Există Deșertul Gobi, Marele Deșert Nisipos (Australia), dunele roșii, cele mai înalte, din Namibia, Wadi Rum deșertul roz din Iordania…. dar Sahara mi-ar părea chiar sinonimul cuvântului „deșert”, e deșertul deșerturilor….Unii oameni sunt atrași de deșert, pasionați. Altora, deșertul nu le spune nimic, îl găsesc plicticos, monotonie a decorului și spațiu gol…deșertul, aș spune, nu e ușor „accesibil”, ca matematica cu abstracțiunile ei…Fac parte din prima categorie, indiscutabil…dar să nu uităm că, fără apă, deșertul nu e decât un mormânt…
Saint-Exupery care i-a putut măsură imensitatea din avionul sau scria: „Mi-a plăcut întotdeauna deșertul. Te așezi pe o dună de nisip.Nu se vede nimic. Nu se aude nimic…și totuși , în această liniște, ceva strălucește…” v-am spus că e abstract, îi vezi frumusețea cu mintea…În sud-vestul ei, Tunisia atinge în treacăt Sahara, acolo a început periplul nostru prin Marele Erg Oriental …o caravană cu cinci cămile, trei beduini și noi, cei patru turișți pestriți. Erau patru zile de mers până la o oază al cărui nume s-a pierdut printre dune…dune ce creșteau progresiv: dune mici, dune mijlocii, dune mari.
Vegetația nu lipsea cu desăvârșire, arbuști mici și tufe de ierburi dădeau, pe ici colo, culoare și viață deșertului mort …în ele erau pitite chiar reptile mici, șerpi și sopârlițe pe care doar agerimea ochilor ghizilor noștri ni-i făceau observabili….și această agerime era „ranversantă” într-adevăr, cât privește orientarea lor în spațiu, un spațiu lipsit de repere, pentru noi cel puțin, toate dunele erau la fel, toți arbuștii așișderea, de cărare nici nu putea fi vorba acolo unde vântul spulberă nisipul iar și iar…și totuși noi nu umblam la întâmplare ci pe un drum invizibil, văzut numai de ei. Am învățat să mai „vedem” și noi câte ceva, căutând și găsind uneori prin nisip mici comori : „la rose du desert”–mineral ce imită perfect floarea de trandafir sau scoici –dovadă că acum mii de ani Mediterana acoperea ținuturile joase ale Africii de Nord. Cu cât înaintam, frumusețea dunelor se făcea mai sezisanta, că să mă copleșească că într-o vraja în dunele mari.
Serile, după o zi întreagă de mers pe sau printre dune ridicam tabăra. Se descărcau cămilele, se instalau corturile, se adunau crengi pentru foc. Mustafa, bucătarul nostru, ne gătea în fiecare seară, iar dimineața cocea chiar și pâine în cuptorul de…nisip. Vesela se spala tot cu nisip, de unde atâta apă ? În timpul asta noi ne adunam în jurul focului într-o ambianță de camaraderie și complicitate cum numai aventura, viața simplă și uneori greutățile și lipsurile știu să le țeasă…dar se și râdea mult, am avut noroc să-l avem pe Michel, francez de origine marocană din Marsilia, mucalit fără pereche….hăhăiala noastră molipsitoare, glumele deocheate sau inocente făceau că băierile desagilor să se deschidă și să primim dulceață de smochine, un răsfăț… ceaiul ce fierbea deasupra flăcărilor ce dănțuiau în întuneric era servit cu gesturi elegante că într-un ritual. Zău, chiar era romantic…
Aveam corturi individuale pentru dormit, dar eu, urmând exemplul ghizilor am dormit direct pe nisip într-un „bârlog” cu o pătură, două…nu era întuneric beznă, o lună plină albă ne veghea din cerul vast de deasupra noastră estompând stelele cu lumina ei lăptoasă…spre deziluzia mea care așteptam să fiu copleșită de puzderie de stele mari , cum numai în locurile depărtate de civilizație și deci de lumini artificiale poți vedea, cu un aer pur și uscat pe deasupra…dar n-a fost să fie…..
