Etichetă: Albert Spaggiari

Cu o jumătate de secol în urmă Albert Spaggiari (1932–1989), fost militar (în al 3-lea batalion de parașutiști coloniali) în războiul din Indochina (conflict armat în Indochina franceză între 19 decembrie 1946–21 iulie 1954, astăzi teritoriul statelor Vietnam, Laos și Cambodgia), partizan al OAS (Organizația Armată Secretă–considerată organizație teroristă clandestină franceză de extremă dreaptă creată pe 11 februarie 1961 cu scopul de a apăra interesele Franței în „Algeria franceză”–timp de 132 de ani, între 1830–1962), devenit fotograf și scriitor, iar ulterior presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (în weekend-ul 17/18 juillet 1976), în valoare de 50 Mil FFr (cca 40 Mil€PPA), lăsa scris pe peretele spațiului rezervat în bancă căsuțelor de valori, după spargerea a 371 (din 4.000): „Sans arme, ni haine, ni violence” (Fără armă, fără ură și fără violență). Penetrarea echipei sale în bancă a fost realizată prin tunelul săpat între subsolul acesteia din sistemul de canalizare a orașului. Denunțat de către complicii săi, Spaggiari va fi interpelat la întoarcerea sa din Japonia, unde a participat în calitate de „fotograf al orașului” (cu ocazia unei călătorii organizată de către primarul orașului Jacques Médecin/1928–1998, în funcție între 1966–1990, „urmaș” al tatălui său Jean Médecin/1890–1965, în funcție între 1947–1965) pe 27 octombrie 1976 pe aeroportul din Nisa și încarcerat la „Maison d'arrêt” (Centru de detenție provizorie) local aparținând DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare) Marsilia–Sud Est (o închisoare „medievală” dată în funcțiune în 1897, cu 222 de celule și 262 de locuri pentru bărbați), dar pe 10 martie 1977, el reușește să evadeze utilizând propriul său principiu „Fără armă, fără ură și fără violență”, cu ajutorul a doi complici, foști membri ai OAS, Robert Desroches și Michel Brusot din fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis din TIG (Tribunalul de Înaltă Instanță). Susținând că are de făcut niște dezvăluiri pe care le poate face numai „între 4 ochi”, deci în absența avocatului său Jacques Peyrat și escorta lui de la PJ (Poliția Judiciară), după părăsirea biroului de către aceștia, Spaggiari se duce la fereastră și sare (de la etajul 7) pe capota unui vehicul (un Renault/R6 vechi)–al cărui propritar îl și depăgubește ulterior cu suma de 5.000 FFr (cca 4.000€PPA), de unde este recuperat de unul dintre către complicii săi (cu o motocicletă), care îl aștepta. Condamnat pe 23 octombrie 1979 la închisoare pe viață prin contumacie (în absență) împreună cu presupușii lui complici de la „jaful secolului” de la Nisa (Charles Pellegrin, Francis Bournat, Jean–Claude Poggi, Pierre Michelucci și Alain Vigier–care au fost sancționați „doar” cu 8 ani de închisoare), Albert Spaggiari este printre puținii, evadați (fugari) care nu vor fi prinși (arestați) niciodată. El moare (în brațele iubitei sale Emilia de Sacco) pe 9 juin 1989 „în exil” de cancer pulmonar (la vârsta de 56 de ani) la o fermă din Belluno (Italia) și este înmormântat în comuna sa natală Laragne-Montéglin (departamentul Hautes-Alpes, regiunea administrativă, Provence-Alpes-Côte d'Azur). Legat de acest „jaf al secolului” (care face și obiectul unei teze de doctorat) am scris și publicat în Jurnalul Bucureștiului o serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științfic) în care aduc o serie de argumente (probe materiale), apărute, ulterior și în vol. 9 al ciclului de cărți „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 3.000 de pagini), în defavoarea faptului că ar fi fost Spaggiari cel care l-ar fi organizat. De fapt, ideea i-a aparținut, dar așa cum demonstrez în lucrările mele, acesta a fost conceput, elaborat și realizat de către membri ai fostei organizații criminale „French Connexion” (specializat în traficul internațional de stupefiante) în colaborare cu cei ai „SAC” (Serviciul de Acțiune Civică), o „poliție politică paralelă” creată de fidelii lui Charles de Gaulle (după alegerea lui în fruntea țării) având ca scop principal combatereea comunismului. Consider aici că este oportun să menționez și un alt „jaf al secolului” în dosarul căruia (care și el face subiectul unei teze de doctorat) nu a fost indentificat nici măcar „autorul” și în care în unei anchete private (pe care am efectuat timp de 7 ani) am reușit să-l identific pe acesta, după care am sesizat autoritățile polițienești și judiciare din Anvers (Antwerpen din regiunea Flandra, capitala provinciei cu același nume din Belgia), Curtea de Apel din Anvers (Hof van Beroep Antwerpen), Poliția Locală din Anvers (Lokale Politie Antwerpen), Poliția Federală (Federale Politie), Biroul Judiciar Federal (FGP–Federale Gerechtelijke Politie), din Anvers și sunt în așteptarea unui răspuns din partea lor. Este vorba de celebrul jaf de diamante de la ABN Amro (AWDC (Antwerp World Diamond Centre) în valoare de cca 21 Mil€, comis pe 2 martie 2007, de către un individ care se identifica cu un pașaport argentinian Carlos–Hector Flomenbaum, care în realitate făcea parte din banda criminală (organizată) de tip mafiot a lui Ruddy Decock/DeCock, „specilizată” în traficul de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Pentru comiterea jafului conform principiului lui Spaggiari, Flomenbaum (cu origini germanice naziste) deghizat într-un simpatic și carismati „bătrânel”, timp de un an de zile, de când și-a luat o casetă de valori (devenind astfel, titular al dreptului de acces–din punct de vedere legal și bancar sau locatar/chiriaș al casetei de valori), nu înceta să „copleșească” personalul cu tot felul de„atenții” și cadouri, care au făcut din el, într-un fel un om de încredere al casei”. Numai că el era interesat doar de trusoul de chei al casetelor (căsuțelor) de valori, pe care a și reușit să-l obțină într-una dintre ultimele sale vizite AWDC, folosindu-se de un fals apel telefonic (cu ajutorul unui complice) prin care funcționarul bancar în compania căruia se afla în subsolul clădirii, fiind chemat urgent la direcție dar având deplină încredere în el, i-a lăsat „preț de cca 10 minute”. Timpul acesta a fost suficient „inofensivului bătrânel” Flomenbaum ca să facă mulajul la 6 chei