Acasă Etichete Albert Spaggiari

Etichetă: Albert Spaggiari

Protejat: Le Casse du siècle – „Jaful secolului” de la banca...

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.

Celebrul penitenciar parizian „de la Santé” inaugurat cu 155 de ani...

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.

The UNDSMA (United Nations – Department of Sport, Music, and The...

https://www.youtube.com/watch?v=rwyVZaxgYW0 https://www.youtube.com/watch?v=oSv488CcXUY UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) The UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) congratulates...

Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

Protejat: Dezvăluirile lui Mahmoud-Philippe El Shennawy – „deținut de profesie”, arestat...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

„Jaful secolui”. Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu...

„Jaful secolui”. Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență (Thomas CSINTA - subiect de teză de doctorat în MASS - Matematici Aplicate în Științe Sociale, bazată pe teoria sistemelor compexe)

Protejat: „Jaful secolului” (Partea VII). Jafuri remarcabile comise în Europa...

Nici acest deceniu – în care au fost luate, totusi, masuri importante de securitate contra „jafurilor secolului” fata de cel trecut–nu a fost lipsit de jafuri remarcabile, spectaculoase, comise în „siguranta”, care au marcat istoria marilor jafuri contemporane. Acestea au necesitat curaj, profesionalism, ingeniozitate, organizare si planuri minutios concepute din partea raufacatorilor (hotilor), motiv pentru care cei din urma, nu în rare cazuri, au beneficiat atât de admiratia anchetatorilor cât si chiar de cea a victimelor lor! Un „jaf al secolului” de tablouri comparabil cu cel de la Colecția Emil G. Bührle din Zurich (în care prejudiciul material a fost estimat la cca 115M€) pe 10 februarie 2008, va avea loc la Muzeul metropolitan de Arta Moderna de la Paris, pe 20 mai 2010, în care prejudiciul va fi estimat la peste 100M€.Ca si în cazurile jafurilor de bijuterii, daca cel de la  Colecția Emil G. Bührle are loc cu „arma de foc violenta si ura”, cel de la Muzeul de Arta Moderna respecta „Regula lui Spaggiari”: „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris].În sfârsit, jafurile secolului „fara arma de foc, fara violenta si fara ura” comise între 16–18 iulie 1976 de catre legendarul ganster Albert Spaggiari (si echipa sa), la o filiala a bancii Société Générale de la Nisa, cu un prejudiciu estimat la cca 31M€PPA, respectiv, cel comis între 15–18 martie  2014, la o filiala a bancii Crédit Agricole din Bessières (Toulouse Métropole) de catre Pascal Teso (si echipa sa), cu un prejudiciu material în valoare de cca 2,5M€, în care hotii s-au „servit” de un tunel pentru a  ajunge la o „poteca” catre Paradis, nu sunt singurele de acest gen în istoria marlor jafuri bancare europene. [A se vedea pentru detalii articolul autorului:„Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizari” la „drumul” Paradisului!].Un jaf asemanator cu cele mentionate mai sus (si intermediar între acestea , atât ca eveniment spatio–temporal cât si ca prejudiciu material) are loc în capitala Germaniei, între 12–14 ianuarie 2013,  la Berliner Volksbank  (Berlin-Steglitz), unde hotii patrund tot printr-un tunel (de o lungime de cca 45m) si reusesc sa fure cca 10M€ din continutul casetelor de valori ale acesteia,  fara niciun fel „probleme”, fara ca jaful sa fie „sesizat” de catre vecini, conform regulii „de aur” a lui Spaggiari.  