista, clandestina, în timpul Guvernului condus de catre Felipe Gonzales (n.1942, în functie între 1982-1996), avându-l ca Ministru de Interne pe José Barrionuevo Peña (n.1942, în functie între 1982-1988), GAL, ar fi fost implicat în timpul activitatii sale armate, în asasinarea a 37 de membri si în ranirea grava a peste 50 de sustinatori ai organizatiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna – fondata pe 31 iulie 1959–activa pâna în 2011), având ca scop lupta pentru crearea tarii Baste–Euskal Herria (independente si socialiste, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA în fata TAE!), cu cât mai mult cu cât, tot Zampa ar fi fost cel care l-ar fi asasinat si pe Antoine Guérini, pentru a-l razbuna pe Robert Blémant (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pierre Michel et le French Connexion).Intelectual si activist de extrema stânga „obsedat de lupta armata si de gangsterisme”, angajat ulterior în crima organizata (cu jafuri armate comise la Paris: la faramacia Farmachi din strada Ernest si Henri Rousselle din sectorul n°13, la magazinul de îmbracaminte de lux Vog, la Casa de Alocatii Familiale din passage Ramey, sectorul n°16, etc.) pentru „(auto)sponsorizarea” activitatilor sale politice „stângesti” (de stânga), Pierre Goldman a fost ucis pe 20 septembrie 1979 la Paris de catre 3 membri apartinând unui misterios grup clandestin de extrema dreapta, Honneur de la Police („Onoare Politiei”, activa între 1979–1980), de ideologie nationalista, specializata în amenintari si santaj, respectiv, kidnapping, asasinate si atentate cu bomba.Considerata o asociatie de raufacatori impostori (ai caror membri nu au fost niciodata identificati si care ar fi reprezentat interesele Prefecturii de Politie Paris), s-ar parea ca Honneur de la Police ar fi actionat în contul aliatului sau GAL, care printre altele ar mai fi revendicat atât distrugea (prin explozie), pe 8 mai 1979, a vehicului personal al lui Maurice Lourdez, responsabil cu coordonarea serviciilor de ordine în cadrul unuia dintre cele mai mari sindicate muncitoresti franceze CGT (Confederatia Generala a Muncitorilor, se vedea pentru detalii: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT), cât si tentativa de asasinat, pe 18 decembrie, a militantului de extrema stânga Jean–Pierre Vigier (1920–2004, fizician francez, membru al Partidului Comunist si al Rezistentei franceze/1940– pâna la Eliberare în 1944), unul dintre fondatorii pe 18 octombrie 1945 ai CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica), fost Director de cercetare la CNRS (Centrul National de Cercetare Stiintifica pâna la pensionare lui în 1982) care a avut un rol important în cadrul evenimentelor din Mai 1968 (22 martie–30 mai, o perioada de ample manifestari studentesti mai mult sau mai putin violente, de greve generale neautorizate, de revolte spontane, de miscari populare masive, de natura culturala, sociala si politica – cele mai importante din istoria secolului XX a Frantei), contra autoritatilor, contra capitalismului si a societatii de consum, contra imperialismului american si contra gaulle-ismului aflat la putere – reprezentat de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, seful statului francez pentru ultima data între 8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969) si Prim–Ministrul Guvernului Georges Pompidou (1911-1974, în functie între 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1968 devenit si presedinte al Frantei în perioada 1969–1974), în care îsi vor pierde viata si 6 persoane (Philippe Mathérion–în vârsta de 26 ani, Gilles Tautin–în vârsta de 17 ani, membru al Uniunii tinerilor marxisti–leninisti, activa între 10 decembrie 1966–12 iunie 1968; Pierre Beylot–muncitor în vârsta de 24 ani; Henri Blanchet–muncitor în vârsta de 49 ans, Mairul Journiac si comisarul René Lacroix).În sfârsit, pe 30 octombrie 1980, celebrul actor si umorist Coluche [Michel Colucci/1944–1986, un om „profund de stânga”, ale carui spectacole ataca cu precadere tabuul si valorile morale, respectiv, cele politice ale societatii contemporane, fost colaborator si al saptamanalului satiric Charlie Hebdo–a se vedea si articolele autorului: Thomas CSINTA (Charlie)], mort într-un accident de motocicleta pe 19 iunie 1986, ar fi fost amenintat în repetate rânduri cu moartea de catre organizatia „Honneur de la police”, în cazul în care acesta se va prezenta la alegerile prezidentiale din 1988, asa cum a facut cunoscuta intentia sa într-o conferinta de presa. Însa, înainte ca Goldman sa fie „lichidat”, un indic (informator) al politiei îl denunta ca autor al atacului sângeros pe 19 decembrie 1969 de la Famacia Delaunay (de pe Bulevardul Richard Lenoir, sectorul n°11–Paris), în care 2 farmacisti sunt ucisi, iar Gérard Quinet, un politist în civil (agent de ordine publica), respectiv, un client, sunt raniti.Arestat pe 8 aprilie 1970 pe strada Odéon (la Paris), Pierre Goldman desi neaga cu vehementa participarea sa la jaful armat de la farmacia Delaunay (recunoscând numai pe cele 3 cunoscute, oficial), tinând cont si de faptul ca acesta ar fi jucat un rol de leader si sef de comando de stânga „katangais” (catanghez – apartinând Jandarmeriei din Provincia Katanga–Republica Democratica Congo, care dupa secesiunea acesteia pe 11 iulie 1960, apara independenta Statului Katanga) în actiunile violente de la Unversitatea Paris 1 (Panthéon –Sorbonne) în timpul evenimentelor din Mai 1968 (ca responsabil al serviciului de ordine al Uniunii Studentilor Comunisti), el este condamnat pe 14 decembrie 1974 la închisoare pe viata, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. În urma acestui proces, un comitet de sprijin este constituit (sustint si politic de catre „stânga franceza”–pentru care Goldman „este victima simbolica a unei Republici Franceze în stare proasta, ca cea din perioada lui Pétain–Maresalul Philippe Pétain (1956–1951), seful Statului Francez în timpul Regimului de la Vichy (11 iulie 1940–20 august 1944, în perioada celui de al 3-lea Reich) cu participarea unor importante personalitati franceze ale eopcii–intelectuali si artisti de stânga, printre care si Jean-Paul Sartre (1905–1980, scriitor si filozof francez, reprezentant de frunte a scolii existentialiste, Premiul Nobel pentru Literatura/1964), Simone de Beauvoir (1908–1986, filozof, romancier, memorialist si eseist francez, Premiul Goncourt/1954, Premiul Ierusalim/1975, Premiul Statului Austriac pentru literatura europeana/1978), Simone Signoret (1921–1985, celebra actrita si scriitoare francza, BAFTA/1953, 1959 si 1959, pentru cea mai buna actrita straina, Oscar pentru cea mai buna actrita/1960, Primetime Emmy Awards/1966 pentru cea mai buna actrita intr-un film de televiziune, Ursul de Aur/1971, pentru cea mai buna actrita, Cesar pentru cea mai buna actrita/1977, etc.), Yves Montand (1921–1991, celebru actor si interpret de muzica, francez, de origine proletara italiana, naturalizat în 1929, sotul lui Simone Signoret), Maxime Le Forestier (Bruno Le Forestier/n.1949, celebru autor– compozitor–interpret francez, autorul cântecului „La Vie d’un homme” dedicat lui Goldman) cu alti artisti, autori–compozitori si (sau) actori celebri ca Georges Brassens (1921–1981, Marele Premiu al Poeziai al Academiei franceze/1967), Sergio Reggiani (Serge Reggiani/1922–2004), Georges Moustaki (Giuseppe Mustacchi/1934–2013), etc. Ca urmare, pe 20 noiembrie 1975, sentinta Curtii cu Jurati Paris este anulata de catre Curtea de