Acasă Recenzii filme/carti Recenzie filme. Filme artistice & filmul de artă (Corespondenţă de la Grid...

Recenzie filme. Filme artistice & filmul de artă (Corespondenţă de la Grid Modorcea, scriitor, Dr. în Arte)

56
0

Complexul Oedip

Actorul irlandez Johnatan Rhys Meyers s-a impus defintiv cu rolul Henric al VIII-lea din serialul Dianastia Tudorilor, poate cel mai bun serial istoric creat vreodată. El face acolo un rol pentru eternitate, un model de tiran luminat, amestec de duritate și gingășie, de ură și iubire, de răzbunare și prietenie, de războinic și om de cultură, armonizând genial toate contrastele umane. Datorita unui geniu ca Michael Hirst, scenaristul și co-producătorul serialului, Dinastia Tudorilor este total reabilitată, inclusiv mai contestata Anne Boleyn, și iese în față ca perioada cea mai măreață a Angliei, model pentru istoria lumii întregi. Este perioada care pregătește ceea ce s-a numit epoca de aur, domnia Elizabethei I, fiica lui Henric al VIII-lea, regina-fecioară, cea care va duce mai departe ideile tatălului său și care, printr-o inteligență ieșită din comun, a armonizat toate disputele, inclusiv cele religioase, și a oferit lumii modelul celei mai înfloritoare perioade din istoria Angliei și a Lumii.

Rolul creat de Meyers este o noutate, fiindcă actorul este frumos și cuceeritor prin duritate. Nu te deranjează că prin atitudinea sa, uneori nedreaptă, a generat o sarabandă a decapitărilor, cu unele măsuri pripite, cum ar fi decapitarea lui Thomos Morus, ca și cea a lui Thomas Cromwell, sfetnicul său. Lupta lui Henric este cu sine, cu boala și paranoia sa, dar și cu o curte rapace, pe care se străduia s-o stăpânească. Ciudat este faptul că, deși se știa care e soarta trădării – decapitarea, unele femei nu se dădeau în lături să-l înșele, precum Catherine Howard, o ușuratică, renumită ca „prostuță”, care s-a încurcat chiar cu valetul regelui.

Cazul Thomas Morus (Corespondenţă de la Grid Modorcea, scriitor, Dr. în Arte, SUA-New York)

Acestă trăsătură a personajului, între autoritate și iubire, de un radicalism uneori feroce, este pregătită de carira anterioară a lui Mayers, mai exact de un fantastic rol făcut în personajul George Amberson din filmul The Magnificent Ambersons (2002), un film perfect realizat de Alfonso Arau, bazat pe romanul omonim al lui Booth Tarkington, dar avandu-l ca scenarist pe… Orosn Welles, care i-a dat filmului o concentrare extraordinară, o unitate perfectă, de unde și radicalismul lui. De fapt, filmul lui Arau este un remake, după ecranizarea din 1942 realizată de însuși Orson Welles, o creație care a primit patru nominalizîări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film. Arau a luat de acolo numai scenariul, de o mare concentrare, model pentru ceea ce înseamnă Hollywoodul clasic, o industrie bazată pe scenarii fără cusur, care au impus ștacheta acestei industrii. Este saga unei familii, măreția și decăderea Ambersonilor, cu un nucleu de tragedie antică. Complexul Oedip

Povestea este mai arborescentă. Trebuie să o reamintim, pentru a înțelege mai bine atutidinea intransigentă a lui George, personajul interpretat fantastic de Johnatan Meyers.

În primii ani ai secolului al XX-lea, tânărul și frumosul Eugene Morgan e pe cale să se însoare cu Isabel Amberson, fiica unei înstărite familii din Indianapolis, dar face greșeala să-și umilească logodnica în public. Aceasta îl pedepsește, căsătorindu-se cu un alt bărbat. Cum nu-și iubește soțul, Isabel își revarsă toată afecțiunea asupra fiului său, George, pe care îl răsfață excesiv. După mai mulți ani, rămasă văduvă, Isabel își reîntâlnește fostul logodnic, care îi cere din nou mâna. De data aceasta, nunta e zădărnicită de intervenția tânărului George și a mătușii acestuia, Fanny.