de acces la căsuțe de valori cu conținut „important” pe care le-a și aflat, în timp, de la personal. Acest lucru i-a permis ca în ziua de 2 martie 2007 (cu ocazia ultimei sale vizite) să iasă pe poarta principală a Centrului de Diamante „fără armă de foc, fără violență si fără ură”, cu „rucsăcelul” său „chic/șic” în spate (ca de obicei) saluntând personalul cu mâna și să zâmbească „cu poftă” portarului în timp ce acesta se apleca în fața lui. Menționez aici și faptul că, cu puțin tim înainte de acest eveniment, AWDC (Antwerp World Diamond Centre) aflat în cartierul diamanteriei Vestingstraat (cu cca 1.760 de întreprinderi de diamante si 30.000 de salariați, 4.520 unități comerciale, pentru o populație de cca 11.510 de locuitori), considerat ca platforma mondială a diamantului (cu o cotă de piață de cca 72%), a făcut deja obiectul unui „jaf al secolului” și mai important, respectând, evident, regula (principiul) lui Spaggiari. Este vorba de celebrul jaf comis pe 16 februarie 2003, în care prejudiciul material a fost evaluat la cca 110 Mil€. Banda de spărgători va penetra în institutie prin garaj, poarta căruia pe care îl vor deschide cu o telecomandă (dublură) contrafacută în oras, ca de altfel, toate celelate accesorii utilizate în cursul jafului (chei, înregistrări video, etc.). Membrii acesteia vor sparge 123 de casete (căsuțe) de valori dintre cele 160 (exista surse prestigioase care indica, gresit, 109/180) ale instituției financiar–bancare plasate într-un seif gigant aflat cu 2 etaje mai jos (considerat „impenetrabil”), fără să se fi declanșat sistemul de alarmă (protejat de 10 mecanisme de securitate multiplă, printre care și o poartă metalică de o grosime de 61 cm și de o greutate de cca 3 tone prevazută cu un sistem de blocare „a combination wheel with numbers from 0 to 99” cu 100 de milioane de combinații posibile si senzori magnetici, camere video de supraveghere, detectori de căldură cu raze infraroșii, senzor seismic, de mișcare și radar Doppler). Subliniez aici faptul că weekend-ul de 15-16 februarie 2003 a fost ales, probabil datorită Turneului de Tenis de la Anvers (în circuitul profesionist WTA/ATP, activ între 2002–2015). În acest turneu, Belgia era reprezentată de jucătoarea belgiană Kim Antonie Lode Clijsters (n. 1983), iar duminica (pe 16 februarie) avea loc un meci de tenis foarte important dintre aceasta din urma si celebra jucatoare americană Venus Ebony Starr Williams (n. 1980–fost lider al lumii în ierarhia WTA de 3 ori, cu 20 de titluri de Grand Slam/Mare Șlem: 7 la simplu, 11 la dublu feminin, și 2 la dublu mixt și 3 medalii olimpice, 2 la dublu feminin și 1 la simplu). Articolele consacrate acestor jafuri sunt prezentate detaliat în lucrări (în mai multe părți) sub titlul „Jaful secolului”, respectiv „Belgische tak” publicate în Jurnalul Bucureștiului, care ulterior, au apărut și în vol.7 al ciclului de cărți „Investigații Jurnalistice în Serial”. Nu știu dacă Ilyas Kherbouch (născut pe 21 martie 2005 la Paris, reprezentat de frunte al „neobanditismului”, de origine marocană–berberă, din cartierul popular parizian Grange-aux-Belles–sectorul 10, crescut prin împrejurimile închisorii, în cartierul Beaudottes din Sevran–Métropole du Grand Paris) a auzit sau nu de „jaful secolului” de la Nisa (cu 5 decenii în urmă) sau de legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari, dar, în orice caz, acesta a acționat și evadat conform principiului acestuia, tot „fără armă, fără ură și fără violență” după ce, ca și cel din urmă, a descoperit o serie de „lipsuri” („fisuri”) în materie de „extracție” a deținuților din penitenciar (pentru a fi duși la audiere/interogatoriu în fața judecătorului de instrucție–care le instrumentează dosarul, transferați dintr-un centru penitenciar în altul, pentru a fi internați într-un spital, etc.) sub escorta reprezentanților autorităților ministerului justiției, internelor sau armelor. Acest lucru nici nu i-ar fi fost foarte dificil dacă ținem cont de faptul că, „evadatul” (fugarul) este un fost delincvent juvenil (cercetat penal de la vârsta de 13/14 ani), cu 11 condamnări înscrise în cazierul său judiciar–Buletinul B3 (cu majoritatea în buletinul B2), un „bun cunoscător” al mediului carceral, iar în momentul evadării sale pe 7 martie 2026 din Centrul de detenție provizorie (Maison d'arrêt) Villepinte (DISP Paris–Ile de France, departamentul Seine-Saint-Denis, Métropole du Grand Paris) dat în folosință în 1991 (cu 480 de celule și 542 de locuri operaționale) acesta era „suprapopulat” peste măsură (cu 1.377 de încarcerați), ceea ce l-a favorizat (atât direct cât și indirect) în elaborarea planului său (de evadare). În contextul în care, în momentul de față, situația suprapopulării carcerale la Villepinte nici nu este atât de mare, dacă ținem cont de faptul că la începutul anilor 2010, acesta depășea 200%, motiv pentru care conform unui proiect aprobat, în 2027 capacitatea operațională a acestuia ar trebui să ajungă la 1.280 de locuri. Liberabil doar începând cu 2035 (în urma mai multor condamnări succesive–în mai multe dosare infracționale), conform procurorului Republicii de Paris Laure Beccuau, pe 12 aprilie 2026, Curtea de Apel Paris îi confirmă pedeapsa de 6 ani de închisoare cu executare (sentință pronunțată în prima instanță de către Curtea Corecțională a TJP/Tribunalul Judiciar Paris pe 7 februarie 2024) pentru complicitatea sa la o tentativă de furt cu circumstanțe agravante și un „home-jacking”. El ar fi fost implicat și în alte două dosare de „home-jacking” (cu violență și în recidivă) comise la Paris. Este vorba de persoanele publice Gianluigi Donnarumma (fost portar la PSG și logodnica lui, Alessia Elefante, în seara zilei de 21 iulie 2023) și Simone Zanoni (Bucătarul-șef/Master chef al unuia dintre cele trei de restaurante ale „Four Seasons George V” de la Paris–cu o stea și a soției sale Greta în noaptea de 6/7 mai 2022). După ce pe 9 ianuarie a fost condamnat de către o Curte Corecțională a TJP la 4,5 ani de închisoare cu executare (pentru asociere de răufăcători, în recidivă), iar pe 6 martie (cu o zi înainte de evadarea lui) la alți 3,5 ani (pentru furt cu violență în bandă organizată în recidivă), adică, în total la 8 ani