Diminețile le descrie mai bine că nimeni altul Pierre Lotti: „Te scoli în fiecare dimineață într-un loc diferit din vastul deșert în splendoarea dimineții virgine. Te întinzi în aerul rece și pur, te îmbeți de lumină și spațiu cu singura grijă de a respira, de a trăi…”…gustăm din farmecul vieții nomade… și mergeam așa în fiecare zi, desculță, pe un nisip destul de fierbinte, spre un orizont infinit: „Există o anumită savoare a libertății și simplicității… o fascinație a orizontului fără limite, a drumului fără întoarcere, a nopților fără acoperiș, a vieții fără superflu..”–Th Monod, celebru naturalist francez.
Ritmul de mers era destul de susținut, cel puțin pentru mine, cum am mai spus, îmi place să trenez și să casc gura la cele din jurul meu, până rămân ultima…astfel că într-una din zile am fost urcată pe cămilă. La început mi s-a părut un privilegiu, cămilele cărau doar echipamentul și proviziile de mâncare și apă…dar, după vreo ora mi-au înțepenit spatele și fesele și, mai rău, începusem să am „rău de mare”, mersul cămilei avea…tangaj! Ha, ha! Nu degeaba i se spune „corabia deșertului”…Seara, încep să simt niște frisoane, îmi curg ochii și nasul, am răcit în plin deșert, inedit, nu? Și tocmai mâine ajungem la dunele mari…
Intrând printre dunele mari, am senzația că am pătruns într-o altă dimensiune…sunt vrăjită și nu știu să spun de ce, nu pot compara cu nimic..nu mai există nimic decât un ocean de nisip curat într-o paletă infinită de ocruri pe care unghiul de incidența al luminii le schimbă neîncetat…același nisip și totuși câte nuanțe!
În ascensiune, pe stânga o culoare, pe dreapta alta, nici măcar nu e vorba de umbre, acum când soarele e la zenit…pe dune îndepărtate cămile sălbatice ne observă…și, în plină euforie, începe furtuna de nisip! S-a ridicat „harmattanul’, vântul Saharei, nisipul se insinuează peste tot, ne intră în nas și în gură, în farfurie, în obiectivul aparatului foto, „kaput”, s-a terminat cu pozele…totul se vede că printr-un voal de muselină, e și mai ireal….dunele mari, vântul, starea febrilă sunt un cockteil ce îmi induce o stare de transă … Isabelle Ebenhardt simte că mine : „Astfel de ore, astfel de beții, simțite o singură dată printr-un hazard unic, nu se regăsesc niciodată.”
La capătul celor patru zile de marș, ne așteaptă, ca un miraj al deșertului, o oază – ca și cum deja n-ar fi fost de ajuns, aveam și promisiunea unei băi într-o piscină naturală cu apă caldă, termală… ce răsplată dumnezeiască! Căci în tot acest timp, nu ne-am spălat decât dimineață, că o pisică, cu o mică rație de apă, pe ochi și pe dinți…
„Soarele, apa, vântul și dragostea sunt încă gratuite, slavă Domnului ! Dar dacă vreți să călătoriți, fiți gata să sacrificați totul acestor plăceri și veți reuși. Dacă nu vreți să renunțați la nimic, atunci nu va mai plângeți..” (Ella Maillart)
Multe oaze sunt aici alimentate de izvoare fierbinți și sulfuroase, ceea ce a făcut că romanii să construiască forturi în zona, am întâlnit și noi ruinele unuia în drumul nostru. Imaginea mea despre oaza mult visată era cu multe grădini de palmieri încărcați cu curmale ce țin umbră pomilor de rodie, crânguri de portocali, adăpostind păsări rare..dar mică noastră oază anonimă nu era chiar atât de fermecătoare: mai mult pini decât curmali-probabil pentru fixarea nisipului, prea mult beton, în detrimentul locuințelor tradiționale din pământ, prea multe scutere…modernitatea și turismul, ca peste tot, lucrează în a uniformiza Pământul…la fel și piscina, în mintea mea, aveam o altă imagine…dar era apă? era posibilă o bălăceala?
Ok, hai să ne scăldăm !