În varianta lui Arau, Fanny este martoră pasivă, povestea se concentrează pe fantismul lui Goerge, care își apără ca o fiară iubirea, pe mama sa, pe care caută să o protejeze, spune el, de bârfele societății. Fiul are o recție foarte violnetă față de Eugene, marele pericol care îi amenința iubirea. Datorită atitudinii lui, relația dintre Eugene și Isabel devnine imposibilă, iar dragostea neîmpărtășită.

E o mare demonstrație dramatică, în care personajul absolut este iubirea. Toate actele personajelor, unele extreme, duc la conturarea finală a acestei idei, supremația iubirii. Dar o iubire care nu îngăduie concesii, nici rațiune, o iubire oarbă. Este fenomenala poveste a iubirii dintre mamă și fiul ei, Isabel (Madeleine Stowe) și George. George se comportă cu Eugene (Bruce Greenwood), iubitul mamei sale, care insistă să se căsătorească cu ea, foarte dur. Există un moment cheie, când mama îl aștepta pe pretendent, dar George apare la ușă și îi interzice să mai vină în casa lor. De ce? Fiindcă el o iubea pe mama lui și nu accepta nici un interpus. Renunță la însăși relația lui cu Lucy, fiica lui Morgan, pe care o curtase o vreme asiduu. Dar iubirea pentru mama lui dă peste maluri, devine sadică, fiindcă George o izolează total pe Isabel, o ferește de toate influențele, de toate controversele, ba, la un moment dat, ca să o rupă de locul bârfelor, pleacă cu ea într-un tur al Europei, fără să bănuiască faptul că mama lui era bolnavă. Ea însăși juca un rol de ingenuă, își trăda mereu iubiea, îi accepta orice exces, fiindcă și ea îl iubea nespus.

Iubirea lor este așa de mare încât Isabel moare în brațele fiului ei. Scena este antologică. Ea stă întinsă pe pat, abia mai poate să respire, dar George pune la patefon o placă și o ridică din pat pe mama lui și începe să danseze cu ea tango, dar după câteva mișcări, ea cade moale în brațele lui. Murise în timpul acestui dans. O moartre fericită, să mori în brațele fiului tău, dansând.

Dar finalul îl surprinde pe Eugene venind la spitalul municipal, în camera unde se afla internat George, care suferise un accident de mașină. Și, printr-o frază specială, George își cere iertare pentru toată comportarea sa. Și Eugene îi va scrie lui Isabel din cer că acum a înțeles de ce, prin el, ea și-a ocrotit, de fapt, iubirea pentru fiul ei. Eugene, care era proprietar al unei fabrici de mașini, care avusese un conflict cu George, a cărui opinie era că mașina e o invenție proasă, agresivă, că nu trebuia inventată, altfel nici el nu mai avea accidentul de mașină, găsește puterea să nu renunțe la relația lui, fiindcă iubirea pentru Isabel era mai mare decât opiziția lui George.

Toată intriga este perfect construită, personajele sunt memorabile, ca Fanny, mătușa lui George, ca și bunicul și unchiul său. Toate conturează o familie de tradiție în Iralnda, familia Ambersonilor. În paralel cu această poveste oedipiană de dragoste, un mare arc făcut în actualitate compexului lui Oedipe, se petrece și falimentul casei Ambersonilor. Din ea nu mai rămâne decât un nume în istoria civilă. Acum nu mai am familie, îi spune George surorii de la spital. Un nume rămâne din toată istoria. Așa cum un nume va rămâne și din George Washington. Un film romantic, o mare poveste scoasă parcă din tragediile antice și adusă în actualitate.

Jocul lui Meyers este ca un brici. Personajul e iute, de o construcție asemănătoare sabiei Hattori. Nu întâmplător am făcut această  comparație fiindcă regizorul Alfonso Arau (n. 1932), mexican de origine, dar liderul regizorilor de sorginte latină de la Hollywood, a fost discipolul  lui Seki Sano, profesor japonez, coleg de clasă cu Lee Strasberg și Konstantin Stanislawski, toți faimoși creatori de școală. Toate aceste influențe benefce și-au pus amprenata pe stilul perfect al filmului lui Arau.