Este cel mai mare jaf de acest tip din istoria jafurilor bancare comise în Germania. La începutul acestui deceniu, în noaptea de 19–20  mai 2010, 5 tablouri deosebit de valoroase apartinând unor pictrori prestigiosi sunt furate din Muzeul metropolitan de Arta Moderana de la Paris (Musée d'Art Moderne de la Ville de Paris).Este vorba de:  „Le Pigeon aux petits pois”, pictura în ulei realizat în 1911 de catre Pablo Ruiz Picasso (1981–1973, pictor, sculptor, desenator si gravor andalozo–catalan ateu, legenda a cartierului artistic parizian Montmartre–„cea  mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada renașterii”), reprezntant al cubismului, postimpresionismului si al suprarealismului (1924–1966/curent artistic și literar de avangardă care proclamă o libertate totală de expresie) întemeiat de catre André Breton (1896–1966) și dezvoltat mai ales în prima jumatate a se colului trecut.La „Pastorale”, realizat în 1906 de catre Henri Matisse (1869–1954, pictor, desenator, sculptor si gravor francez), prieten cu Pablo Ruiz Picasso respectiv, cu André Derain (1880–1954, pictor francez), fondator al fauvismului (1900–1910/curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă) si în sfârsit, cu Achille–Émile Othon Friesz (1879–1949, pictor si gravor francez), influentat la început de catre impresionisti, iar ulterior de catre  Vincent Van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez–unul  dintre cei mai mari din cea de-a jumatate a secolului XIX, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, autor a peste 2.000 de opere de artă–cca 900 de picturi, respectiv, 1.100 de desene și schițe pline de de naturalism/miscare artistica în Occident în perioada 1880–1890, inspirate din majoritatea miscarilor artistice: impresionism, postimpresionism, pointilism, fauvism, expresionism si simbolism) si Paul Gauguin (1848–1903, unul dintre cei mai reputati pictori francezi ai secolului XIX, seful Scolii bretone de la Pont-Aven/1850–1890–„La cité des peintres” din bazinul Quimper, frecventat de o serie de alti pictori cunoscuti: Émile Bernard, Paul-Émile Colin, Paul Sérusier, Charles Filiger, Maxime Maufra, Henry Moret, Ernest de Chamaillard). „L'Olivier près de l'Estaque”, realizat în 1906 de catre Georges Braque (1882–1963, pictor, sculptor si gravor francez), influentat de catre Henri Matisse. „La Femme à l'éventail” (tablou reprezentând un prortret de-al lui Lunia Czechowska în rochia galbena cu un evantail în mâna) realizat în 1919 de catre Amedeo Modigliani (1894–1920, sculptor si pictor italian, stabilit în Franța, adept al figurativismului: picturi  și sculpturi derivate din surse de obiecte reale, ca  reprezentant al „Școlii Pariziene"/„École de Paris", evidențiat în scurta sa viață printr-o creație plină de eleganță și rafinament, în căutarea frumuseții perfecte, ușor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului depășind granițele manierismului, având ca temaz preferată pentru tablourile sale omul: nudurile de femei, portretele prietenilor și ale unor necunoscuți).În sfârsit, „Nature morte aux chandeliers”, realizat în 1922 de catre Jules Fernand Henri Léger (1881–1955, pictor, sculptor, grafician, desenator, ilustrator și artist decorator francez, regizor de film, scenarist si creator de costume, unul dintre  primii pictori care au expus public lucrări de orientare cubistă, fara ca acesta sa fie considerat, propriu-zis, ca reprezentant al acestei mișcări, inspirat la începutul carierei sale de impresionismul lui  Paul Cézanne/1839–1906, pictor francez,  fost membru al miscarii impresioniste si considerat ca precursor al postimpresionismului/1885-1905–un ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța între anii 1880–1910, după perioada de apogeu a impresionismului si cubismului/1907–1914–mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX) initiata de catre pictorul francez Georges Braque și cel spaniol Pablo Picasso/Pablo Ruiz y Picasso, respectiv, Vincent Willem van Gogh, adept al naturalismului (1880–1900/miscare artistica în Occident marcata de dezvoltarea fotografiei, a medicinii, a stiintelor exacte, a istoriei sociale–care va simboliza în picturile sale scene taranesti si muncitoresti de maniera reala).Conform declaratiei directorului muzeului, Fabrice Hergott (n.1961, conservator al patrimoniului si istoric al artei moderne, numit în functie pe 13 iulie 2006, catre  Bertrand Delanoë/n. 1950, fost primar PS al Parisului între 25 martie 2001 – 5 aprilie 2014), „o fereastra ar fi fost sparta si mai multe lacate ar fi fost taiate”.Furtul are loc