Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Sunt citit, deci exist” – „Portret al autocratului ca monstru al mileniului 3”. Interviul lui despre „Cucu Bau” – primul micro-festival de film erotic – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

„Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut”. Această formulă, fie atribuită Lordului Acton, fie lui William Pitt conține un adevăr imposibil de ignorat.

Cum am ajuns astăzi să fim martorii unui război în Europa? Pentru că un politician avid de putere, cum este Putin, a găsit în 2008, atunci când mandatul său a expirat, o portiță din Constituția Federației Ruse pentru ca să se permanentizeze la putere, instalându-se ca prim-ministru. Când și această combinație s-a terminat, în 2020 a obligat Duma să voteze o nouă lege, prin care putea să candideze pentru încă două mandate, până în 2036, ajungând la 37 de ani de menținere la putere.

Dacă ne uităm pe harta politică a lumii nu putem să nu vedem că regimurile autocratice și autoritariste par să fie tot mai răspândite. Din Brazilia și Bolivia până în India și Filipine, din Ungaria și Polonia, până în Rusia și Turcia, din Venezuela și până în China, autocrații sunt la putere și acumulează tot mai multă putere. Cartea lui Moisés Naím, „Răzbunarea puterii” (The Revenge of Power), ne oferă o foarte bună trecere în revistă a tehnicilor de bază prin care politicienii lumii de azi acumulează această putere în beneficiul propriu și în detrimentul democrației, cu prețul libertății concetățenilor lor.

Naím, care a fost ministru în Venezuela și editor-șef al revistei Foreign Policy, a devenit extrem de popular în urmă cu un deceniu, când a publicat o altă carte, intitulată „Sfârșitul puterii” (The End of Power, 2013). Premisa sa inițială se baza pe presupoziția greșită că „puterea” ar pierde din intensitate, ba chiar că s-ar degrada datorită mobilității lumii și revoluției mentalităților produsă de noile tehnologii. Ipoteza s-a dovedit la fel de greșită ca și iluzia lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei, în 1989.

Meritul lui Naím este acela că și-a revizuit ipoteza, constatând că puterea nu numai că nu și-a epuizat resursele, dimpotrivă, a găsit noi forme să își întărească atracția asupra politicienilor mileniului 3. Pentru a explica fenomenele, autorul inventează o formulă pe care o numește autocrația 3P, adică puterea la puterea 3 exprimată printr-o combinație între populism, post-adevăr și polarizarea societății. Așa cum se vede din acest volum, din păcate exemplele asupra cărora putem să ne oprim sunt nenumărate și explicite, pentru că autocrații de azi, precum Lukașenko în Belarus sau Rodrigo Duterte în Filipine, nici măcar nu se mai ascund. Astfel de situații aberante în care puterea este concentrată în mâna unor indivizi flămânzi și însetați să domine există în toată lumea.

În Turcia Recep Tayyip Erdoğan conduce țara de peste două decenii, începând cu 2003 când a fost ales premier. Sri Lanka este condusă de doi frați, Gotabaya și Mahinda Rajapaksa, care schimbă între ei rolurile de premier și cel de președinte. Spre deosebire de autocrații „tradiționali”, neo-autocrații trebuie să țină cont de noile mijloace de comunicare în masă. Așa că noua variantă autocratică este dictatorul multimedia, tiranul înconjurat de fani și admiratori aidoma vedetelor de azi. Unul dintre precursorii acestui tip de autocrație media ea fost Silvio Berlusconi, care i-a învățat pe mulți, inclusiv pe Trump, cum să folosească dimensiunea de divertisment a puterii politice. Nu e nicio diferență între fanii iraționali ai lui Trump și admiratorii lui Hugo Chávez, care și-a construit celebritatea publică pentru a menține controlul asupra societății, iar președintele Venezuelei și-a făcut propriul show de televiziune, numit „Aló Presidente”, cu sute de mii de admiratori numiți „chavistas”.

Tocmai de aceea o caracteristică a noilor autocrații este controlul asupra mass media. De la Jarosław Kaczyński sau Orbán Viktor în Europa, care au limitat drastic accesul la presă, până la președintele Xi al Chinei, care controlează inclusiv platformele digitale, autocrații vor să aibă putere mediatică. Un traseu al controlului este și inducerea de pseudo-adevăruri. Autocrația și autoritarismul de azi sunt hrănite de post-adevăr și de minciuna instituționalizate.