Delirul violenței. Pamfletul crimei

Unul dinte cele mai controversate filme americane este Natural Born Killers/Născuți asasini (1994), regizat de Oliver Stone după un scenariu scris de campionul teribilismului cinematografic, Quentin Tarantino. Tarantino e obsedat de violență. Toate filmele lui sunt cu crime, o sarabandă a crimelor, culminâd cu Kill Bill

El a văzut că America este țara crimei, țara violenței și, mai mult, că acest lucru place la oameni, ba crima îi excită, îi face fericiți, iar din criminali fac eroi demni de urmat! Și atunci și-a imaginat apogeul: dar dacă oamenii se nasc asasini? Și a imaginat două personaje, Mickey (Woody Harrelson) și Mallory (Juliette Lewis), care chiar cred că au fost nascuți să fie asasini. Ei se cunosc întâmplător (Mickey era ajutor de măcelar și aduce acasă la familia lui Mallory un sac cu 20 kg de carne, asistând la maltratarea fetei de către tatăl ei), apoi se căsătoresc într-un stil foarte original, pe un pod, unde își taie palmele și apoi le lipsec, ca să fie frați de cruce pe viață) și încep să facă ce știu, ce au în sânge, să ucidă. Și ucid în prostie, începând cu părinții lor, cu tatăl lui Mallory și cu mama lui Mickey, fiindcă amândoi vor să se răzbune pe faptul că au avut o copilărie traumatizată.

În trei săptămâni, ucid 52 de oameni, un record, căci se face și o istorie a criminalității, cu cei mai faimoși ucigași în serie, în frunte cu Charles Manson, o bestie care a devenit eroul anului în 1969, după ce a asasinat-o pe actrița Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, care era însărcinată în opt luni, apoi banda lui Manson a făcut alte crime odioase, inclusiv a pus la cale asasinarea președintelui Gerald Ford, iar albumele lui, căci era și cântăreț, au devenit hit-uri. Manson avea o terorie a sfârșitului lumii, fapt prin care, el și banda lui, își justificau crimele.

Se pare că Manson a fost „modelul” pentru Tarantino și Stone. După seria de crime, Mickey și Mallory sunt prinși de poliție și închiși. Dar deja faima lor a electrocutat mass-media și mulțimea urmărea cu sufltul la gura povestrea lor, ca în filmul Chicago, unde povestea ucigașei Roxie Hart a magnetizat opinia publică. Dar Roxie Hart va fi eliberată și devine star pe Broadway! Iată un alt „model” pentru Natural Born Killers.

Dar Mickey și Mallory, fiind un cuplu, fac parte mai degrabă din familia lui Bonnie și Clyde, ucigașii în serie din epoca Marii Depresiuni, adulați pentru istețimea lor, ba sunt și mai deștepți, fiindcă Tarantino sintetizează în ei cam toate „calitățile” ucigașilor. sunt mult mai deșteptți decât cei care au creat violențele biblice și chiar decât toți înțelepții, așa cum demonstrează Mickey, când un reporter frenetic, Wayne Gale (Robert Downey Jr.), obține aprobarea să-i ia un inteviu în închisoare. Interviul este transmis în direct pe posturile de televiziune.

Toată lumea este fascinată de teoria lui Mickey. El crede că toți oamenii sunt vinovați, sunt păcătoși și merită să moartă. Nu exsită om fără păcat. Așa ne-a construit natura. Și dă exemplul pădurii, unde toate animalele se ucid unele pe altele. Iar omul este peste ele, fiindcă el ucide și pădurea! Fiecare are un demon în el. Și numai dragostea poate ucide demonul.

Mulțimea e în delir, inclusiv directorul închisorii (Tommy Lee Jones), polițiștii și gărzile. Dar când toată lumea e relaxată, fericită, Mickey dezarmează un polițist și începe să ucidă tot din jur. Îl ia ostatic pe reporter și merge în celula unde era Mallory și o eliberează și pe ea, apoi îi eliberează pe toți pușcăriașii. Revolta împotriva gardienilor închisorii devine un fel de apogeu al libertății.