Deja, un mic grup de italieni profita din plin. Beduinii noștri așteptau și ei la fel de mult că noi momentul asta, dar nu pentru a face baie, ci pentru a se holba la femei despuiate…într-adevăr, aici femeile trebuie să se aștepte să fie privite insistent, că ale lor își arată numai ochii…își luaseră câte un suc la marginea piscinei și așteptau spectacolul, dar mare le-a fost dezamăgirea…din cele trei fete numai una s-a pus la costum de baie, soția lui Michel, mai în vârstă, cealaltă, „ma copine” (amica mea), fiind mai plinuță s-a inhibat complet și n-a mai făcut deloc baie..iar eu , când am apărut din cabina de schimb și toți ochii erau ațintiți spre mine , eram în…tricou și pantaloni scurți,…uitându-mă la ei și văzând cum „le-a căzut fața” am izbucnit cu toții într-un ras complice, fiasco total, sic, libidinoșilor!
Seara, vedeai plimbându-se pe plajă, călăreți pe frumoși armăsari–încă o chestie pentru turiști. Uitându-te în zare, spre întinderea nesfârșită de nisip și nemaivăzând culorile aveai senzația netă că te afli pe o insulă înconjurată de ape, de imensul ocean…da, eram într-un fel pe o insulă, dar înconjurată de marea de nisip… în sfârșit, ultim cadou, Calea Lactee și-a vărsat ulciorul cu nestemate peste capetele noastre…
Andre Gide, mai norocos trăind alte vremuri, a găsit paradisul într-o oază: „Grădinile sunt pline de flori, animate de albine, din care mirosul se înaltă atât de insistent, încât aproape că înlocuiesc mâncarea și licoarea îmbătătoare”… frumusețe cu atât mai sesizantă comparată cu austeritatea deșertului din jur.
A doua zi dimineață, întoarcerea….Urma că noi să plecăm înapoi în jeep, iar caravana, ușurată de poveri, să facă cale întoarsă prin deșert…camaraderia care se crease, gândul la viață lor aspră, chiar și despărțirea de cămile au făcut că la colțul ochiului, printre gene, să tremure o lacrimă când ne-am spus adio…
Drumul parcurs spre insula Djerba de unde urma să luăm avionul, ne-a oferit peisaje insolite. În regiunea Ksour, dealurile ascuțite din jur, și ele aproape deșertice, selenare, unde berberii din sud au construit, împotriva invadatorilor de tot felul fortificații ce de la distanță par a fi niște faguri de miere.
Apoi, locuințele troglodite, case construite sub pământ, într-o groapă, cu avantajul de a fi bine izolate, răcoroase vara și călduroase iarna. Soluție ingenioasă în contextul lipsei de materiale, oferind siguranță în fața valurilor de invadatori…tragi trapa și dispari…
Am vizitat și noi una, locuită: chiar dacă subterane, ele au în mijloc o curte, un patio, cu deschidere spre cer, de jur împrejur, încăperi de locuit cu mobilier bogat care pare să nu se fi schimbat de două secole încoace, când călătorul danez Daniel Bruun a trecut pe la ei: „vase și cratițe frumos aranjate pe peretele interior și canapele acoperite cu paturi pe care localnicii dormeau fără să se dezbrace”…
Djerba a încheiat voiajul cu nelipsitele bazaruri, souk-uri din orient….negustori mieroși și insistenți ce te atrag că pe o pradă în caverne gen Ali Baba, servindu-ți ceai și învăluindu-te…trebuie să cumperi vrând-nevrând, începe negocierea cu arta sa pe care nu am stăpânit-o niciodată..când ieși afară, te simți salvat!
În încheiere aș spune doar atât: am visat deșert, am citit deșert, am pictat deșert, am străbătut deșert..dar încă mi se mai întâmplă să visez la dunele mari… fascinația rămâne intactă…iar dacă ați ajuns la saturație cu poezia și lirismul va mai spun doar o glumă: Dacă comuniștii s-ar instala în Sahara, după 50 de ani, penurie de nisip! Dacă niște investitori s-ar instala în Sahara, după scurt timp, ar începe să importe nisip!
Notă: Am avut timp să și pictez
Alte articole ale autoarei Lili Csinta, profesor-corespondent Franța
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