de închisoare. Subliniez aici și faptul că suprapopularea carcerală în centrul de detenție provizorie de la Villepinte nu un caz izolat, pentru că în acest moment în parcul carceral francez sunt „inmatriculați” 86.645 de deținuți (condamnați definitiv sau cu statut de „prevenit”–aflați în cercetare penală) în contextul în care acesta nu dispune decât de 63.289 de locuri operaționale, ceea ce, practic, înseamnă o densitate carcerală de cca 137%, iar în centre de detenție provizorie (pentru preveniți) aceasta ajunge la cca 167. Anul trecut pentru 5.046 de deținuți nu au fost create decât 1.643 de locuri suplimentare. Despre mediul carceral francez (organizarea, functionarea, etc.) am publicat o altă serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științific) în Jurnalul Bucurestiului care, ulterior, au apărut în vol. 4-7 ale ciclului „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 11.000 de pagini). În privința evadării sale, pot spune că este spectaculoasă și inedită, pentru că nu există un precedent în „materie” de evadare, în Franța, într-un asemenea context. Merită să menționez aici și faptul că în istoria evadărilor din penitenciarele franceze (despre care am multe lucrări scrise și publicate în Jurnalul Bucureștiului–care fac și obiectul unor subiecte de teze de doctorat) există evadări spectaculoase cu arme de foc, cu explozibil, cu elicoptere, cu atacuri armate (cu echipament de răboi) ale furgoanelor blindate în timpul transferurilor deținuților (în alte închisori, spitale, etc.), datorită neglijenței administrației penitenciare, etc., dar este pentru prima oară când o echipă de falși polițiști în uniformă (cu echipament și „comportament” de polițiști „adevărați”) cu acte „în regulă” și cu un fals document de „extracție” din celulă și „de aducere” la tribunal a unui „prevenit” (cercetat penal) într-un dosar infracțional corecțional/criminal (semnat și ștampilat de către un judecător de instrucție și contrasemnat de Procurorul republicii) „în regulă”, reușește să rvadeze un încarcerat la bordul unui vehicul de poliție „banalizat” (cu plăcuțe „adevărate” de inmatriculare–aparținând, într-adevăr, unui vehicul de poliție) dintr-un centru privat de liberetate ultra securizat. Și acest lucru, în contextul în care asemenea „deplasări” sunt efectuate, în exclusivitate (cel puțin legal), în cazul unor DPS (deținuți deosebit de supravegheați) și la distanțe lungi numai de către PREJ (Les Pôles de Rattachement des Extractions Judiciaires), unități mobile regionale specializate în transferul deținuților aflate sub autoritatea directorului DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare), iar în cazul deținuților „inofensivi” și pe distanțe (relativ) scurte de către ELSP (Les Équipes Locales de Sécurité Pénitentiaire) aflate sub autoritatea directorului penitenciarului. În regiunea pariziană există un singur PREJ în cadrul centrului penitenciar Fleury-Mérogis (DISP Paris–Île de France, în departamentul Essonne), cea mai mare închisoare în Europa. fost centru de detenție provizorie (pentru preveniți–bărbați, femei și minori), construit în 1968, în care, începând din 2023 a fost integrat și un centru de detenție (pentru condamnați bărbați). Astăzi, acest centru privat de libertate, dispune în centrul său de detenție provizorie pentru bărbați cu 2.398 de celule pentru 2.509 locuri operaționale, 167 de celule pentru femei cu 207 locuri operaționale și un cartier pentru minori (de sex masculin) cu 95 de celule și 113 locuri operaționale, la care se adaugă QCD (centrul de detenție pentru condamnati bărbați cu 408 locuri operaționale. În plus, el dispune și de un QER (Cartier de evaluareal radicalizării pentru deținuții islamiști), un cartier UDV (Unitate pentru deținuți violenți), dar și un cartier QS (cartier „specific”–în care sunt încarcerați polițiști, judecători, avocați, etc. în celule individuale). Și acesta, ca și cel de la Villepinte ar fi suprapopulat cu cca 4.480–4.500 de deținiți conceput pentru 2.750–2.850 de locuri operaționale. Conform autorităților judiciare, direcția penitenciarului Villepinte (ca de altfel și Administrația penitenciarelor și în sfârșit, sindicatele penitenciare) consideră că personalul de serviciu care a intermediat „extracția” din celulă a lui Ganito nu ar fi comis nicio „greșală” profesională și sub nicio formă, nu ar fi implicat în această evadare spectaculoasă (care „s-ar datora, în exclusivitate, Inteligenței Artificialve”). Conform acesteia, „protocolul” de extracție ar fi fost respectat ca și în alte câteva zeci de cazuri (identice), cu respectarea legilor în vigoare (care nu prevăd verificarea autenticității documentelor de identitate polițienești și judiciare–având în vedere că evenimentul este fără precedent), iar fugarul pe lângă „punctele forte” care i-ar fi favorizat evadarea cum ar fi „experiența carcerală” (fiind liber foarte puțin timp după debutul său infracțional), și „suprapopularea carcerală” (ceea ce ar fi permis un schimb mult mai larg de informații–greu de gestionat și practic, de necontrolat între deținuți si mediul exterior), ar fi profitat și de faptul că extracția lui a fost programată în weekend (când personalul penitenciar administrativ este relativ scăzut) și mai ales de condamnarea lui pe 6 martie (la care a refuzat să asiste), motiv pentru care extragerea lui pentru audiere în ziua de 7 martie nu ar fi părut, deloc, suspectă. În orice caz, insituția nu este prevăzută cu mijloace tehnico–științifice (informatice/digitale) de combatere a fake-urilor, generate cu ajutorul inteligenței artificiale (ChatGPT, Gemini, Claude, etc.)