Lui Mickey și Mallory nu le este frică de moarte. Ba, la un momnt dat, ea spune că ar fi bine să iasă în fața pușcăriei, să se sărute și să fie împușcați așa, îmbrățișați. Numai moartea ne va face liberi. Replica asta mi-a adus aminte de sloganul revoluținarilor români din decembrie 1989, când strigau: „Vom muri și vom fi liberi”.

Mickey și Mallory ajung într-o pădure și îl execută pe reporter, ca fiind ultima crimă pe care o fac. Seria de cadre care urmează ni-i arată pe eroi într-o călătorie, ca turiști, iar pe Mallory însărcinată. Ei sunt liberi și fericiți.

Filmul este realizat ca un videoclip non-stop, de lung metreaj, cu sute de imagini pe minut. Cu documente decupate din ziare, cu imagini din documentare Tv, cu scene din filme de animație, cu reclame. Acțiunea este intercalată pemanent cu imagini violente, cu o istorie a crimelor, mereu apar cadavre, oameni schingiuiți, animale în haită, lupi care pândesc să ucidă, mii de imagini ale bestialității animale. Orice cadru este spart de sute de fotograme care derulează o istorie a violenței. Vreți violență, vrea să ne spună Oliver Stone, vă arăt eu violență. Și ne îneacă în imagini insuportabile. Cred că lui Mel Gibson i-a plăcut la nebunie acest film și nu a mai avut somn până nu a făcut Patimile lui Hristos, în care demonstreează că delirul violenței este în om, că încă de la răstignirea unei ființe nevinovate ca Iisus, oamenii s-au născut asasini.

Nu se poate vedea nici rațional, nici într-o stare normală un asemenea film. El e născut să transmită în spectatori starea de delir. Delirul crimei, al violenței. Saturație și atmosferă incendiară. Este o mare parabolă, un mare pamflet despre America crimei. America este văzută ca raiul criminalilor. Se poate spune despre America că este „o țară născută asasină”? Aici e marea întrebare. Dacă oamenii se nasc defecți, fiecare are un defect, spune Mickey, și societatea este defectă. Plăcerea de a ucide duce la delir. Criminalii sunt vedete, calea lor e de urmat.

Iată o idee cu care americanii normali nu pot fi de acord, dovadă că Academia premiilor Oscar a ocolit total acest film, care a fost încununat în schimb cu zeci de alte premii, inclusiv la Veneția, cu premiul special al juriului. Din nou se vede că premiile Oscar au o orientare politică. Academia trebuia să dea un semnal că a înțeles mesajul lui Oliver Stone. E ca și cum ea acceptă că America este o țară a violenței.

Sigur că o astfel de viziune este culmea ironiei, care apare mai ales atunci când Mallory devine cameraman și filmează execuția reporterului. Din fața aparatului de filmat, ucigașii trec în spatele camerei, devin regizorii acestei mascarade inumane, în care viața nu mai înseamnă nimic. Ne jucăm de-a moartea. Crima te înfioară, dar apare și ca un ideal. Totul este un accident. Viața ca accident. Putem ucide sau putem fi uciși. Totul este o loterie sau o comedie? Filmul poate fi perceput și ca o comedie. Oricum, figurile caricaturale ale personajelor, în care excelează jocul cu totul grotesc al lui Tommy Lee Jones, te trimit la Infernul lui Bruegel. Doar dragostea contează, dragostea care ucide demonul. Acest crez îi justifică pe ucigași și li se iartă toate păcatele! Nu spunea Iisus să ne iubim dușnanii? De ce să nu-i iubim și pe ucigașii noștri?!

Filme de artă

Filmul de artă este tot mai rar în această lume a consumismului, în care arta a șaptea este considerată cea mai rentabilă marfă. Iar pandemia a devenit o mană cerească pentru televiziuni, care au acum un cobai nesperat, milioane de oameni obligați la izolare. Și ce poate să facă omul în cușcă, departe de lume, decât să deschidă cutia magică. De unde se revarsă, pe sute de canale, cantități incredibile de marfă amestecată, de filme de duzină, reluate la infinit. Nimic nou. Sunt scoase de la naftalină toate vechiturile cinematografice. Pentru industria cinematografică, pandemia este foarte rentabilă.