• Naím observă că Vladimir Putin este „maestrul dezinformării”, fapt pe care îl vedem chiar acum în timpul acestui război. Există nenumărate forme corozive de acumulare a puterii, cum ar fi populismul anti-politic sau pseudo-legalitatea, dar unul dintre traseele prin care actualii autocrați și-au întărit și își întăresc în continuare puterea este prin acțiuni mafiote. Autocrații știu că, pentru a controla societățile, trebuie să controleze resursele economice și financiare. În Rusia sau în Siria, în Kosovo sau Honduras, banditismul de stat și tacticile specifice grupărilor criminale guvernează societatea. 
• Întrebarea lui Naím pare naivă-ce se întâmplă cu libertatea, care este viitorul libertății în secolul XXI? Dar răspunsul său este extrem de tranșant. Pentru a putea înfrânge autocrațiile ce controlează lumea de azi trebuie să câștigăm 5 bătălii: bătălia împotriva Marii Minciuni; împotriva guvernelor criminalizate; împotriva încercărilor de a submina mecanismele democratice; împotriva cartelurilor politice; și împotriva tendințelor iliberale. Cine va câștiga aceste bătălii va decide viitorul lumii în care vom trăi.

Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017.

Bibliografie

• Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
• Doru Pop (CV)
• Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
• Autor Doru Pop (Cărți)
• Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului

Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „O telenovelă socialistă” – Sunt citit, deci exist. Recenzii Alex Goldiș (România literară și Claudiu Turcuş (Observator cultural) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Articol asociat

Interviu. Doru Pop, despre festivalul „Cucu bau” de la Cluj-Când pornograficul ajunge la stadiul de artă, nu mai este pornografie (Extras din articol).

Doru Pop (DP),  profesor la Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” (UBB),  a acordat un interviu pentru Cluj24 despre  „Cucu Bau”, primul micro-festival de film erotic care va avea loc în perioada 22-24 mai 2026 la Cluj-Napoca.

Rep:  Cum apreciați selecția făcută de organizatorii festivalului de filme erotice?

Doru Pop (D. P): Chiar faptul că festivalul este numit în mod hilar „Cucubau”, dar și promisiunea de a participa la un „micro-festival” de cinema erotic, descris pe afiș drept „Soft & Hardcore Cinema”, indică starea de confuzie cu privire la ce înseamnă „erotic” și care e relația esteticului cu sexualitatea. De fapt cele 3 filme care vor rula la Cluj, conform programului de pe pagina cinemaului „Arta”, respectiv Je Tu Il Elle (Eu tu el ea, 1974), în regia lui Chantal Akerman, The Wayward Cloud (Un singur nor la orizont, 2005) regizat de Ming-liang Tsai, precum și L’inconnu du lac (Străinul de pe malul lacului, 2013) realizat de Alain Guiraudie, nici măcar nu intră în această presupusă categorie.

Atât filmul regizorului taiwanez, care a fost conceput în mod evident ca un film anti-pornografic, dar și producția regizoarei belgiene, care e o critică la adresa unei culturi a alienării sexuale, sunt cu totul altceva decât filme „erotice”. La rândul său, Străinul de pe malul lacului e un film tipic pentru genul „queer”, tot critic la adresa sexualității heteronormative. Dacă ne uităm la programul festivalului care va avea loc la București la centrul cultural Apollo 111, ce include mai multe filme care intră în acest gen, vedem și filme erotice „clasice”, cum este prima producție din seria Emmanuelle (1974), dar și Salon Kitty (1976), al „patriarhului sexului” în cinemaul european, Tinto Brass, sau Pussycat! Kill! Kill! (1976), al maestrului sexploatării, Russ Meyer.

La București vor putea fi vizionate și provocatorul Baise-moi (Fute-mă, 2000), cu care Virginie Despentes și Coralie Trinh Thi au scandalizat cenzorii din toată lumea, sau Intimitate (2001) al lui Patrice Chéreau. Vor fi proiectate și filme nominalizate la Oscar, cum este Betty Blue-37.2 le matin (1986) al lui Jean-Jacques Beineix, dar și experimentul lui Agnès Varda, Iubirea leilor (1969), care e la granița dintre documentar și filmul tradițional.