–în plină expansiune, fiind profund atașată, încă, documentelor de/pe „hârtie”, autenticitatea cărora nu le-ar fi creat niciun fel de probleme, cel puțin, până la extracția (și evadarea) lui Kherbouch. Cu alte cuvinte, evenimentul era fără precedent. Faptul că evadarea lui Kherbouch este „sesizată” doar pe 9 martie (adică după 48h00 de la „extracția” lui din celulă) nu poate fi explicat decât dacă ținem cont de „dispozitivul” de audiere (interogare) a inculpatului în GAV („Garde à Vue”) care, în principiu, durează 24h00 (în materie „corecțională”) dar care, în mod excepțional, poate fi prelungit până la 48h00 (maximum). Iar acest avans „uriaș” al lui Ilyas Kherbouch ar fi fost mai mult decât „suficient” (având în vedere abilitățile sale de fin observator, inovator, capabil de elaborarea unor proiecte de mare anvergură) pentru a părăsi teritoriul național (francez) cu un pașaport „fals–adevărat” cu o destinație necunosctă, care foarte probabil nu ar fi fost cunoscută de niciunul dintre cei 2 suspecți arestați de către autoritățile polițienești (un major și un minor–ai căror nume nu le pot dezvălui pentru păstrarea secretului de instrucție) și care sub nicio formă nu au făcut parte dintre complicii săi (chiar dacă făcea parte din anturajul lui). Chiar și pentru faptul că ei sunt „amatori”, TDD („tâlhari de duminică”) în timp ce fugarul este un adevărat „profesionist”, TDM („tâlhar la drumul mare”), care nu lasă nimic la voia întâmplării și nici nu se lasă trădat de către „verigile slabe” ale cercului său de complici (care există întotdeauna în cadrul organizațiilor infracționale, indiferent dacă acestea sunt „corecționale” sau „criminale”). Și apoi, îți trebuie mult „sânge rece în instalație” pentru a intra într-un centru penitenciar ultra securizat (având în vedere poziția lui–pe lângă o șosea națională, la intrare în oraș–integrat în unitatea urbană Métropole du Grand Paris) deghizat în polițist (și cu „comportament” de polițist), cu documente false de identiate polițienești și judiciare, cu scopul de a extrage un „infractor notoriu” (celebru pentru home-jacking-urile lui) conform unor criterii și dispozitive legale, ceea ce nu este specific, sub nicio formă, unor amatori. Așa cum nu știu dacă Ganito ar fi auzit sau nu de Spaggiari, tot așa nu știu dacă cei de la penitenciarul din Villepinte ar fi auzit de celebra evadare tot cu ajutorul unei „hârtii” de la închisoarea de la Borgo (departamentul Haute-Corse/Corsica de Nord), pe 31 mai 2001, când 3 figuri marcante ale crimei organizate corse, membri ai celebrului gang Brise de Mer (Francis Mariani, Pierre-Marie Santucci și Maurice Costa) au evadat, reușind să părăsească închisoarea, tot prin poarta principală, cu ajutorul unui „fax” transmis (în 3 exemplare) de la hotelul „Campanile” de la Aix-en-Provence (Métropole d'Aix-Marseille-Provence/AMP) grefierului (grefierei) închisorii Nadine Legay (la ora 17h04), după ce JI (Judecătorul de instrucție) Patrice Camberou de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Ajaccio (prefectura departamentului Corse du Sud/Corsica de Sud, capitala regiunii administrative Corsica), care instrumenta dosarul, a refuzat eliberarea lor cu câteva zile mai devreme. Ca urmare, punerea lor în libertate, în mod paradoxal, va fi transmis (prin fax) de către vice-președintele tribunalului, JDL (Judecătorul de Detenție & Libertate) Dominique Buonaguid, din punct de vedere juridic, „în opoziție” cu judecăturul de instrucție (care instrumenta dosarul) și contrasemnat de către un alt JI Jean-Michel Gentil. Din păcate, direcția închisorii nu a verificat autenticitatea documentului și i-a lăsat pe cei trei să iasă „legal” pe poarta principală a închisorii („pe jos”) la ora 17h30. Fake-ul va fi descoperit doar pe 5 iunie, când Camberou contactând telefonic penitenciarul voia să-i audieze (interogheze) pe cei 3 încarcerați, cu ajutorul dispozivului clasic de transfer („extracție din celulă”). Merită să atrag atenția asupra unei diferențe majore (importante) care există între cele două evadări spectaculoase, cea din 7 martie 2026 de la Villepinte și cea din 31 mai 2001 de la Borgo (DISP Marseille–Sud Est), un centru penitenciar la cca 15km la sud de Bastia (prefectura departamentului Haute-Corse/Corsica Superioară, regiunea administrativă Corsica) dat în folosință începând cu luna noiembrie 1993 (cu 121 de celule și 167 de locuri operaționale în cartierul de preveniți–bărbați, respectiv, cu 9 și 17 locuri în cartierul preveniți–femei, cu 48 de celule individuale în cartierul de deținuți– bărbați și 4 celule individuale pentru minori–de sex masculin și în sfârșit, 5 celule individuale în cartierul de semilibertate) considerat de către Administrația Penitenciară „o închisoare ultra modernă, foarte securizată și cu un confort exemplar” care înlocuia vechea închisoare Sainte-Claire (Santa Chjara, naționalizată în 1792 numită și „închisoarea cu brânză elvețiană”–datorită ușurinței și frecvenței evadărilor, în special în 1984, cu 7 evadări în 7 luni consecutivi) fost centru de detenție situat în inima citadelei Bastia, inițial, o mănăstire a ordinului clarișelor, construită în secolele XVI-lea/XVII-lea (transformată în închisoare în 1818 de către prefectul Insulei Corsica, contele de Vignolles, după unele surse din 1805) În primul caz, documentele de identitate și cele „pe hârtie” au fost verificate, dar falsificarea lor a fost perfectă (în care, contrar administrației penitenciare, Inteligența Artificială nu a jucat, absolut, niciun rol) și nici nu pare un demers complicat, dacă ținem cont de faptul că dintre cca 2 milioane de candidați, anual, pentru obținerea permisului de conducere (act de identitate în Franța), peste jumătate le „achiziționează” fără să fi trecut vreodată pe la o școală de șoferi (printr-o școală de șoferi) contra unei sume de bani cuprinse între 1.700–2500€ (practic, costul cursurilor și a examinării de către un IPCSR–Inspector al permisului de conducere și al securității rutiere, agent public al statului, atașat Ministerului de interne). În ceea ce privește extracția lui KherBouch pe 7 martie (pentru audiere într-un nou dosar) nici nu părea „anormală” pentru că pe 6 martie, când a fost judecat, el a refuzat să participe la procesul său, ocazie cu care, evident, dacă ar fi trebuit să fie audiat, în vreun dosar, judecătorul de instrucție ar fi profit de „extracția lui din celulă” (procedură administrativă clasică– pentru limitarea transferului deținuților). În al doilea caz, nu părea deloc „anormal”, din nou, faptul că după refuzul punerii în libertate a „tripletului” mafiot corsican (cei „3 muschetari corsicani”) de căte JI Patrice Camberou, după o dezbatere în contradictoriu cu JDL Dominique Buonaguid și un alt JI Jean-Michel Gentil (un magistrat prestigios, de mare caracter, auditor la Școala Națională de