La loc de frunte stă filmul de acțiune, plin de eroi fără moarte, violență și subiecte mafiote. În perioada pandemiei, ele au dominat. Unele, poate cele mai violente, sunt reluate și de zece ori. Nici un canal nu s-a dovedit milos cu telespectatorii, toate i-au bombardat cu handicapați mintali și viziuni inumane. Salvarea a mai venit de la transmisiile Champions League și acum de la US Open.
Știrile cu coroanvirus și alte mizerii, scoase din haznaua Las Fierbinți, te bombardează ziua, iar filmele de groază noaptea. Din câteva sute de canale, trebuie să cauți mult până găseai un film liniștitor, în contra curentului, un film de viață sau de dragoste, în care limbajul estetic să fie cu totul diferit de șabloanele standard ale industriei cinematografice.

M-am orientat spre TV1000, care programează filme mai aparte, adică normale, nu cultivă producțiile americne de duzină. Așa este La Belle personne, (2008), producție franceză, o minunată poveste de dragoste adolescentină, în regia lui Christophe Honoré, un specialist al genului, cu Léa Seydoux protagonistă, la o vârstă (a luat aici premiul César pentru debut) când parcă anticipa eroina din faimosul film La vie d’Adèle (2013) al lui Abdellatif Kechiche, lesbiana Emma, pentru care a obținut Palme d’Or.

În șase luni, dacă am găsit câteva file care să mă miște. Și am scris imediat despre ele. Cum s-a întâmplat în cazul unor opere antologice ca Orele, Aviatorul, Legenda lui Hugh Glass, Cold Mountain, fantasticul Neguțătorul din Veneția, la care aduaug tot un film de epocă, Frumoasa venețiană, inspirat din viața curtezanelor de la Veneția secolului XVI. Este epoca lui Il Cortegiano, opera reper a lui Baldassare Castiglione. Într-un context dramatic, ciumă și război, o curtezană de acum 500 de ani, poeta Veronica Franco, își face loc în lumea politicii, prin inteligență și demnitate. Devine „honorate cortigiane” și prima militantă pentru drepturile prostituatelor, care, cu versurile ei strălucite, găsește o modalitate de a-și apăra iubirea. Acest statut de curtezană îi oferea drepturile unei vieți libere, lipsite de prejudecăți, care a ajutat-o să se dedice carierei literare, să fie prima poetă feministă.

Sigur, și arta inspiră acțiune, spectacol, subiecte cu tablouri furate, cu spărgători de muzee, dar le prefer pe cele tratate în limbaj comic, ba uneori parodic, la un nivel foarte rafinat, cum este cazul filmului Entrapment/Capcană pentru hoți (1999), cu Sean Connery și Catherine Zeta-Jones, sau Tick as Thieves/Hoți de onoare (2009), cu Antonio Banderas și Martin Freeman, ori sofisticatul American Hustle (2013), cu Christian Bale și Bradley Cooper, care mai este protagonistul unui film special, The Midnight Meat Train (2008), unde joacă rolul unui fotograf paparazzi, care descoperă sinistrele crime ale unui ucigaș în serie, un măcelar, care conduce o armată de zombie. Finalul degenerază în horror și se depărtează mult de nucleul artei ca document, așa cum făcuse magistral Antonioni în Blow-up (1966).