în ciuda faptului ca Palatul Tokyo ar fi fost supraveghet de 30 de camere video si 3 agenti de paza, în timpul noptii. Acesta este anuntat în dimineata zielei de 20 mai, în jurul orei 08h30, de catre Marie¬Sophie Carron de la Carrière (conservator sef al muzeului), cu putin timp dupa ce aceasta ajunge la birou (aflat în interiorul Muzeului de Arta Moderna), în partea de est a Palatului Tokyo. Conform declaratiilor acestuia din urma, o „disfunctiune partiala a sistemului de alarma (volumetrica – de antiintruziune) ar fii fost identificata într-o parte a salilor muzeului de catre serviciul de paza (...) pe 30 martie, care în cursul aceleasi zile ar fi si alertat societatea partenera de prestari de servicii. Acesta ar fi intervenit în timp util – în primele 24h00 de la semnalarea incidentului – dar comandarea piesei defecte de la furnizor ar fi fost de durata”. În afara de expozitiile marilor artisti ai lumii moderne, iata si lista expozitiilor colective (a acestui muzeu), specifice unei mari varietati (diversitati) de culturi a lumii contemporane: Avant-Garde russe; Peinture Anglaise d'Aujourd'hui de Bridget Riley à David Hockney (7 februarie-11 martie 1973); Peintres Boliviens Contemporains (14 februarie-4 martie 1973); Projection et Dynamisme, six peintres argentins (martie - mai 1973); Les Cubistes (26 septembrie-10 noiembrie 1973); Canada trajectoires (1974); Art Vidéo/Confrontation (1974); L'art de l'affiche en Pologne (1974); Les Fondateurs de l’art slovaque moderne (4 octombrie-3 noiembrie 1974); Dix artistes australiens contemporains (13 noiembrie 1974-5 ianuarie  1975); Art portugais contemporain (octombrie-noiembrie 1976); Art irakien contemporain (noiembrie 1976); Aspects historiques du constructivisme et de l’art concret - La Collection Mc Crory (3 iunie-28 august 1977); Cuba peintres d’aujourd’hui (18 noiembrie 1977-15 ianuarie 1978); Tendances actuelles de la photographie en France (1978); Electra (1983); Dispositif-sculpture: Jürgen Drescher, Harald Klingelhöller, Reinhard Mucha, Thomas Schütte (19 decembrie 1985-16 februarie 1986); Les Nouveaux Réalistes (1986); L'Hiver de l'amour (1994); Passions privées, collections particulières d'Art moderne et contemporain en France (19 decembrie 1995-24 martie 1996); Life/Live, la scène artistique au Royaume-Uni en 1996 (1996-1997); Instants donnés (1997); Delta (1997); Nuit blanche, scènes nordiques: les années 1990 (7 februarie-10 mai 1998); Dominique Gonzalez-Foerster, Pierre Huyghe, Philippe Parreno (30 octombrie 1998 - 10 ianuarie 1999); Zones Activités Collectives 99 (1999); L'autre sommeil (17 noiembrie 1999-23 ianuarie 2000); Voilà, le monde dans la tête (7 iunie-29 octombrie 2000); Paris pour escale (7 decembrie 2000 - 18 februarie 2001); Da Adversidade Vivemos - Artistes d'Amérique latine - Carte blanche à Carlos Bas (1 iunie-30 septembrie 2001); Traversées (4 octombrie 2001-20 ianuarie 2002); Urgent Painting (17 ianuarie-3 martie 2002); Déplacements (2 iulie-28 septembrie 2003); Ailleurs Ici (17 ianuarie-29 februarie 2004); Off the record/Sound (25 iunie–3 octombrie 2004); Art, télévision et vidéo (23 octombrie 2004–2 ianuarie 2005); I Still Believe in Miracles (7 aprilie-19 iunie 2005);  ARC Lab 2005 – In Search of Miraculous (7 aprilie-7 mai 2005 si 12 mai-12 iunie 2005); I’ve heard about...© (A flat, fat, growing urban experiment): François Roche, Stéphanie Lavaux, Jean Navarro si Benoît Durandin (7 iulie-9 octombrie 2005); Playback (20 octombrie 2007-6 ianuarie 2008); La Photographie à Düsseldorf (3 octombrie 2008-4 ianuarie 2009); Dans l'œil du critique - Bernard Lamarche-Vadel et les artistes (29 mai 2009-6 septembrie 2009); L'Art en guerre (12 octombrie 2012-17 februarie 2013); Génération design (11 septembrie 2012-30 septembrie 2012); La collection Michael Werner (5 octombrie 2012 - 3 martie  2014); Decorum: tapis et tapisseries d'artistes (11 octombrie 2013 - 9 februarie 2014).