Casatie, iar pe 4 mai 1976, la cel de al 2-lea proces (în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Somme de la Amiens), Goldman este aparat de catre celebrii avocati Georges Kiejman (n.1932, avocat si om politic de stânga–membru al Partidului Socialist, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Afacerilor Externe/1992–1993, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Culturii si al Comunicatiilor/1991–1992, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Justitiei/1990–1991) si Émile Pollak (1914–1978, o figura emblematica a barourilor franceze începân cu sfârsitul anilor 1940 si pâna la moartea, un abolitionist convins), care a intervenit cu succes într-o serie de dosare de mare anvergura (inclusiv ale Mafiei din Marsilia) ca: Dominicii tatal si fiul (Gaston si Gustav/1954), cele în care a fost implicat Clanul Guérini (Antoine si fratii sai: Barthélémy, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude), etc. sau Hamida Djandoubi (1949– 1977, ultimul condamnat la moarte în Franta, executat pe 10 septembrie 1977), pe care nu l-a mai putut asista la proces pentru ca moare de cancer la plamâni pe 6 ianuarie 1978. În concluzie, Goldman va fi disculpat în atacul sângeros de la Farmacia Delaunay, fiind retinuta în dosar doar implicarea sa în cele 3 jafuri armate de la famacia Farmachi, magazinul Vog si CAF (Casa de Alocatii Familiale), pentru care va fi condamnat la 12 ani de recluziune criminala, dar, având în vedere timpul petrecut în detentie provizorie (din 8 aprilie 1970), precuum si gratiile închisorii, el pareseste Centrul Penitenciar Fresnes (regiunea pariziana) în libertate conditionata (sub control judicar) pe 5 octombrie 1976 (efectuând ½, conform legii, din pedeapsa la care a fost condamnat). Din pacate însa, pe 20 septembrie 1979, Pierre Goldman este asasinat în jurul prânzului în piata Abbé-Georges-Hénocque (sectorul n°13) cu 7 gloante de calibrul 11.43 si 2 de 9mm, trase cu un Mac50 (pistol semiautomat utilizând munitie de tip 9 mm Parabellum) si un P38 (Walther P38, cu dubla actiune, utilizat de catre armata germana în cel de-al 2-lea Razboi Mondial). Martorii au sustinut ca ar fi vazut la fata locului 3 persoane pronuntând: „Por aqui, hombres!”Cca 15.000 de persoane au participat la înmormântarea lui (printre care si numerosi intelectual si personaliti politice) în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, sotia sa dând nastere fiului lor Manuel numai cu câteva ore dupa asasinarea lui. În sfârsit, chiar daca actul criminal a fost revendicat de catre gruparea de raufacatori de extrema dreapta Honneur de la Police (un apendice al GAL), dupa parerea mea, exista o serie de dubii în privinta interventiei acesteia, mai ales pentru faptul ca organizatia nu era cunoscuta si cu atât mai putin ar fi fost cunoscut modul operator al acestuia. În concluzie, eu cred ca în asasinat ar fi fost implicata crima organizata din Marsilia (având atunci pe Tany Zampa ca padrino) care ar fi executat o comanda solicitata de catre GAL, având în vedere legatura strânsa pe care avea acesta cu organizatiile criminale active pe teritoriul francez, inclusiv, cu SAC [Serviciul de Actiune Civica–o politie paralela, în legalitate între 1960-1981, creata în serviciul Generalului Charles de Gaulle de catre un grup de fideli si devotati acestuia, dar independent de Partidul Gaulle-ist, având ca principal scop mobilizarea poporului francez contra comunismumlui, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)]. Care atunci când are loc tragicul eveniment, este deja profund compromis, având în componenta sa o serie de aderenti angajati atât în marea criminalitate, respectiv, în crima organizata (inclusiv, în cele în care au fost implicate French Connexion si Cosa Nostra sau Gang des Traction Avant) cât si în crimele politice de sânge (asasinarea sefului local al SAC din Marsilia Jacques Massié si a familiei acestuia, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?). Mentionez aici faptul ca Gang des Tractions Avant a fost o banda de raufacatori a anilor postbelici specializata în atacuri (jafuri) armate compusa din fosti membri ai Carlingue (Gestaoul German în Franta, din strada Lauriston în timpul Regimului de la Vichy/1940-1944) dirijata de catre Pierre Bonny (n.1895, fost inspector la Siguranta Generala, implicat în anchetarea mortii suspecte a escrocului Alexandre Stavisky si a judecatorului de instructie Prince Albert, care instrumenta afacerile lui Stavisky având la baza Algoritmul Ponzi, condamnat la moarte pentru înalta tradare si executat pe 27 decembrie 1944 în fortareata Montrouge de la Arcueil–astazi, Metropole du Grand Paris) si Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902, fost sef al Carlingue, condamnat la moarte, tot pentru colaborationism cu cel de-al 3-lea Reich si executat pe 26 decembrie 1944, tot în fortareata Montrouge), dar si din fosti membri ai Rezistentei Franceze (activa dupa armistitiul din 22 iunie 1940 – pâna la Eliberarea Frantei în 1944). Banda avea ca sef pe Pierre Loutrel („Pierrot le Fou”/1916–1946), un gangster alcoolic si dezechilibrat, fost membru al Gestapoului în Franta, vânator al membrilor Rezistentei în echipa lui René Launay dupa care ca oportunist s-a alaturat Rezistentei de la Toulouse, deosebit de violent, responsabil de o serie de jafuri armate, extorcari de fonduri, banuit ca ar fi fost implicat în uciderea a 11 persoane, (printre care mai multi jandarmi si politisti) care comitea atacurile armate la bordul unui Citroën cu tractiune în fata (monocoque, cu frâne hidraulice, cu calitati rutiere exceptionale pentru epoca respectiva, produs între 1934–1957, în cca 760.000 de exemplare, Ranit grav pe 6 noiembrie 1946 (în abdomen) cu ocazia unui jaf armat comis la Bijuteria Sarafian din strada Boissière n°36 la Paris, cei 2 complici ai sai Jo Attia si Georges Boucheseiche (cu care reuseste sa fuga de la locul crimei), îl vor spitaliza la Clinica Diderot din Soseaua Daumensil n°40, pretextând un accident de vânatoare, iar peste 3 zile, cei 2 deghizati în infirmieri îl vor „externa” pe Loutrel, pentru a-l ascunde la un alt complice (Courtois) din Porcheville (Departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana), unde va si deceda pe 10 noiembrie 1946, fiind înmormântat la Île de Gillier (insula pe Sena, în proximitatea localitatii Limay, vis à vis de Porcheville), unde pe 7 mai politia va si exhuma cadavrul sau pentru a avea confirmarea. Din banda, alaturi de Pierre Loutrel, ar mai fi facut parte, alti 2 de la Carlingue: Georges Boucheseiche (raufacator, specializat în racket – extorcare de fonduri si proxenetism hotelier în Franta si în Maroc, ale caror activitati criminale debuteaza înca din perioada interbelica începând cu anii 1930, adus de catre Inspectorul Pierre Bonny în timpul Ocupatiei Germane, la Carlingue, ulterior, recrutat de catre SDECE–Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez/Serviciul de Informatii exterene francez, fondat pe 28 decembrie 1945 si devenit DGSE[1] –Drectia Generala a Securitatii Externe pe 2 aprilie 1982, implicat în dosarul Ben Barka [a se vedea Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)], „expatriat” cu un zbor pe 1 noiembrie 1965 la Casablanca (dupa ce pe 29 octombrie, este audiat în dosarul Ben Barka în vila sa din Fontenay le Vicomte de catre Souchon et Voitot, care l-au interpelat în fata braseriei Lipp, unde acesta ar fi fost vazut ultima oara), la procesul sau din 1966 acesta a