Comic, parodic, este și serialul care o are protagonistă pe Lara Croft (Angelina Jolie), care se ocupă de salvarea unor antichități din mâinile unor escroci foarte periculoși. Din familia ei face parte și Adele, eroina lui Luc Besson din Les aventures extraordinaires d’Adele Branc-Sec (2010), care, la un joc de tenis, își lovește sora geamănă (Agatha) cu mingea în frunte cu atâta putere încât aceasta cade și intră într-o moarte aparentă, dar un savant ciudat (Mathieu Amalric) îi spune că o poate învia numai medicul lui Ramses al II-lea.
Atunci Adele plecaă în Egipt și fură mumia care se credea a fi a doctorului. Cu ajutorul unui pui de pterodactil eclozat dintr-un ou vechi de milioane de ani, ea reușește să-l salveze de la ghilotinare pe savantul condmanat la moarte pentru magie, care, la râdul lui, prin practici magice, învie mumia. Mumia se dovedește a fi servitorul doctorului, nu doctorul, dar o ajută pe Adele să ajungă la Ramses al II-lea, care află problema, își cheamă doctorul, ajung la Paris, în camera Agathei, și o vindecă. Agatha va intra dezinvolt în pielea Adelei, care a dispărut, fiindcă a vrut să se relaxeze și a plecat în vacanță, îmbarcându-se pe fatidicul vapor Titanic!
Totul e tratat în limbaj surrealist. Sunt momente de o ironie subtilă, de un haz rafinat, tipic francez, precum vizita mumiilor prin Paris, unde Ramses face observația că francezii au gust artistic, e frumos orașul, dar au lăsat piețele goale și propune ca în ele să se ridice piramide!
Un film bun îmi declanșează imediat condeiul, dar cele de duzină mă fac să-l îngrop.

Viața ca iluzie

Un al film desosebit este Venice (1992), în regia lui Henry Jaglom, actor și regizor american, cunoscut mai ales pentru o carte a sa de convorbiri cu Orson Welles. În Venice el joacă rolul principal, fiindcă este vorba despre un regizor al cărui ultim film este selectat la Festivalul de la Veneția, unde merge și devine ținta jurnaliștilor. O frumoasă reporteriță din Franța îi ia un interviu și e șocată de faptul că nu înțelege care este viața reală, care este deosebirea dintre realitate și film?

Tot filmul dezbate această idee, având ca model comedia sofisticată a lui Woody Allen, din Sturdust memories, dar și din alte filme, pentru că și Jaglom este asaltat de femei, așa cum vedem și în partea a doua a filmului, care se petrece în California, la casa lui Jaglom. Însăși franțuzoaica îl caută și înțelege că el este bine legat de alte femei. Sigur, el este bun cu toate, nu le biciuiește precum eroul lui Fellini din 8 ½. Tot filmul este o vorbire interminabilă, fie cu suport de ars filmica, ca raporul viață-film, fie cu suport erotic, legat de iubire, de sex, de relația bărbat-femeie, de familie.

Original este altceva, că în această poveste aparent banală a unui regizor care participă cu un film la un festival, sunt intercalate interviuri cu spectatoare obișnuite care mărturisesc ce filme au iubit, ce actori le-au sedus, cum au visat să aibă noroc să dea peste un bărbat ca Cary Grant sau Richard Burton.

Academia americană îi are pe conștiință, fiindcă nu le-a acordat nici un premiu Oscar. Așa cum nu i-a dat nici lui Charlie Chaplin, poate pe criterii politice, fiindcă Chaplin a refuzat să-și ia cetățenie americană. Dar Richard Burton a avut 7 nominalizări, fără să atingă însă niciodată statueta. La fel Peter O’Toole, nominalizat de 8 ori la premiile Oscar, dar căruia i s-a oferit în final un premiu de consolare pentru întreaga carieră. Ca și lui Clint Eastwood, care a fost ocolit ca actor, i s-a dat doar pentru cel mai bun film.și regia la Necruțătorul.  Nici rebelul James Dean, cu o viață așa de scurtă, de neuitat în La Est de Eden, nu a fost încununat cu un Oscar, nici Willem Dafoe, nici Harison Ford, nici fantastica Michelle Pfeiffer, nici Edward Norton sau Samuel L. Jackson, ba nici seducătorul Johnny Depp, deși el ar mai avea timp. Așa cum mai au și Brad Pitt și Jim Carry, poate cei mai buni actori din toate timpurile, care au uimit lumea, care i-au făcut pe milioane de oameni fericiți. E greu de imaginat că Pitt nu a sensibilizat Academia pentru rolul Ahile din filmul Troia. Ce să mai spunem despre Carry, magnificul Carry, care nici măcar nu a fost nominalizat. Niciodată, pentru roluri unicat, de neconcurat. Sau să ne gândim la Leonardo diCaprio, cu roluri antologice, de la Titanic la Aviatorul, ce presiune a trebuit să existe ca să i se dea premiul pentru rolul din The Revenant!