În sfârsit, pe 11 octombrie 2011, Primaria Parisului a anuntat arestarea pe 14 mai a 2 suspecti în dosarul jafului din Palatul Tokyo si inculparea lor de catre Judecatorul de instructie Benoist Hurel. Este vorba de Vjéran Tomic (francez de origine croata, din fosta Iugoslavie) si Jean-Michel Corvez (anticar parizian din cartierul Gare de Lyon). Franco–croatul (supranumit de catre anchetratorii de la BRB – Brigada de Reprimare a Banditismului a PJ-Politiei Judiciare[1]  din cadrul Prefecturii de Politie Paris: „Homme-araignée”/Spider-Man, „Roi de la varappe”/Regele rock al alpinismului, „Arsène Lupin-escaladeur”/”a fictional gentleman thief and master of disguise created in 1905 by Maurice Leblanc”), ar fi intrat în muzeu pe o fereastra care prezenta o defaianta (defect de închidere) si ar fi profitat de faptul ca sistemul de securitate al acestuia era „hors service” (nu functiona), deja, de câteva saptamâni. Comanditarul jafului ar fi fost un „cetatean din EAU” (Emiratele Arabe Unite) al carui nume nu ar fi fost dezvaluit niciodata (de catre cei arestati si inculpati în dosar). Dupa jaf, tablourile ar fi fost comercializate de catre Yonathan Birn (un apropiat anticarului), expert în watchmaking si reparator de ceasuri (gestionar al unui „shop selling clocks and watches”). Acesta din urma ar fi declarat anchetatorilor (cu ocazia audierii lui de catre ofiterii de la BRB) ca dupa arestarea celor 2 complici ai sai, el ar fi aruncat operale de arta într-o pubela de culoare galbena („verde”– ecologica) destinata incinerarii.Acestia din urma,  considerându-l pe Tomic („un vechi client” al grupului de „anticari”–arestat în 1999 si 2000 în jafuri asemanatoare si unul dintre „hotii cei mai surprinzatori si dotati ai generatiei sale”), imediat dupa jaf, îl vor suspecta, îl vor urmarii si îl vor aresta, fara mari dificultati. Stabilit la Montreuil (Métropole du Grand Paris), Tomic, face parte dintr-un grup de raufacatori din fosta Iugoslavie, care începând cu anii 1970 s-a specializat în furturi (jafuri) de obiecte (opere) de arta în regiunea pariziana.În ianuarie 1999 este arestat dupa ce va comite mai multe furturi în regiunea Aix-Marseille-Provence Métropole, având ca ultima victima pe profesorul de la Collège d'Europe, Charles Debbasch (n.1937, jurist si universitar, specialist în Dreptul Public, fost decan al facultatii de Drept a Universitatii Aix–Merseille 3/ 1970–1973 si presedinte al acesteia din urma/1973–1978, respectiv, director al  „Institut de droit des médias”–al carui fondator era).Din locuinta acestuia, Tomic reuseste sa fure în timpul noptii o pictura în ulei apartinând lui Bernard Buffet (1928–1999, cunoscut acuarelist si pictor expresionist, decorator de teatru si ilustrator francez, realizator de opere de arta reprezentând atât oameni, cât si animale sau alte figuri), mai multe pasteluri, având ca autor pe Camille Pissarro (1830–1903, celebru pictor francez al mișcării impresioniste, contribuind la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat/1859–1891, pictor francez neoimpresionist si postimpresionist, unul dintre creatorii și teoreticienii tehnicii divizioniste în pictură și la apariția picturii moderne din secolul al XX-lea) dar si o pictura semnata de Yves Brayer (1907–1990, pictor, gravor, ilustator si decorator de teatru francez, fidel traditiei artei figurative, fost membru al grupului de artisti  „Ecole de Paris”/Scolii de la Paris). Prejudiciul material a fost estimat la cca 0,5M€.Cu ocazia arestarii acestuia, la domiciliul sau au fost gasite si alte 13 tablouri datate din secolul al XVII-lea, bijuterii dar si ghiduri de arta care îi permiteau evaluarea operelor furate. În aceasta perioada, Tomic comite majoritata furturilor (care îi aduc „celebritatea”) prin escaladare (ceea ce necesita o deosebita conditie fizica si un echipament adecvat), cu precadere, în cartierul de lux parizian din sectorul 16 din zona Avenue Foch, Henri-Martin si Président-Wilson.

Protejat: Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizări” spre „drumul...

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Notă Adevărul meu, conform materialului original, inedit, nepublicat,...