Magistratură pe care a obsobit-o în poziția 42/243), Curtea de Apel din Bastia să fi decis punerea lor în libertate sub pretextul că n-ar exista „probe materiale” suficiente pentru menținerea lor în detenție provizorie. Cu alte cuvinte, cercetarea lor penală putea continua în „stare de libertate”. Dar, fără verificarea autenticității documentului, grefierul (grefiera) Nadine Legay ar fi putut să-și dea seama, relativ, ușor că este vorba de un fake (fals în acte publice–documente judiciare administrative). Evident, dacă ar fi știut ceea ce știu eu, dar din păcate nu știa (sic!). Pentru că în „Franța metropolitană” (Franța continentală) cu colectivitatea teritorială specială (unică) Corsica, cu statutul de regiune adminstrativă cu capitala la Ajaccio, alături celelate regiuni cu capitale lor: Auvergne-Rhône-Alpes (Lyon), Bourgogne-Franche-Comté (Dijon), Bretagne (Rennes), Centre-Val de Loire (Orléans), Grand Est (Strasbourg) Hauts-de-France (Lille), Île-de-France/regiunea pariziană (Paris), Normandie (Rouen), Nouvelle-Aquitaine (Bordeaux), Occitanie (Toulouse), Pays de la Loire (Nantes), Provence-Alpes-Côte d'Azur/PACA (Marseille), prefixele telefonice sunt împărțite în cinci zone cu astfel: Île-de-France (regiunea pariziană–01), Nord-Ouet (Bretagne, Normandie, Pays de la Loire, Centre-Val de Loire–02), Nord-Est (Grand Est, Bourgogne-Franche-Comté, Hauts-de-France–03), Sud-Est (Provence-Alpes-Côte d'Azur, Corse, Auvergne-Rhône-Alpes, cu o parte din Occitanie–04), Sud-Ouest (Nouvelle-Aquitaine, Occitanie–05), cu Corsica inclusă în zona Sud-Est, deci prefixul cu 04 urmat de 95. Cele din Corse-du-Sud (Corsica de Sud) sunt de tipul 04.95. 1x/2x, iar cele Haute-Corse (Corsica de Nord/Corsica Superioară) de tipul 04.95.3x/4x/5x/6x. Concret, la cele de la Ajaccio și regiunea sa (sud) a 5-a și a 6-a cifră sunt 20, 21, 22, 23/50, 51, 52. Din contră, la cele de la Bastia și regiunea sa (nord), aceleași cifre sunt 30, 31, 32, 33, 34/60, 61. Cele din zona Calvi/l'Île-Rousse (nord) sunt 62, 65, iar cele din zona Porto-Vecchio/Sartène (Sud) sunt 70, 71, 72. În concluzie, este evident faptul că numărul de fax de la care a fost trimis documentul din Aix en Provence, nu avea nimic de-a face, nici cu cel de la Curtea de Apel din Bastia și nici cu cel de la TGI din Ajaccio. De altfel, JI Jean-Michel Gentil, a și deschis o „informație judiciară” legat de evadarea celor 3 muschetari corsicani, iar în dosar consacrat acesteia a și inculpat grefierul (grefiera) Nadine Legay pentru „complicitate la evadre”. Din fericire pentru ea, ancheta efectuată ar fi pus în evidență o „complicitate internă” (din închisoarea Borgo) cu un „plan meticulos conceput și organizat” din care grefierul (grefiera) n-ar fi făcut parte. De altfel, imediat după recepționarea faxului ea și distribuit documentul direcției și administrației închisorii responsabile cu punerea în libertate a celor încarcerați. În plus, ea a respectat cu strictețe protocolul, pentru că nu avea „obligația” (adică, nu era în „fișa postului” ei!) să cunoască prefixele de fax ale tribunalelor (din Corsica) care aveau încarcrați preveniți în centrul penitenciar Borgo, în ciuda faptului că acestea nici nu sunt atât de multe (TJ–Tribunalulul Ajaccio/atunci TGI Ajaccio, TJ Bastia/atunci TGI Bastia, Curtea de Apel Bastia și Tribunalul Administrativ din Bastia–cu competență teritorială în întreaga regiune administrativă Corsica), dar într-adevăr, cu un număr foarte mare de filiale, și care astăzi dispun cu 17 magistrați mai mulți decât atunci. Acest vast material este publicat sub formă de un ciclu de articole în Jurnalul Bucureștiului legat de asasinarea prefectului Claude Erignac (în 1998) și a presupusului său asasin, Yvan Colonna (în 2022) sub titlul „In memoriam Yvan Colonna. Corsica nu crede în lacrimi” apărut, recent și în vol. 9bis al ciclului „Investigații Jurnalistice în serial” (3.276 de pagini). Epilog cu sfârșit neprevăzut. În ceea ce privește deznodământul acestei avadări, acesta este (profund) dezamăgitor. Și este greu de înțeles. Pentru că după ce un infractor notoriu (totuși!) reușește să evadeze cu ajutorul plan ingenios (bazat, în special pe ignoranța si superficialitatea gardienilor de închisoare), care timp de 48h00 este „absolut liber” (nefiind încă căutat de către autoritățile polițienești și judiciare), timp în care putea părăsi fără niciun fel de probleme teritoriul național (oriunde), acesta se duce, probabil pentru „alimentare” (cu home-jacking), înainte de „decolare” (către o destinație neidentificată) în cea de-a doua cea mai bogată regiune a Franței (și poate prima pe cap de locuitori) în regiunea Coastei de Azur (cu Monaco inclus). De fapt în sistemul urban mediteranean centrat pe „triunghiul” Métropole Nice Côte d'Azur–Montpellier Méditerranée Métropole Montpellier–Perpignan Méditerranée Métropole care formează o puternică rețea urbană de pe coasta mediteraneană franceză (cu peste 2 milioane de locuitori), caracterizată printr-o metropolizare puternică și o rețea densă de orașe de dimensiuni medii. În sfârșit, din păcate pentru el și din fericire pentru victimele sale (vechi, dar și pentru cele care, eventual, ar fi urmat) acesta va fi interpelat (fără să fi opus „rezistență”) după numai 13 zile de cavală (fugă), ca o ironie a sorții la data aniversării a 21 de ani de la naștere, la ora 20h55 pe 20 martie (după ce în jurul orei 19h00 el va fi reperat de camerele de supraveghere în „Malibu Village”, o rezidență de vacanță) din Canet en-Roussillon (aflat în Perpignan Méditerranée Métropole–prefectura departamentul Pyrénées-Orientales din sudul Franței) de către BRI (Brigada de Căutare și Intervenție) al departamentelor Pyrénées-Orientales (66) și de Hérault (34), împreună cu BNRF (Brigada Națională de Căutarea Fugarilor), pe baza unei comissi rogoatoare a 3 judecări de instrucție împreună cu o femeie Victoria H. („Camila”, în vârstă de 25 de ani, fostă supraveghetoare/gardian stagiar–„radiată” din 4 martie 2025, îndrăgostită de el, care ar fi rezervat și locuința pe numele ei) bănuită că ar fi întreținut o relație amoroasă cu fugar in timpul cavalei sale. Apartamentul (studioul ar fi fost închiriat pe numelei). Amândoi au fost arestați și prezentați