Acestea sunt legende ale Hollywood-ului, dar nedreptăție de unchiul Oscar, umilite parcă. Încă o dată se dovedește că Oscar-ul nu este un reper absolut, căci lista de ocoliți, de actori sau artiști care nu au luat nci un premiu Oscar este la fel de valoroasa ca lista premiaților. Ba chiar mai valoroasă.

În Venice însă ni se oferă o selecție de amatoare. Sunt multe imagini din filme celebre pe care spectatoarele le comentează cu mult umor involutar – aici e talentul regizorului de a selecta perle. Toate femeile par a fi trăit în lumea filmului, sunt cinefile înfocate, bune cunoscătoare ale istoriei cinematografului.

Am reținut și confesiunea uneia dintre spectatoare, care se potrivește cu opinia mea: „Când eram mică și vedeam filme, credeam că viața reală e ca în filme, ca în filmele pe care le vedeam, iar realitatea în care trăiam era o iulzie, era trecătoare, și îmi visam să ajung mare și să trăiesc ca acolo, ca în filme, ca în viața reală”.

S-a speculat de atâtea ori în jurul acestui raport viață-film. S-au scris tratate, s-a definit prin el arta filmului, s-au realizat poetici originale din felul cum a fost abordat acest raport. Indiscutabil, așa cum spune și Woody Allen, viața e diferită de film. Dar viața nu e ușoară, e grea, mai ales când se termină. Și singura soluție pentru a rezista, pentru a o suporta, este iluzia. Filmul este iluzie. Este hrana care ne ajută să nu transformăm existența în tragedie, mai ales când moartea ne bate la ușă.

Taina cheilor

O altă bijuterie, care nu se referă la natura artei, ci la viață, la viață și moarte, este filmul suedez Kronjuvelerna/Bijuteriile coronaei (2011), în regia lui Ella Lemhagen, cu Alicia Vikander în rolul principal, actrița fiind un star de primă mărime, mai ales după ce a obținuit premiul Oscar pentru rolul Gerda Wegener din filmul The Danish Girl (2015), în regia lui Tom Hooper. A mai jucat rolul lui Kitty în memorabila ecranizare Ana Karenina (2012) a lui Joe Wright. Ea locuiește la Londra și e căsătorită cu actorul Michael Fessbinder.

Rolul din Kronjuvelerna este foarte dificil, ca și lumea în care trăiește, o lume plină de spectre și bufonade, ceva foarte ciudat, amestec de burlesc și malefic, specific filmelor suedeze, amintind în special de Strigăte și șoapte al lui Ingmar Bergman. Această lume e bântuită de spectre, de moarte, îmbinată cu iubire, cu poezie și evadare.

Lumea din orășeul în care se petrece acțiunea, e pasionată de hochei. Hocheiul e și obiectivul a două familii, Fernandez și Persson. Care visau să aibă băieți, să-i facă să devină cei mai buni hocheiști din lume. Fernandez e un om sărac, iar Persson este bogat, un om de afaceri, proprietarul fabricii de sticlă, unde lucra și Fernandez. Ei sunt buni camarazi. Și se întâmpă ca soțiile lor să nască în aceiași zi. Dar Persson are un băiat, iar Fernandez o fată. Fernandez vrea să ia băiatul, dar Persson nu i-l dă și din lupta asta copilul cade pe cimentul spitalului. Se lovește grav la cap, dar medicii îl salvează punându-i o placă de metal la creier. Fata, Fragancia, și băiatul, Richard, cresc împreună. Sunt prieteni, până în momentul când are loc un accident.

Fragancia este arestată pentru tentativa de omor asupra lui Richard Persson, fiul omului de afaceri important. Dar oare ce se întâmplase cu adevărat acolo? În timpul interogatoriului, aflăm uluitoarea ei poveste. Astfel, o urmăm pe Fragancia în copilărie, când sărăcia îi făcea viața grea, ajungem în adolescență, când ea își cunoscuse marea iubire și ne întoarcem la noaptea fatală în urma căreia ajunsese să fie luată de autorități. Tot cu acest prilej aflăm faptul că ea și Richard se născuseră în aceeași zi, în același orășel din Suedia, și chiar de atunci viețile lor se intersectaseră inexplicabil.