fost condamnat la închisoare pe viata prin contumacie (în lipsa) si pare ca ar fi murit în Maroc, în 1972 si Abel Danos („Mammouth”/1904–1952, arestat, judecat si condamnat la moarte pentru colaborationism, executat pe 13 martie 1952, fost subofiter în Legiunea Nord-Africana/„Phalange, creata la începutul anului 1944 de catre Henri Lafont, seful Gestapului în Franta, îmreuna cu Mohamed El Maadi/1902–1954, nationalist algerian, fiul lui Mahfuz al-Ma’adi, Comandor al Legiunii de Onoare, fost ofiter francez si membru al miscarii de extrema dreapta Cagoule–anticomunista, antisemita, antirepublicana, apropiata fascismului, activa în anii 1930) din ordinul Colonelului Helmut Knochen (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta–Sipo si al Serviciului de Siguranta – SD/Sicherheitsdienst, în Franta si în Belgia între 1942–1944); Raymond Naudy (fost membru al FFI–Fortele Franceze din Interior, creata pe 1 februarie 1944, ca urmare a fuziunii dintre Rezistenta Fraceza, activa între 1940-1944, AS–Armata Secreta gaulle-ista, dupa numele Generalului Charles de Gaulle/1890 –1970, creata în septembrie 1942, ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei giraud-ista, dupa numele Generalului Henri Giraud/1979–1949, rivalul Generalului De Gaulle, creata pe 31 ianuarie 1943, FTPF–Partizanii francez comunisti, creata în octombrie 1941, etc.); Marcel Ruard (Ruart, fost combatant în Armata Alpilor–a 4-a Armata Franceza care stationa în Alpii Francezi între decembrie 1939 – dupa debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si iunie 1940 – pâna la semnarea armistitiului cu Germaniape 22 iunie si cu Italia pe 24 iunie, respectiv, capitularea Frantei în fata Germaniei naziste si Italiei fasciste pe 25 iunie, dupa declaratia de razboi pe 10 iunie); Joe Attia (Joseph Victor Brahim Attia/1916–1972, figura notorie a crimei organizate franceze între anii 1940–1970, fost combatant în cadrul Bat’ d’Af–Batalionul de Infanterie Lejera din Africa în perioada 1939 – 1940, specializat în jafuri armate, extorcare de fonduri, trafic de obiecte furate si prohibite, fost membru al Rezistentei Franceze, arestat si transferat pe 16 martie 1943 în Carlingue, de unde este deportat în lagarul de concentrare din Mauthausen-Gusen din Austria, creat în vara anului 1938, recrutat ulterior de catre SDECE– Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez, ca de altfel si Georges Boucheseiche, devenit proprietar de cabarete la Paris si Abidjan/Coasta de Fildes, condamnat în repetate rânduri la pedepse relativ „usoare”, decededat ca urmare a unui cancer la gât în 1972).Conform altor ducumente ale epocii (mai putin cunoscute publicului), din banda ar fi mai fi facut parte si alti raufacatori, oarecum, mai putin cunoscuti („periferici”) cu statut de „asociere” ca Henri Fefeu (Feufeu) si Julien Le Ny, iar Gang des Tractions Avant care ca organizatie criminala (activa între februarie si noiembrie 1946, în regiunea pariziana si în regiunea Coastei de Azur), ar fi comis jafuri în valoare de cca 80 Mli FRF (cca 6,5 Mil€/cca 60Mil€PPA, în putere de cumparare). Revenind acum la Pierre Goldman, conform Comisarului Divisionnaire (Comisar Sef)) Lucien Aimé-Blanc (n.1935), fost Controlor General al Politiei Nationale si sef adjunct al BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie–Brigada Antigang), respectiv, sef adjunct al Brigazii de Stupefiante – Stups, iar ulterior, sef al OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 – serviciu al Politiei Judiciare din cadrul Ministerului de Interne, devenit începând din 2006, OCLCO–Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate) care a participat si la anihilarea (inclusiv la uciderea) legendarului criminal Jacques Mesrine [1936–1979, figura emlematica a Marelui Banditism francez „inamicul public n°1”, al natiunii franceze, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze.], asainul lui Goldman ar fi fost Jean-Pierre Maïone-Libaude, fost combatant în timpul Algeriei franceze–coloniale (1830–1962) si membru al comandoului Delta (de ideologie nationalista, antiindependista fondata în 1961 de catre Roger Degueldre/1925–1962, fost locotenent al Reg. 1 de parasutisti al Legiunii Straine, activ între 1948–1961, ulterior, dezertor, condamnart la moarte pe 28 iunie si executat pr 6 iulie 1962 în Fortareata din Ivry din regiunea urbana pariziana), ramura armata a OAS (Organizatia Armata Secreta, politico–militara clandestina franceza, antiindependentista, care sustinea prezenta franceza în Algeria prin toate mijloacele, înclusiv, prin intermediul terorismului de mare anvergura, cu cca 2.700 de victime în timpul activitatii sale între 1961–1962, fondata de catre Jean-Jacques Susini/1933–2017, om politic francez, membru al partidului de extrema dreapta Frontul National si Pierre Lagaillarde/1931–2014, fost avocat, deputat al Departamentului Alger si activist nationalist, antiindependentist, partizan al algeriei franceze în timpul Razboiului din Algeria/1954–1962). Acesta, un fost talhar–raufacator al anilor 1970, asasinat dupa liberarea lui din închisoare pe 13 iunie 1982 la Argent sur Sauldre (Departamentul Cher, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire) ar fi fost indic (informator) al Comisarului Aimé-Blanc, iar uciderea acestuia ar fi fost comandiata de catre unul dintre „Z-5Z” (fratii Zemmour: Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983).Conform rezultatelor unor investigatii recente, se pare ca Pierre Goldman n-ar fi fost singura victima „politica” a lui Jean-Pierre Maïone-Libaude, pentru ca acesta ar fi fost implicat si în asasinarea unui alt militant comunist (si anticolonialist, respectiv, internationalist si antifascist) egiptean de origine franco–italiana Henri Curiel (1914–1978, fiul unui fost bancher, descendent al unei familii evreiesti francofone de nationalitate italiana, stabilita în Egipt), tatal jurnalistului francez (de origine egipteana) Alain Gresh (n.1948), în circumstante destul de confuze (neclare), pe 4 mai 1978 în curtea resedintei sale din strada Rollin n°4 la Paris (de catre un comando formati din 2 mascati, cu 4 gloante de calibru 11.43 provenind de le un Colt54 (M1911 – un pistol utilizat de catre Fortele Armate ale SUA între 1911 – 1985, model în uz pâna în 2016). Si în cazul acestuia, atacul ar fi fost revendicat, pe de o parte de catre Comando Delta al OAS, iar pe de alta parte de catre Groupe Charles-Martel (Cercul, Clubul Charles-Martel, un grup terorist armat francez de extrema dreapta calificat anti-arab, care va hartui de altfel si alti oameni politici reputati, în perioada postbelica, printre care si Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986), Jacques Attali (n.1943 în Algeria într-o familie de evrei algerieni, absolvent a 3 prestigioase scoli superioare franceze de înalte studii: Polytechnique – X, Sciences Po/IEP–Institutul de Studii Politice si Scoala de Înalte Studii Administrative – ENA, profesor de economie la Polytechnique, Scoala Nationala de Drumuri si Poduri – ENSPC si Scoala Nationala de Geniu Rural, a Mediului si Padurilor, respectiv, Universitatea Paris Dauphine–Paris 9, scriitor si Înalt functionar al statului Francez, fost consilier al Presedintelui François Mitterrand/1981–1995, în perioada 1981-1991, fondator si primul presedinte al BERD–Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, presedintele CLCF–Comisia pentru Liberarea Cresterii Franceze, al Grupului Positive Planet, respectiv, al grupului Attali & Associés si editorialist la revistele l’Express si Journal des Arts, considerat unul dintre cei mai reputati intelectuali francezi în viata) sau Robert Badinter (n.1928 la Paris într-o familie de evrei originari din Basarabia, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986, Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia, aparator benevol a zeci de detinuti condamnati la moarte în anii 1960-1980). Dar începând cu anii 1950 si clanul Guérini se lanseaza în contrabanda, în special cu tigarile si cu bauturile spirtoase (îmreuna cu Lucky Luciano), dar si în traficul international de heroina prin intermediul French Connexion, în care vor detine o suprematie. Dupa asasinarea lui Antoine Guérini, tot în 1967, fratii Barthélemy Guérini (Mémé), François Guérini si Pascal Guérini sunt si ei arestati si condamnati pe 15 ianuarie 1969 de catre Curtea cu Jurati al Departamentului Bouches du Rhône pentru uciderea unui hot care ar fi penetrat fraudulos (prin efractie) în vila lui Antoine Guérini, dupa înmormântarea acestuia, dupa ce cu un an în urma, soferul lui Mémé este asasinat. De fapt erau 2 hoti, dar unul dintre ei, cel care si-a recunoscut fapta si s-a „scuzt” a fost „doar” maltrat cu o rara violenta („transformat în piese detasate”), iar celalat a fost executat, fara mila, cu 8 gloante (dintre care 2 în cap). Anul urmator, pe 23 decembrie 1968, René Mondoloni, fiul natural al lui Mémé, aflat într-o coma profunda ca urmare a unui accident de masina, este ucis pe „patul de spital” sub ochii varului sau Felix Guérini (care a asistat si la asasinarea tatalui sau, Antoine). François moare în închisoarea Baumettes la Marsilia de o criza cardiaca în cursul anului urmator, Mémé este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (în ciuda faptului ca îsi clameaza nevinocatia) iar Pascal la 15 ani. Pe 4 martie 1978, Barthélemy Guérini, suferind de cancer la rectum, este liberat conditionat sub control judiciar, dar el va muri pe 1 martie 1982 în clinica privata La Valette din Montpellier (Departamentul Hérault, în sudul Frantei).Pe de alta parta, înlaturarea lui Antoine Guérini, ar fi fost pentru Zampa un bun prilej si pentru a razbuna moartea politistului francez Robert–Léon–Arthur Blémant (Monsieur Robert/1911-1965, Cavaler al Legiunii de Onoare, fost membru al Rezistentei franceze si comisar de politie la DST/Directia Sdupravegherii Teritoriului, fuzionat cu RG/Informatii Generale pe 1 iulie 2008 în DCRI–Directia Centrala a Informatiilor Interne, devenita pe 30 iulie 2014 DGSI–Directia Generala a Informatiilor Interne în 2014), asasinat pe 4 mai 1965 din ordinul lui Antoine Guérini. În 1965, în cadrul unei dezbateri la care participa membri clanului Guérini, Antoine decide asasinarea lui Blément, pentru ca considera ca acesta ar fi fost responsabil de esecul financiar al cercului parizian de jocuri („Le Grand Cercle”). Mémé, care era în relatii „bune” cu Blément se va opune acestei decizii, dar totusi, pe 4 mai 1965 Blémant este ucis de catre un comando format din 3 ucigasi motorizati, sub comanda lui Mondoloni – fiul natural al lui Mémé (ucis pe „patul de spital”). Dupa razboi, Blémant devine on influent în crima organizata franceza, dar în paralel, fiind în stranse relatii si cu DGSI, dar si cu serviciul extern de informatii francez SDECE (Serviciu de Documentare Externa si Contaspionaj/creat pe 28 decembrie 1945), devenit pe 2 aprilie 1982 DGSE (Directia Generala a Securitatii Externe). În 1929, el se angajeaza pentru 2 ani în Saphis, la origine, un corp prestigios de cavalerie traditional al Dey (titlu al suveranului în timpul dominatiei otomane/1671–1830) din Alger, exportat ulterior si în Franta (în cucerirea Algeriei), dar si în Tunisia, Maroc, senegal, etc. Dupa obtinerea diplomei de licenta în Drept la Lille în 1931, el integreaza PJ (Politia Judiciara) ca inspector în cadrul brigazii mobile de la Reims (Subprefectura Departamentului Marne, Regiunea administrativa Grand Est), iar ulterior, la Lille (Prefctura Departamentului Nord si a Regiunii Administrative Hauts de France).Numit comisar de politie în 1938 la ST Lille (nordul Frantei), în 1939 se muta cu toata familia la Marsila (sudul Frantei), unde în timpul Ocupatiei Germane (Regimul Maresalului Pétain), ca agent al retelei al Fortelor Franceze de Combatanti (1 septembrie 1940–31 ianuarie 1943), spre deosebire de ceilalti membri ai retelei, Blémant frecventeaza mediul crimei organizate pentru descoperirea celor care colaboreaza cu Regimul de la Vichy, printre care figureaza si Paul Carbone si François Spirito, sustinatorii lui Simon Pierre Sabiani (1888–1965, om politic si om de afaceri francez, Erou al Primului Razboi Mondial si colabotaor al celui de-al 3-lea Reich în timpul celui de-al 2 Razboi Mondial, fost deputat/1928–1936), devenit dintr-un comnist „convins” (membru al Partidului Colunist), membru al PPF (Partidul Popular Francez inspiratie anticomunista si fascista, activ între 28 iunie 1936 si 22 februarie 1945), condamnat la moarte prin contumacie.În acest scop, în toamna anului 1940, Blémant îl recruteaza pe gangsterii Pierre Rousset si pe Louis Raggio (arestat în 1936 pentru ca ar fi trecut frontiera franco – germana cu 10.000 de pistoale–mitraliera, cu care îsi cumpara un bar la Vichy, devenita placa turnanta pentru agentii de contraspionaj clandestin), iar prinintermediul acestora va ajunge la Joseph Antoine Renucci (Jo Renucci/ 1908 –1958, o figura emblematica a marelui banditism francez si un padrino al crimei organizate corsicane în perioada 1930–1950, mort de cancer, unul dintre reprezentantii lui Lucky Luciano la Marsilia, care în „umbra” lui Carbone si Spirito va face avere din contrabanda cu tigarile importate din Tanger/Maroc, Beirut/Liban, etc., la pretul de 40-50FRF/pachet, pe care îl revindea la Marsilia între cu 80-100FRF, în contextul în care, oficial, un pachet costa 190FRF), Mathieu Zampa (1902–1973, criminal, membru activ a crimei organizate, tatal lui Tany Zampa, care dupa Eliberare se va alatura clanului Guérini, condamnat în anii 1960 la 10 ani de munca silnica si interdictie de teritoriu francez, dupa care va exploata cluburile de noapte din Dakar/Senegal, revenind la Marsilia în 1972), Émile Buisson („Mimile”/„Fatalitas”, 1902–1956, un criminal francez responsabil de cca 36 de crime de sânge, autor a numeroase jafuri armate, printre care si cele de la bancile Crédit lyonnais Troyes/29 decembrie 1937 si CIC Paris/24 februarie 1941, când un agent este ucis, dar si a mai multor evadari, printre care si cea cu ocazia unui transfer în timpul Exodului din 1940/migratie masiva a populatiei belgiene, olandeze, luxemburgheze si franceze în sudul Frantei ca urmare a Ocupartiei Germane, dupa ce a fost arestat pe 6 aprilie 1938, înterpelat pe 10 iunie 1950, condamnat la moarte si ghilotinat pe 28 februarie 1956 de catre penultimul calau francez André Obrecht/1899–1985), respectiv, pe Mémé Guérini si pe Alphonse Alsfasser, pentru ca în ianuarie 1941 sa fie rândul lui Abel Danos („Mammouth”/ 1904–1952, un raufacator, membru al crimei organizate dar si un membru important al Gestapoului German în Franta – La Carlingue/1941–1944, aflata sub directia lui Henri Lafont, „asistat” de catre Pierre Bonny). Prin intermediul celui din urma (Mammouth), Blémant va fi obtine informatii despre toti colaborationistii cu Regimul de la Vichy, dar si despre spionii germanui, dintre care în perioada ianuarie 1941–noiembrie 1942, vor fi anihilati între 170 – 180.