unui JLD (Judecător de Libertate & Detenție) al Tribunalului Judiciar din Perpigan, pentru a fi încarcerați (în detenție provizorie) în centrul Penitenciar din Perpignan (DISP Toulouse–Sud, dat în folosință în 1987–deci relativ, nou, cu cartiere de preveniți atât pentru bărbați–cu 114 de celule și 136 de locuri operaționale dar cu o densitate carcerală de 260%, cât și pentru femei–cu 28 de celule îndividuale și o densitate carcerală cca 190%), înainte de a fi transferați la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) pentru a fi audiați (interogați) de către un JI (Judecător de Instrucție) al JIRS (Jurisdicția Interregională Specializată) Paris. Supraveghetoara ar fi fost stagiară înainte în celebrul Centru de detenție provizorie „La Santé” (penitenciar de pe strada Sané–sectorul parizian 14) de unde ar fi fost transferată „disciplinar” la Villepinte (pentru că „era suspectată de trafic și întroducere de obiecte interzise în penitenciar”), unde, de altfel, fugarul și „iubita” sa s-ar fi și cunoscut, pentru ca, ulterior, ea să se îndrăgosteacă de el. Aceasta este bânuită că ar fi recurs la aceași „abatere” de la normele disciplinare ca și în închisoarea de unde a fost transferată (pentru ca și fost concediată), printre care și în „favoarea” bărbatului de care era îndrăgostită, adică, Ilyas Kherbouch, care l-a audieri a susținut ferm că: „ea nu are nimic de-a face cu evadarea mea”). În încheiere, ne putem întreba dacă Ilyas Kherbouch ar putea și el să beneficieze de „înțelegerea” Curții care îl va judeca pentru evadare, cum au beneficiat și evadații din centrul penitenciar de la Borgo. Adică, aceasta să considere că evadarea lui nu ar fi avut „sens penal”, cum nu a existat niciun incident legat de ieșirea lui pe poarta principală a centrului penitenciar Villepinte pe 7 martie 2026. Pentru că, conform CPF (ca de altfel și celui belgian) „evadarea, în sine” nu este sancționabilă penal, dacă deținutul reușește să evadeze singur, fără violență, fără efracție (degradare de bunuri) și fără complici. Nu știu cum a fost interpretată evadarea tripletului Mariani–Santucci–Costa de la Borgo, cu sau fără complicitate (având în vedere achitarea lor în dosar), dar eu am convingerea fermă că valul de asasinate în Corsica din anii 1980–2010 (371 între 1985–2014, fără victimele colaterale) mult mai mare ca în Sicilia și Europa, dar mai ales cu asasinarea prefectului de Corsica Claude Ergnac (pe 6 februarie 1998) i-ar fi pus pe gânduri pe magistrați. Chiar și în ultimiiani (2024/2025), bilanțul asasinatelor este înfricoșător (19 asasinate și 7 tentative de asasinat în 2025, 16/18 asasinate și 16 tentative de asasinat în 2024). Iată de ce, complicitatea la evadare trebuie „explicit” menționată în dosarul evadării lui Ganito, ceea ce, de altfel, se și regăsește în capul de acuzare „evadare în bandă organizatră”, unul dintre mai multe, care vor avea consecinte (foarte) grave asupra verdictului care va fi pronunțat de către Curtea corecțională/Criminală după instrumentarea dosarului, care, în principiu, poate dura chiar și câțiva ani. Un caz mai recent decât evadarea cu „Fax” a membrilor organizației criminale „Brise de Mer” Mariani, Santucci și Costa din penitenciarul Borgo, care pune în evidență totuși „ignoranța” gardienilor de închisoare, este al lui Elyazid Ahamada („le Joker"/„Equalizer”, în vârstă de 20 de ani și 1,72m) implicat într-un dosar legat de o crimă de sânge (în bandă organizată) și altele pentru port ilegal de armă de foc, care va evada pe 11 iulie 2025 de la Centrul de detenție provizorie (La maison d'arrêt) de Lyon-Corbas (un penitenciar nou, inaugurat pe 2 mai 2009) care va lua locul celor 3 penitenciare de la Lyon (intramuros) considerate vetuzte (Montluc, Saint-Paul și Saint-Joseph), cu o suprafață de 45.000m2, 690 de locuri operaționale–în celule simple, majoritatea de 10m2 și câteva duble cu 12m2 în paturi suprapuse și 263 de agenți de penitenciar. În acest moment însă, ca și celelate penitenciare franceze, acesta este suprapopulat cu 1.222 de încarcerați (cu o rată de densitate carcerală de cca 183%). Prevenitul se va ascunde într-un sac mare (care conținea lenjeria intimă) al codeținutului său, care și-a executat integral pedepsa (sa privată de libertate) și ca urmare, era eliberat conform legii. Evadarea este descoperită doar după 27 de ore de la eveniment, cu toate că un automobilist aflat la volanul vehicului său ar fi filmat momentul (de la cca 100m) când acesta părăsea sacul în care era disimulat la ieșire din penitenciar. Conform administrației penitenciare, ar fi fost vorba și aici de complicitatea „din interior” a unui supraveghetor, ca și în cazul lui Ganito. Evadatul (fugarul, originar din departamentul/regiune ultramarin(ă) situat în partea de nord a canalului Mozambic în Oceanul Indian, între nordul Madagascarului și nordul Mozambicului, cu teritoriul aparținnând din punct de vedere geografic arhipelagului Comore, dar separat de statul Comore din anii 1970) va fi interpelat în dimineața zilei de 14 iulie (Ziua Națională a Franței) la Sathonay-Camp (regiuna urbană Lyon), aflat la cca ½ h în vehicul, de centrul metropolei. Operațiunea de interpelare a lui Equalizer va fi organizată în tandem de către OCLCO (Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate) și DCOS 69 (Sub-direcția de Luptă contra Criminalitatea Organizată și Delincvența Specializată) al departamentului Rhône (cu prefectura la Lyon). Codeținutul va fi arestat și el la Marsilia și inculpat în același dosar pentru „complicitate la evadare” pe 16 iulie 2025. Ca și în cazul lui Ganito, „Jokerul” a profitat de o „falie” (defaianță) a modului operator (implementat „tradițional”) utilizat cu ocazia eliberării unui deținut (și în special, în weekend–cu personal redus în cazul unei suprapopulări carcerale). Este vorba de lipsa controlului bagajelor cu care acesta „se externează” după executarea pedepsei. Și în acest caz, administrația penitenciarelor caută și un „vinovat de serviciu”, un posibil complice „din interior” (un gardian) care ar fi trebuit să verifice bagajele, cu toate că nu este clar dacă acest lucru este prevăzut (detaliat) în fișa postului său.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.