Fragancia se dovedește o bună patinatoare și jucătoare de hochei. Dar regulamentul nu permitea ca femeile să joace în echipe de băieți. Aici ea cunoște un tânăr hocheist, o mare speranță, de care se îndrăgostește. Tânărul este selectat în echipa națională și pleacă din localitate, dar îi promite ei că se va întoarce. Și, într-adevăr, se întoarce, finalul îi spripende pe ei pe malul marii, într-un asfințit măreț. E partea cea mai optimistă a filmului, fiindcă până aici totul stă sub semnul morții.

Fragancia va avea un frățior, căruia părinții îi spun Jesus. Îl numesc ca pe Iisus. Și îi prevăd o soartă asemănătoare, văzându-l capabil să pășească deasupra apelor. Mama lui, care moare la naștere, îi dă un inel cu patru chei, prima e cheia fericirii, a doua a bucuriei, a treia a iubirii și a patra… rămâne ca tu să o descoperi a cui e?, îi spune ea.

Jesus va purta mereu aceste chei cu el, până în ziua când este antrenat de Richard să meargă la plajă cu grupul de băieți și fete cu care se afla. Jesus merge, dar acolo Richard îi cere cheile. Se joacă cu ele, apoi le aruncă în apă. Dacă zici că ești Jesus, mergi pe apă și caută-le, găsește cheile. Jesus se duce, dar nu poate pluti, nu știe nici să înoate și se îneacă, dispare. Ceilalți copii văd și toți fug speriați și dau vestea că Richard l-a îndemnat pe Jesus să intre în apă și să se înece. Richard s-a dus după el, l-a căutat, dar în zadar. Fragancia va găsi numai haina lui Jesus. Ea crede că el trăiește sub apă împreună cu peștișorul de aur, pe care la sfârșit ea îl va pescui și îi dă drumul în apă.

Dar până atunci, Fragancia vrea să-l pedepsească pe Richard. Ea face rost de un pistol din casa unui bogătaș, și încearcă să-l împuște pe Richard, dar, când să tragă, altcineva trage înainte și-l rănește pe Richard, așa cum stabilește ancheta. Richard va supraviețui, fiindcă glonțul a fost ricoșat de metalul din capul lui.

Se întâmplă și alte drame: Persson îl reangajează pe Fernandez și, când îl face formele, îi dă un avans, să-și plătească taxa la gaze. O plătește, gazele îi sunt distribuite, dar când el intră în casă și își aprinde o țigară, aragazul, care fusese deschis, explodează și totul se sfărâmă, casa arde, iar Fernandez rămâne fără picioare. Este internat într-un azil, unde sunt numai oameni deosebiți, numai genii. E un azil al geniilor. Pe de altă parte, Persson, obsedat de gândul că băiatul său e nimeni și l-a ucis pe Jesus, cade în patima beției și fabrica lui dă faliment.

Cel care potențează această dramă este pastorul, care la fiecare pas le dă numai citate din Iisus, precum:  La ce folosește să cucerești toată lumea, dacă ți-ai pierdut sufletul?” El încearcă să-i potolească mânia Fraganciei, dorința ei de răzbunare, care e fără sens. iar cu alt prilej, le spune enoriașilor: „Faceți cum ne învață Iisus, căutați, căutați și, după multă căutare, veți găsi ce căutați, iar după ce găsiți, o să vă faceți griji, iar după ce o să vă faceți griji, o să vă minunați”.

Aceasta să fie a patra cheie, rostul ei, cheia credinței? Care este cheia cheilor, cu care deschizi și poarta iubirii și a fericirii. Ea e căutarea, care ne va face să ne minunăm? Așa cum ne minunăm și noi de acest film plin de înțelepciune, poezie și frumusețe umană, pe fondul unei realități în care superstițiile și miturile se împletesc cu viața reală.

Grid Modorcea, Dr. în arte

Articolele autorului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului

Lucrări publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului
Articolul precedentNu pot să cred! (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)
Articolul următorEvenimentele lunii septembrie la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”
Matematician şi fizician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care aui contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze îin lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.