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea III (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–3ème Partie)

Rezumat. Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge), care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge), care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. În sfârsit, revenind acum la Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge), care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky.„Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. Carbone si Spirito, împreuna cu Antoine Guérini, ar fi fost implicati si în proiectul de asasinare la Marsilia, al lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/20 ianuarie 1961–22 noiembrie 1963, cel de-al 35-lea Presedinte al SUA), în contul mafiei americane, prin recrutarea asasinului Christian David („Le Beau Serge”/n.1930), membru al miscarii gaulle-iste SAC [Serviciul de Actiune Civica – un fel de Politie Paralela, în activitate legala între 1960-1981, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] la comanda lui Carlos Marcello (Calogero Minacori/1910-1963, criminal si traficant de droguri italo–american din Louisiana, originar din Sicilia, imigrat cu parintii în SUA dupa putin timp de la nasterea sa la New Orleans), Santo Trafficante Jr. (1914-1987, mafiot american, membru al familiei de mafioti italo – americani de la Tampa implicat în „Pizza Connexion”/1974-1985, din Florida care succede retelei „French Connexion”), Salvatore Giancana (Sam Giancana/Momo/Mooney-„Sam the Cigar, Sammy/1907-1975, gangster american, fiul unui imigrant italian de origine siciliana, care si-a facut ucenicia în cadrul Forty-Two Gang, o banda de raufacatori adolescenti la Chicago aflata sub directia lui Joseph Esposito, colaborator al CIA si al Clanului Kennedy, dar si amantul unei metrese al lui JFK) si a lui James Riddle Hoffa (n.1913, sindicalist american cu origini olandeze, condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1967 pentru coruptie si spalare de bani a mafiei italo-americane din Chicago, gratiat în 1971 de catre Presedintele Richard Nixon/1913-1994, în functie între 1969-1974, disparut în 1975 si declarat mort, oficial, pe 30 iulie 1982, membru al International Brotherhood of Teamsters – Sindicatul soferilor de camioane de cursa lunga nordamericani, fondat în 1903, cu cca 1,4 milioane de aderenti în SUA si Canada – condus din 1998 de catre fiul sau James P. Hoffa/n.1941). Amintesc aici si faptul ca în timpul Regimului de la Vichy (1940–1944), Carbone si Spirito vor adera la Gestapoul German în Franta (La Carlingue) pe care îl vor sustine în invazia „Zonei Libere” (noiembrie 1942) de catre armatele germane (ale celui de-al 3-lea Reich/1933-1945 fondat de catre Adolf Hitler/1889–1945) si italienesti (ale lui Benito Mussolini/1883–1945), cunoscuta sub numele de „Operatiunea Anton”, ceea ce la va perimite sa comita si o serie de infractiuni politico–financiare de tip mafiot fara dificultati (extorcare de fonduri, percepere de taxe de protectie, santaj, prostitutie, etc.). Carbone, moare pe 16 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistentei franceze (activa între 22 iunie 1940 pâna la Eliberare în 1945) contra unui tren de calatori care transporta soldati germani aflati în permisie, în timp ce Spirito, cu putin timp înainte de eliberarea Frantei (pe 8 mai 1945) se refugiaza în Spania, iar mai târziu în America Latina, de unde pleaca în SUA si va contribui pâna în anii 1960 la consolidarea celebrei retele de trafic de heroina „French Connexion” (în „calitate” de unul dintre sefii sai internationali). Arestat la New York, el va petrece 2 ani într-o închisoare în Atlanta, dupa care este expulzat si extradat în Franta, unde urma sa fie judecat pentru colaborationism (colaborare) cu Regimul de la Vichy, dar acest proces nu se va mai tine. Cel de-al 3-lea posibil asasin, arestat de catre Inspectorul sef Pierre Bonny, pentru a fi implicat în asasinarea judecatorului Albert Prince, Gaëtan L’Herbon („Baron de Lussats”/1888–1962), un gangster originar din Monaco (de unde „migreaza” în Italia, apoi în Franta, la Nisa, iar ulterior la Londra, unde îsi face „ucenecia” ca barman în cafenele si berarii, venind în contact cu diferite personaje, mai mult sau mai putin „remarcabile”, ale infractionalitatii criminale si a crimei organizate corsicane, pentru ca din 1906 sa se stabileasca la Paris, în cartierul Montmartre (frecventat atunci, cu precadere, de catre membri diferitelor retele ale crimei organizate), este si acesta un personaj, cu o biografie, mai mult decât „turbulenta”.Angajadu-se (voluntar) în Primul Razboi Mondial (1914-1918), în 1920 revine la Paris si devine în 1927 proprietarul restaurantului „Grand Capitole” (un local de noapte), iar în 1929 al localului „Grand Duc” (local tot „nocturn”, pentru cei „invertiti”), între timp fiind însarcinat si cu securitatea Printului Charles II al României (Carol II/1893–1953 ), fiu al lui Ferdinand I (1865–1927) si al lui Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha (1875–1938), Rege al României între 1930-1940 si a lui Henry Torrès (1891–1966), deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1932–1936) si senator al Departamentului Seine (Paris/1948–1958), din partea Republicanilor sociali (RS) care sustineau în perioada 1956–1958 actiunile Generalului Charles de Gaulle (1890–1970, presedinte al Republicii Franceze între 1959–1969, Presedinte al Consiliul de Ministri si Ministru al Apararii între 1958 – 1959). În 1928 este însarcinat si cu apararea legitimitatii Principatului Monaco, iar în 1932 si cu campania municipala a acestuia. Dupa asasinarea misterioasa a lui Albert Prince în 1934, în care Bonny banuieste ca ar fi fost implicat, el este inculpat si încarcerat pentru comercializare de timbre fiscale furate (si falsificate), respectiv, pentru accidentarea din culpa a unui functionar municipal (de la salubritate). În 1937 se va stabili la Nisa si va instala o serie de echipamente de Slot machine (jocuri mecanice–electronice–video) în Monaco, unde moare în 1962. Din investigatiile pe care le-am efectuat în dosar, ar reiesi ca Baronul ar fi fost cel care i-ar fi contactat pe Carbone si Spirito pentru a-l lichida pe judecatorul de instructie Prince Albert. Si tot el ar fi fost însarcinat cu supravegherea derularii evenimentelor. Sa revenim acum la montajele financiare frauduloase americane din zilele noastre, care si ele au zguduit profund, din temelii, atât economia cât si democratia acestei tari, dar care au avut un puternic „ecou” economico– financiar, deosebit de distructiv, în întreaga lume, inclusiv, în Europa. Ambele din perioada The Great Recession (2007– 2012), „Afacerea Madoff” (în 2008), iar cealalta „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009). Prima este legata de numele omului de afaceri american evreu, originar din cartierul Queens al New Yorkului, Bernard Lawrence Madoff („Bernie”/n.1938), Presedinte–Fondator al societatii de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, deosebit de activa în NASD (National Association of Securities Dealers–Asociatia Nationala Americana a Agentilor de Schimb) care în 1971 creaza NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations), o bursa de valori tehnologice (1990–1991) aflata astazi pe locul secund al pietii de actiuni (financiare) în SUA, respectiv, la NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street, principala platforma de schimburi a Bursei de la New York (cea mai mare bursa de valori din SUA si din lume) care apartinea între 2007–2013 grupului NYSE Euronext, rezultat prin fuziunea dintre Euronext (piata bursiera a Zonei Euro din Amsterdam cu o capitalizare de cca 3.000 Md€) si Archipelago Holdings, iar din 13 noiembrie 2013 se afla sub controlul IntercontinentalExchange – o piata bursiera bazata în Atlanta, fondata în 2000. Astfel, putem face o idee despre grandoarea (amploarea, dimensiunea) afacerii Madoff (având la baza Bernard L. Madoff Investment Securities LLC), care utilizând Algoritmul (Schema, Lantul, Piramida) Ponzi timp de 48 de ani, între 1960, respectiv, criza bancara si financiara din 2008 – caracterizata prin liquidity crisis si soldata cu stock market crash în toamna anului 2008 (cea de-a 2 a faza a crizei financiare din perioada 2007–2010, dupa subprime mortgage crisis din vara anului 2007), a reusit sa escrocheze societatea civila americana