https://www.youtube.com/watch?v=rwyVZaxgYW0 https://www.youtube.com/watch?v=oSv488CcXUY UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) The UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) congratulates...

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

„Jaful secolui”. Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență (Thomas CSINTA - subiect de teză de doctorat în MASS - Matematici Aplicate în Științe Sociale, bazată pe teoria sistemelor compexe)

Nici acest deceniu – în care au fost luate, totusi, masuri importante de securitate contra „jafurilor secolului” fata de cel trecut–nu a fost lipsit de jafuri remarcabile, spectaculoase, comise în „siguranta”, care au marcat istoria marilor jafuri contemporane. Acestea au necesitat curaj, profesionalism, ingeniozitate, organizare si planuri minutios concepute din partea raufacatorilor (hotilor), motiv pentru care cei din urma, nu în rare cazuri, au beneficiat atât de admiratia anchetatorilor cât si chiar de cea a victimelor lor! Un „jaf al secolului” de tablouri comparabil cu cel de la Colecția Emil G. Bührle din Zurich (în care prejudiciul material a fost estimat la cca 115M€) pe 10 februarie 2008, va avea loc la Muzeul metropolitan de Arta Moderna de la Paris, pe 20 mai 2010, în care prejudiciul va fi estimat la peste 100M€.Ca si în cazurile jafurilor de bijuterii, daca cel de la  Colecția Emil G. Bührle are loc cu „arma de foc violenta si ura”, cel de la Muzeul de Arta Moderna respecta „Regula lui Spaggiari”: „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris].În sfârsit, jafurile secolului „fara arma de foc, fara violenta si fara ura” comise între 16–18 iulie 1976 de catre legendarul ganster Albert Spaggiari (si echipa sa), la o filiala a bancii Société Générale de la Nisa, cu un prejudiciu estimat la cca 31M€PPA, respectiv, cel comis între 15–18 martie  2014, la o filiala a bancii Crédit Agricole din Bessières (Toulouse Métropole) de catre Pascal Teso (si echipa sa), cu un prejudiciu material în valoare de cca 2,5M€, în care hotii s-au „servit” de un tunel pentru a  ajunge la o „poteca” catre Paradis, nu sunt singurele de acest gen în istoria marlor jafuri bancare europene. [A se vedea pentru detalii articolul autorului:„Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizari” la „drumul” Paradisului!].Un jaf asemanator cu cele mentionate mai sus (si intermediar între acestea , atât ca eveniment spatio–temporal cât si ca prejudiciu material) are loc în capitala Germaniei, între 12–14 ianuarie 2013,  la Berliner Volksbank  (Berlin-Steglitz), unde hotii patrund tot printr-un tunel (de o lungime de cca 45m) si reusesc sa fure cca 10M€ din continutul casetelor de valori ale acesteia,  fara niciun fel „probleme”, fara ca jaful sa fie „sesizat” de catre vecini, conform regulii „de aur” a lui Spaggiari.  Este cel mai mare jaf de acest tip din istoria jafurilor bancare comise în Germania. La începutul acestui deceniu, în noaptea de 19–20  mai 2010, 5 tablouri deosebit de valoroase apartinând unor pictrori prestigiosi sunt furate din Muzeul metropolitan de Arta Moderana de la Paris (Musée d'Art Moderne de la Ville de Paris).Este vorba de:  „Le Pigeon aux petits pois”, pictura în ulei realizat în 1911 de catre Pablo Ruiz Picasso (1981–1973, pictor, sculptor, desenator si gravor andalozo–catalan ateu, legenda a cartierului artistic parizian Montmartre–„cea  mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada renașterii”), reprezntant al cubismului, postimpresionismului si al suprarealismului (1924–1966/curent artistic și literar de avangardă care proclamă o libertate totală de expresie) întemeiat de catre André Breton (1896–1966) și dezvoltat mai ales în prima jumatate a se colului trecut.La „Pastorale”, realizat în 1906 de catre Henri Matisse (1869–1954, pictor, desenator, sculptor si gravor francez), prieten cu Pablo Ruiz Picasso respectiv, cu André Derain (1880–1954, pictor francez), fondator al fauvismului (1900–1910/curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă) si în sfârsit, cu Achille–Émile Othon Friesz (1879–1949, pictor si gravor francez), influentat la început de catre impresionisti, iar ulterior de catre  Vincent Van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez–unul  dintre cei mai mari din cea de-a jumatate a secolului XIX, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, autor a peste 2.000 de opere de artă–cca 900 de picturi, respectiv, 1.100 de desene și schițe pline de de naturalism/miscare artistica în Occident în perioada 1880–1890, inspirate din majoritatea miscarilor artistice: impresionism, postimpresionism, pointilism, fauvism, expresionism si simbolism) si Paul Gauguin (1848–1903, unul dintre cei mai reputati pictori francezi ai secolului XIX, seful Scolii bretone de la Pont-Aven/1850–1890–„La cité des peintres” din bazinul Quimper, frecventat de o serie de alti pictori cunoscuti: Émile Bernard, Paul-Émile Colin, Paul Sérusier, Charles Filiger, Maxime Maufra, Henry Moret, Ernest de Chamaillard). „L'Olivier près de l'Estaque”, realizat în 1906 de catre Georges Braque (1882–1963, pictor, sculptor si gravor francez), influentat de catre Henri Matisse. „La Femme à l'éventail” (tablou reprezentând un prortret de-al lui Lunia Czechowska în rochia galbena cu un evantail în mâna) realizat în 1919 de catre Amedeo Modigliani (1894–1920, sculptor si pictor italian, stabilit în Franța, adept al figurativismului: picturi  și sculpturi derivate din surse de obiecte reale, ca  reprezentant al „Școlii Pariziene"/„École de Paris", evidențiat în scurta sa viață printr-o creație plină de eleganță și rafinament, în căutarea frumuseții perfecte, ușor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului depășind granițele manierismului, având ca temaz preferată pentru tablourile sale omul: nudurile de femei, portretele prietenilor și ale unor necunoscuți).