cu cca 60-65Md$US (aproximativ, ½ din PIB-ul României). Mentinez aici si faptul ca dupa ce Bernard L. Madoff Investment Securities LLC devine una dintre principalele societati de investitii în NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street si una dintre primele 5 ale NASD (National Association of Securities Dealers), „Bernie”, devine, printre altele, între 1990–1993, chiar si presedintele NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) si cel putin aparent, parea a fi un inovator („revolutionar”) în cadrul burssei de valori electronice. Arestat pe 12 decembrie 2008, dupa the stock market crash (si ca urmare a efectelor acesteia), pe 29 iunie 2009, Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” pentru toate acuzatiile care i-au fost aduse, va fi condamnat de catre un Grand Jury (compus din 23 de jurati) al Tribunalului Statului New York, la 150 de ani de recluziune criminala (sanctiune penala maxima prevazuta prin lege). Fara sa fi facut Apel la sentinta, Madoff îsi executa pedeapsa cu numarul matricol n°61727-054 la FCCB (Federal Correctional Complex din Butner) din Carolina de Nord, cel mai mare centru medical al Biroului Federal al închisorilor americane (care o si gestioneaza), alaturi de alti 3.489 de detinuti masculini (pentru o capacitate totala de cca 5.000 de locuri). Cunoscuta si sub numele de „Tabara pufoasa” (având în vedere personalitatile remarcabile ale mediului infractional criminal, care sunt încarcerate aici, printre care si: „Jonathan Pollard, fost analist la CIA, condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului; Carmine Persico, padrino istoric al familiei mafiote Colombo din New York; Omar Ab-Rahman, Seicul egiptean care ar fi comandidtat atentatul contra World Trade Center în 1993; Joseph Testa, celebru killer al mafiei, al familiei Gambino de la New York–unul dintre cele 5 familii mafiote, cele mai reputate din New York, etc.), FCCB, este o închisoare „medicala” fara gratii la ferestre, care seamana mai mult cu o „tabara americana cu vaste spatii verzi, cu sali de gimnastica, cu biblioteca si mese de biliard, sauna, o capela, etc”, în care sunt „retinuti” (privati doar de libertate de „deplasare la distanta”) „câini de rasa” (cu „lesa la gât”), printre altii si o serie de fosti infractori bogati.Ca urmare al dezastrului financiar provocat de catre Madoff (cel mai mare din istoria SUA, având la baza o escrocherie bazata pe un montaj financiar fraudulos), pe 11 decembrie 2010, unul dintre baietii sai Mark Madoff, implicat si el într-o oarecare masura în afacerile financiar–bancare ale tatalui sau, este descoperit spânzurat în apartamentul sau din Manhattan. Este cel de-al 2-lea caz de siuncidere în acest dosar, dupa cea a omului de afaceri francez René-Thierry Magon de La Villehuchet (1943–2008, fost membru al celebrului club nautic NYYC–New York Yacht Club), care se siuncide (taiându-si venele) pe 22 decembrie 2008 (dupa arestarea lui Bernard Madoff pe 12 decembrie), în biroul sau de pe Madison Avenue (din centrul Manattan-ului) la New York, care, prin investitiile personale (prin intermediul societatii sale Access International Advisors), în nebuloasa piramidala de tip Ponzi a lui Madoff, a pierdut cca 1,4Md$US (dintr-un total de investitii de cca 3Md$US, pe care i-a gestionat si care au participat si alte societati importante, ca Lux Alpha cu o investie de cca 825Mil$US). Dar nu numai La Villehuchet a fost un „big looser” în piramida financiara de tip Ponzi a lui Bernie, dar si celebrul producator, regizor si scenarist Steven Spielberg (The Entertainment Kin/n.1946, distins cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Knight Commander of the Order of the British Empire, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor, Knight Commander’s Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany, etc., respectiv, cu numeroase premii cinematografice, printre care si de 3 ori cu Premiul Oscar, „pentru cea mai buna regie” – de 2 ori si „cel mai bun film”, Premiul Sindicatului American al Regizorilor, etc.). Printre marii perdanti se numara si reputate institutii financiare (americane, japoneze, elvetiene, spaniole, franceze, britanice, etc.) sau fundatii de renume, printre care si cea a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace în 1986 Eliezer Wiesel (1928–2016, supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste Auschwitz si Buchenwald, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Paris–Sorbonne, profesor universitar, erudit al iudaismului, scriitor în limbile franceza, englezan idiș și ebraică, filosof si militant politic evreu – naturalizat merican în 1963 – de origine româna, membru al Academiilor Americane de Arte si Litere, respectiv, de Arte si Stiinte, distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare si Knight Commander of the Order of the British Empire, cu Medalia de Aur al Congresului American, respectiv, Medalia Prezidentiala a Libertatii), unul dintre fondatorii în 1993 al fundatiei USHMM (United States Holocaust Memorial Museum) si Doctor Honoris Causa a peste 100 de universitati, printre care, cele mai renumite: Harvard, Yele, Stanford, Cambridge, Princeton, Columbia, Oxford, Normale Sup (ENS–Scoala Normala Superioara), Sorbonne (astazi, Université Paris 1/Panthéon – Sorbonne), Universitatea ebraica din Irusalim, etc. Cele mai mar pierderi (peste 1 Md$US) au fost înregistrate de catre institutiile financiar bancare: Fairfield Greenwich Advisors (cca 7,50Md$US), Kingate Management (cca 3,50Md$US), Tremont Capital Management (3,30Md$US), Banco Santander (3,10$US), Medici Finanz (Bank Medici din 2003, cca 2,10Md$US), Ascot Partners (cca 1,80$US), Access International Advisors si Fortis Bank Nederland (cca 1,40Md$US), UBP (Union Bancaire Privée, specializata în gestiunea averilor fondata în 1969 de catre Edgar de Picciotto, dispunând de un capital de cca 125,3 Md CHF/130Md$US) si HSBC[1] (cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării, înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele de „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient), cca 1,00Md$US, fiecare.Între 100Mil$US–1 Md$US: Ruth and Carl J. Shapiro Family Foundation, RBS (Royal Bank of Scotland), Management Consulting Group PLC, BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria), Man Group PLC, Reichmuth & Co., Nomura Holdings, Maxam Capital Management, EIM SA EIM (Privately Owned Investment Manager). Alti cca 23 de potentialoi clienti ar fi pierdut sume cuprinse între 1– 100Mil$US. Pe 20 februarie 2009 lichidatorul judiciar Lee S. Richards al Bernard Madoff Investment Securities LLC (numit de catre Judecatorul Federal Louis L. Stanton), ar fi recuperat 650Mil$US, iar pe 17 decembrie 2010, alte 10Md$US ar fi fost recuperate de catre autoritatile americane, dintre care cca 7,2Md$US ar fi apartinut lui Jeffry M. Picower (1942–2009) un fost investitor american implicat în scandalul escrocheriei Madoff. Conform unor documente apartinând New York Times, s-ar parea ca pâna în prerent, cca 720.000 de investitori (în afara SUA) ar fi fost rambursati de catre bancile implicate în cea mai mare escrocherie a acestui secol (cel putin, pâna în prezent). Printre institutiile financiar–bancare franceze care au avut pierderi importante putem mentiona: Natixis SA (cca 450Mil€), BNP Paribas (cca 350Mol€), AXA (cca 100 mil€), Dexia (cca 85 Mil€), iar Crédit Agricole, Groupama si Société Générale, fiecare cu cca 10Mil€, în timp ce pierderile micilor investitori ar fi înregistrat un prejudiciu de cca 40Mil€. În sfârsit, nici celalalt fiu al lui Madoff, Andrew Madoff, care nu a fost implicat în afacerile tatalui sau, n-a fost mult mai norocos. Acesta moare de cancer limfatic pe 3 septembrie 2014.În sfârsit, pe 20 decembrie 2012, Peter Madoff (n.1945), fratele lui Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” ca de altfel si fratele sau Bernard (în 2009) este condamnat si el, la 10 ani de închisoare pentru falsificarea conturilor societatii de investitii familiale Medoff, în cadrul caruia era angajat (salariat) în calitate de „gardian al conturilor”, precum si la confiscarea integrala a averii (în valoare de câteva miliarde de dolari US), conform Procurorului de Manhattan Preet Bharara, respectiv, Judecatorului Laura Taylor Swain. De altfel, contra lui Petrer Madoff (care lucrat timp de peste 3 decenii cu fratele sau Bernard Madoff, doua acuzatii grave au fost formulate: „complot la frauda financiara” datorita „declaratiilor false facute investitorilor si autoritatilor de la SEC ( Securities & Exchange Commission („Jandarmii Bursei” de pe Wall Street) si „falsificarii dosarelor”, respectiv, „inducerea în aroarea a IRS” (Serviciul Impozitelor Americane). Fiul lui Ralph Madoff (1910–1972, instalator de meserie, devenit agent de schimb) si Sylvia Muntner (1911–1974), descendenti din parinti evrei imigranti în SUA (cu origini în Polonia, România si Autsria), dupa obtinerea diplomei de bacalaureat în 1956 la Far Rockaway High School, Bernard Madoff frecventeaza un an Universitatea din Alamama. Devenind membru al Fraternitatii Sigma Tau Alpha Mu, acesta obtine licenta în stiinte politice la Hofstra College în 1960, pentru ca începând din 1961 sa înceapa sa studieze dreptul la Brooklyn Law School, pe care, ulterior, îl abandoneaza. În ciuda unei calificari profesionale si a unor studii superioare, reusite (mai mult sau mai putin aprofundate), Madoff debuteaza în „viata activa” înca în perioada studiilor ca instructor de natatie în Long Island, pentru ca în 1960, în calitate de „întreprinzator autodidact”, sa-si creeze propria societate de investitii cu 5.000$US. Peste 48 de ani, în 2008, în momentul arestarii sale, când fondul sau de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC a pierdut deja 50Md$US, „Bernie” (care gestiona înca cca 17,5 Md$US, corespunzând fondurilor a cca 17–20 de depunatori) poseda mai multe proprietati luxoase la New York si în regiunea sa urbana (la Roslyn si la Montauk), precum si a un apartament în Mahattan, estimat la cca 5,5Mil$US. Dar Bernie avea proprietati somptuoase si în afara Statului New York, la Palm Beach în Florida, la Antibe (regiunea urbana Cannes) pe Coasta de Azur, iar în calitatea sa de membru al Palm Beach Country Club, el era si proprietarul unui avion privat, respectiv, a mai multor iahturi (nave sportive sau de agrement), printre care si unul deosebit, Bull. Interesant este si faptul ca daca în primele 3 decenii de „întreprinzator autodidact” (1960–1990), Madoff, ar mai fi facut, totusi, si investitii reale (mai mult sau mai putin profitabile), iar în calitatea sa de gestionar de hedge funds (fondri speculative, alternative, de arbitraj, etc.), el promitea investitorilor sai o dobânda anuala cuprinsa între 8–12% la început, ajungând, ulterior pâna 16-17% (ceea ce reusea „sa si acopere”), în ultimele 2 decenii de activitate (1990-2008), el ar fi renuntat si la acestea. Conform unor documente al FBI, Bernie ar fi recunoscut pe 11 decembrie în fata propriei sale familii ca n-ar fi (re)investit niciodata niciun cent din banii investitorilor sai. Cu alte cuvinte, fondul sau de investitii de invesitii (de tip, priramidal – Ponzi), Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, ar fi fost întretinuta, în exclusivitate, ca de altfel si propriile sale „cheltuieli” familiale, numai din fondurile depunatorilor. Ca urmare, arestat pe 12 decmbrie, Bernie, este repus în libertate contra unei cautiuni de 10Mil$US. Peste exact 3 luni, el va pleda „cupabil” (vinovat) în fata „marelui juriu” (Grand Jury) al tribunalului Statului New York, iar verdictul în procesul sau urma sa fie pronuntat pe 16 iunie 2009.Dar între timp, Irving H. Picard (n.1941, absolvent al facultatii de Drept a Universitatii din Boston, membru al Baroului de avocati din New York din 1982, partener al Cabinetului de avocati Baker Hostetler – American law firm founded in 1916) numit de catre Judecatorul de District Lawrence McKenna, noul administrator judiciar în dosarul lui Bernie, va depune plângere contra acestuia, pentru recuperarea a cca 10Md$US virate de catre Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, diferitelor institutii financiar – bancare carora le era dator, iar în ziua în care urma anuntarea sentintei, acesta primeste (surprins) 8.848 de plângeri legate de 3.565 de conturi ale fondului de investitii Madoff, motiv pentru care sentina va fi anutata doar pe 29 iunie 2009. Cum Bernie nu va face apel, sentinta de condamnare a lui la 150 de ani de recluziune criminala (maxima, conform legii), cu confiscarea integrala a averii acestuia, ramâne definitiva. Merita sa subliniez aici faptul ca Picard, însarcinat cu lichidarea judiciara a societatii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, estima ca cca 2.000 de persoane fizice sau morale (juridice) ar fi realizat câstiguri importante gratie fondului de investii al lui Bernie si acuza cca 1.000 de persoane ca ar fi fost complicele lui (mai mult sau mai putin) într-o forma activa sau pasiva. Acesta reclama suma de 6,4Md$US celei mai mari banci americane JPMorgan Chase & Co. cu sediul social la New York si cu cele comercial– bancare la Chicago (având o capitalizare de cca 410Md$US si o cifra de afaceri de cca 103Md$US, respectiv, un rezultat net de cca 25Md$US, cu active în valoare de cca 2.513 Md$US, realizat prin intermediul celor cca 235.000 de salariati în 60 de tari), principala banca al fondului de investii al Lui Bernard Madoff, un holding financiar creat pentru prima data în 1799 si (re)fondat în ianuarie 2001 prin fuziunea dintre Chase Manhattan Bank (1954–1976, banuita de catre FBI ca ar fi fost o banca colaborationista cu cel de-al 3-lea Reich/fondat pe 1 septembrie 1799 de catre Aaron Burr Jr./1756–1836, fost cel de-al 3-lea Vicepresedinte al SUA/4 martie 1801–4 martie 1805, sub numele de Bank of the Manhattan Company situat pe Wall Street n°40 pâna în 1877, devenita Chase National Bank/1877–1954 sub directia lui John Thompson/1802– 1891, atunci Secretar de Stat al Trezoreriei si Salmon Portland Chase/1808–1873, un abolitionist convins, fost Senator si Guvernator al Statului Ohio în timpul Războiului de Secesiune–Razboiul Civil American/12 aprilie 1861–9 aprilie 1865, iar ulterior, secretar al Trezoreriei celui de-al 16-lea Presedinte al SUA, Abraham Lincoln/ 4 martie 1861–15 aprilie 1865 si Presedinte al Curtii Supreme) si J.P. Morgan & Co., banca americana de investitii fondata în 1871, printre altii de catre bancherul si omul de afaceri Junius Spencer Morgan/1813–1890 casatorit cu Juliet Pierpont/1816–1884, parintii celebrului bancher si colectionar de arta John Pierpont Morgan/1837–1913, fostul proprietar al gigantului transatlantic RMS Titanic, lansat pe 31 mai 1911, pus în functiune pe 10 aprilie 1912 si scufundat în noaptea de 14–15 aprilie în Oceanul Atlantic). Tot Picard, reclama 9Md$US bancii HSBC (din Hong Kong) si 2,5Md$US bancii elvetiene UBS Group[2] (societate de servicii financiare cu sediile la Basel şi Zurich şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene private, comerciale şi de investiţii: Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, anunţată pe 8 decembrie 1997). El va depune plângere pentru suma de 425Mil$US si contra institutiilor financiar–bancare Citigroup Inc., cu sediul la New York (membru din 17 martie 1997 al Dow Jones Industrial Average, creat pe 26 mai 1896–cel mai veche indice bursier din New York si din lume), rezultat pe 7 aprilie 1998 din fuziunea cu Travelers Group (societate pe actiuni de asigurari finantat atât din fonduri private cât si publice, creata în 1853) care cu un total de active de cca 1.800Md$US si 220.000 de salariati (respectiv, cu cca 200 milioane de clienti în 100 de tari) se plaseaza pe locul 12 pe plan modial. O alta plângere pentru 400Mil$US, contra BNP Paribas (cea mai mare banca franceza si prima banca din Zona Euro, respectiv, cel de al 5-lea grup bancar international, prezenta în 74 de tari, fondat în 1822 la Bruxelles sub numele de Société générale de Belgique, devenit Comptoir national d’escompte de Paris în 1848, Banque de Paris et des Pays-Bas, ancêtre de Paribas în 1872, Banque nationale pour le commerce et l’industrie în 1932, BNP – Banque nationale de Paris în 1966 si în sfârsit, BNP Paribas pe 23 mai 2000), cu o capitalizare de 85Md€ si fonduri proprii de 200Md€ cu un bilant contabil de cca 2.000Md€. Si în final, contra institutiilor financiar–bancare Capital Research (The Capital Group Companies/Capital Group, unul dintre 3 cele mai mari organisme de gestionare ale fondurilor de pensii din lume, împreuna cu The Vanguard Group si Fidelity Investisment, creata în 1931 de catre Jonathan Bell Lovelace/1895 – 1979); ABN AMRO (banca comerciala de investitii olandeze, membra a indicelui AEX Amsterdam Exchange Index (creata în 1991 în urma fuziunii dintre ABN si AMRO Bank), cumparata pe 10 octombrie 2007 (contra sumei de 70Md€, ceam mai mare suma platita vreodata în sistemul bancar) de catre consortiul format din Ageas (grup de asigurari belgiene creat în 1990, cu o capitalizare de cca 7,5Md€ si fonduri proprii de cca 8,6Md€, pentru o cifra de afaceri de cca 12Md€, realizat cu cca 13.000 de salariati), RBS (Royal Bank of Scotland, fondata la Edinburgh în 1727, cu sediul în St Andrew’s Square, cea mai mare banca scotiana, cea de-a 2-a în Marea Britanie si în Europa, respectiv, a 5-a în lume din punctul de vedere al capitalizarii, cu o cifra de afaceri de cca 47Md€, realizata cu un efectiv de cca 120.000 de salariati) si Santander (creata în 1857, devenita în 1999 prin fuziunea dintre Banco Santander si Banco Central Hispano, cea mai mare banca spaniola si una dintre cele mai mari europene si mondiale, cu sediul operational la Boadilla del Monte din Madrid, cu o capitalizare de cca 75Md€ si cifra de afaceri de cca 46Md€, realizat cu cca 180.000 de angajati, care opereaza în Spania, Portugalia, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Mexic, Chile, Argentina si SUA); BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, grup bancar spaniol de origine basca prezent în 37 de state, cel de-al 2-lea brup bancar spaniol si din America Latina, care este principalul operator bancar în Mexic via filiala sa Bancomer, creat în 1999 prin fuziuna dintre Banco Bilbao Vizcaya si Banco Argentaria, ca urmare a fuziunii în 1988 dintre Banco de Bilbao si Banco de Viscaya, cu cca 35 milioane de clienti si 1,2 milioane de actionari, 7.410 de agentii bancare cu cca 98.000 de angajati si o capitalizare de cca de 57Md€); Oppenheimer Holdings Acquisition Corp (banca de investitii fondata în 1881, cu 25,5Md$US active sub gestiune); Vontobel Asset Management (banca privata elvetiana creata in 1924 de catre Jakob Vontobel); Nomura Holdings (holding financiar japonez, vreat în 1925, cu o cifra de afaceri de cca 20Md$US); Merrill Lynch & Co., Inc. (banca de investitii americane creata de catre Charles E. Merrill si Edmund C. Lynch în 1914, cu sediul în Manhattan, Four World Financial Center n°1, care gira active în valoare de cca 800Md$US în peste 40 de tari, cu o cifra de afaceri de cca 55Md$US, cumparata oe 15 septembrie 2008 contra sumei de 50Md$US de catre Bank of America, creata în 1929, cu o capitalizare de 235Md$US si 93Md$US cifra de afaceri, realizata cu cca 208.000 de salariati); Pictet & Cie (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare creat la Geneva pe 28 iulie 1805 de catre Jacques-Henry Mallet si Jacob-Michel-François de Candolle, cu cca 4150 de salariati si active în gestiune în valoare de cca 510MdFCH/525Md$US); Banca Lombard Odier (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare, fondat la Geneva în 1796, cu cca 2250 de salariati care gestioneaza efective bancare în valoare de cca 225MdFCH/240Md$US).Dar ulterior, Irving H. Picard a depus plângere si contra altor institutii de investitii de mai mica importanta pe piata financiara: Legacy Capital, Groupe Tremont, MassMutual Holding LLC, Notz & Stücki, Bank Hapoalim (banca isrealiana, creata în 1921, înainte de crearea Statului Israel pe 14 mai 1948), Genevalor Benbassat & Cie (societate de gestiune elvetiana), etc. Acesta banuia si pe banchera austriaca Sonja Kohn („Femeia austriaca de pe Wall Street”/n.1948, de origine poloneza, din parinti imigranti în Austria, în 1945, fosta sotia a jucatorului de tenis de masa austriac Erwin Kohn/1911 – 1994 , cu care se casatoreste în 1966, dupa care, cei 2 vor locui succesiv, la Francfurt, Milano, Zurich si New York, unde ea devine broker – agent de vânzări la Merrill Lynch din New York între 1985–1987, dupa care ea creaza societatea de investitii Eurovaleur) ca ar fi fost complicele lui Madoff, „care timp de 20 de ani ar fi orchestrat o vasta masinatie ilegala”.În plângerea sa depusa în 2010 contra Sonja Kohn în SUA si Marea Britanie, Picard reclama acesteia suma de 9,1Md$US si înca 10,5Md$US de la banca italiana Unicredit, filiala a Austria Bank, însa aceasta este achitata în octombrie 2013 de catre Curtea Suprema britanica, care o va declara, oficial, ca victima a lui Bernard Madoff Investment Securities LLC. În concluzie, atât Medici Finanz (devenita Bank Medici în 2003), cât si Sonja Kohn, devin „victime” (oficial) ale lui Bernie Madoff. În 1994 ea revine cu familia în Europa si creaza societatea de investitii „Medici Finanz”, a carei actionar minoritar va deveni chiar si Austria Bank, pentru ca în 1998 sa creeze fondul de capital garantat „Emirates – Bank Austria”, pentru care obtine Marea Medalie de Onoare a Republicii Austria. În total, Picard ar fi depus, peste 1.000 de plângeri civile pentru un total de cca 50Md$US. În ceea ce îl priveste pe miliardarul texan Sir Robert Allen Stanford („Micul Madoff”- „Sir Allen”/n.1950, om de afaceri, filantrop si sponsor al sportului profesionist, cetean si al tarii insulare Antigua și Barbuda din estul Marii Caraibilor, fost numit Cavaler al Commonwealth), în realitate, acesta, aflat în fruntea conglomeratului american de servicii financiare Stanford Financial Group (limited liability company, creat în 1932 si lichidat pe 17 februarie 2009, cu cca 30.000 de clienti), având sediul general la Houston (5051 Westrheimer) în Statul Texas, a fost un escroc american ca si predecesorul sau Bernie, care si-a construit impriul sau financiar „masiv” pe un sistem piramidal care utiliza Algoritmul Ponzi. Banuit de catre SEC (Securities and Exchange Commission) de escrocherie, pe 17 februarie 2009, dupa declansarea scandalului Madoff, acesta va depune o plângere contra lui „Micului Madoff” si societatii pe care o dirija Stanford Financial Group. Atunci, Magazinul Forbes evalua averea lui „Sir Allen” la cca 2,2Md$US.Arestat pe 18 iunie 2009 de catre FBI si inculpat cu 13 capete de acuzare, printre care si pentru escrocherie printr-un sistem piramidal de tip Ponzi (prin intermediul propriei sale institutii bancare Stanford International Bank– nationalizat pe 24 februarie 2009 de catre Guvenul din Antigua–insula în Antilele Mici din Marea Caraibilor, unde îsi avea sediul), el este gasit vinovat pe 6 martie 2012 si care urmare, condamnat pe 16 iunie 2012 de catre judecatorul David Hittner de la Tribunalul Districtual din Houston–Taxas (515 Rusk Avenue, Houston, Texas), la 110 ani de recluziune criminala, pentru „frauda financiara în banda organizata” („într-o asociere de reufacatori”) cu un prejudiciu de cca 7Md$US adus celor 30.000 de clienti ai sai, executându-si pedeapsa sub Register Nomber n° 35017-183 în United States Penitentiary – Coleman I&II, un penitenciar federal de înalta siguranta (maxima securitate) din Florida (cu o capacitate de cca 3.000 de locuri), girat de catre Federal Bureau of Prisons (Biroul Federal al Închisorilor, fondat în 1930, dependent de Departamentul de Justie al SUA), aflat la cca 80km nord-vest de Orlando, cca 100km nord-est de Tampa si cca 60km sud de Ocala. Alti 2 colaboratori ai sai, acuzati de catre Procurorul Jeffrey Goldberg de complicitate activa la escrocheria comisa de catre „Micul Madoff” (fostul Sir Robert Allen Stanford), vor fi condamnati deasemenea, pe 14 februarie 2013, în acelasi dosar, de catre judecatorul districtului, David Hittner, la câte 20 de ani recluziune criminala, fiecare. Este vorba de Gilbert Lopez Jr. (în vârsata de 70 de ani, aparat de catre Jack Zimmermann), fostul contabil-șef al uneia dintre companiile lui Stanford si Mark Kuhrt (în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Richard Kuniansky) fostul controlor la nivel global al Stanford Financial Group. Alți doi foști directori ai „Imperiului Stanford” – care se întindea din SUA spre America Latină și Caraibe–au fost condamnați după ce au pledat „vinovat” în dosar. Este vorba de James M. Davis, fostul șef al finanțelor în cadrul diferitelor companii facând parte din Stanford Financial Group, condamnat la 5 ani de închisoare si Laura Pendergest-Holt, fostul director de investiții al Stanford Financial Group, condamnat la 3 ani de închisoare.

Rezumat

Paul Carbone & Francois Spirito, leaders of the „French Connection” © Le Matin/WikiCommons

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul Ponzi (Poliția Capitalei – Mondo Police – prof. dr. Thomas CSINTA, corespondent de presă Franța)

Nota redacției