În sfârsit, „Nature morte aux chandeliers”, realizat în 1922 de catre Jules Fernand Henri Léger (1881–1955, pictor, sculptor, grafician, desenator, ilustrator și artist decorator francez, regizor de film, scenarist si creator de costume, unul dintre  primii pictori care au expus public lucrări de orientare cubistă, fara ca acesta sa fie considerat, propriu-zis, ca reprezentant al acestei mișcări, inspirat la începutul carierei sale de impresionismul lui  Paul Cézanne/1839–1906, pictor francez,  fost membru al miscarii impresioniste si considerat ca precursor al postimpresionismului/1885-1905–un ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța între anii 1880–1910, după perioada de apogeu a impresionismului si cubismului/1907–1914–mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX) initiata de catre pictorul francez Georges Braque și cel spaniol Pablo Picasso/Pablo Ruiz y Picasso, respectiv, Vincent Willem van Gogh, adept al naturalismului (1880–1900/miscare artistica în Occident marcata de dezvoltarea fotografiei, a medicinii, a stiintelor exacte, a istoriei sociale–care va simboliza în picturile sale scene taranesti si muncitoresti de maniera reala).Conform declaratiei directorului muzeului, Fabrice Hergott (n.1961, conservator al patrimoniului si istoric al artei moderne, numit în functie pe 13 iulie 2006, catre  Bertrand Delanoë/n. 1950, fost primar PS al Parisului între 25 martie 2001 – 5 aprilie 2014), „o fereastra ar fi fost sparta si mai multe lacate ar fi fost taiate”.Furtul are loc în ciuda faptului ca Palatul Tokyo ar fi fost supraveghet de 30 de camere video si 3 agenti de paza, în timpul noptii. Acesta este anuntat în dimineata zielei de 20 mai, în jurul orei 08h30, de catre Marie¬Sophie Carron de la Carrière (conservator sef al muzeului), cu putin timp dupa ce aceasta ajunge la birou (aflat în interiorul Muzeului de Arta Moderna), în partea de est a Palatului Tokyo. Conform declaratiilor acestuia din urma, o „disfunctiune partiala a sistemului de alarma (volumetrica – de antiintruziune) ar fii fost identificata într-o parte a salilor muzeului de catre serviciul de paza (...) pe 30 martie, care în cursul aceleasi zile ar fi si alertat societatea partenera de prestari de servicii. Acesta ar fi intervenit în timp util – în primele 24h00 de la semnalarea incidentului – dar comandarea piesei defecte de la furnizor ar fi fost de durata”. În afara de expozitiile marilor artisti ai lumii moderne, iata si lista expozitiilor colective (a acestui muzeu), specifice unei mari varietati (diversitati) de culturi a lumii contemporane: Avant-Garde russe; Peinture Anglaise d'Aujourd'hui de Bridget Riley à David Hockney (7 februarie-11 martie 1973); Peintres Boliviens Contemporains (14 februarie-4 martie 1973); Projection et Dynamisme, six peintres argentins (martie - mai 1973); Les Cubistes (26 septembrie-10 noiembrie 1973); Canada trajectoires (1974); Art Vidéo/Confrontation (1974); L'art de l'affiche en Pologne (1974); Les Fondateurs de l’art slovaque moderne (4 octombrie-3 noiembrie 1974); Dix artistes australiens contemporains (13 noiembrie 1974-5 ianuarie  1975); Art portugais contemporain (octombrie-noiembrie 1976); Art irakien contemporain (noiembrie 1976); Aspects historiques du constructivisme et de l’art concret - La Collection Mc Crory (3 iunie-28 august 1977); Cuba peintres d’aujourd’hui (18 noiembrie 1977-15 ianuarie 1978); Tendances actuelles de la photographie en France (1978); Electra (1983); Dispositif-sculpture: Jürgen Drescher, Harald Klingelhöller, Reinhard Mucha, Thomas Schütte (19 decembrie 1985-16 februarie 1986); Les Nouveaux Réalistes (1986); L'Hiver de l'amour (1994); Passions privées, collections particulières d'Art moderne et contemporain en France (19 decembrie 1995-24 martie 1996); Life/Live, la scène artistique au Royaume-Uni en 1996 (1996-1997); Instants donnés (1997); Delta (1997); Nuit blanche, scènes nordiques: les années 1990 (7 februarie-10 mai 1998); Dominique Gonzalez-Foerster, Pierre Huyghe, Philippe Parreno (30 octombrie 1998 - 10 ianuarie 1999); Zones Activités Collectives 99 (1999); L'autre sommeil (17 noiembrie 1999-23 ianuarie 2000); Voilà, le monde dans la tête (7 iunie-29 octombrie 2000); Paris pour escale (7 decembrie 2000 - 18 februarie 2001); Da Adversidade Vivemos - Artistes d'Amérique latine - Carte blanche à Carlos Bas (1 iunie-30 septembrie 2001); Traversées (4 octombrie 2001-20 ianuarie 2002); Urgent Painting (17 ianuarie-3 martie 2002); Déplacements (2 iulie-28 septembrie 2003); Ailleurs Ici (17 ianuarie-29 februarie 2004); Off the record/Sound (25 iunie–3 octombrie 2004); Art, télévision et vidéo (23 octombrie 2004–2 ianuarie 2005); I Still Believe in Miracles (7 aprilie-19 iunie 2005);  ARC Lab 2005 – In Search of Miraculous (7 aprilie-7 mai 2005 si 12 mai-12 iunie 2005); I’ve heard about...© (A flat, fat, growing urban experiment): François Roche, Stéphanie Lavaux, Jean Navarro si Benoît Durandin (7 iulie-9 octombrie 2005); Playback (20 octombrie 2007-6 ianuarie 2008); La Photographie à Düsseldorf (3 octombrie 2008-4 ianuarie 2009); Dans l'œil du critique - Bernard Lamarche-Vadel et les artistes (29 mai 2009-6 septembrie 2009); L'Art en guerre (12 octombrie 2012-17 februarie 2013); Génération design (11 septembrie 2012-30 septembrie 2012); La collection Michael Werner (5 octombrie 2012 - 3 martie  2014); Decorum: tapis et tapisseries d'artistes (11 octombrie 2013 - 9 februarie 2014).În sfârsit, pe 11 octombrie 2011, Primaria Parisului a anuntat arestarea pe 14 mai a 2 suspecti în dosarul jafului din Palatul Tokyo si inculparea lor de catre Judecatorul de instructie Benoist Hurel. Este vorba de Vjéran Tomic (francez de origine croata, din fosta Iugoslavie) si Jean-Michel Corvez (anticar parizian din cartierul Gare de Lyon). Franco–croatul (supranumit de catre anchetratorii de la BRB – Brigada de Reprimare a Banditismului a PJ-Politiei Judiciare[1]  din cadrul Prefecturii de Politie Paris: „Homme-araignée”/Spider-Man, „Roi de la varappe”/Regele rock al alpinismului, „Arsène Lupin-escaladeur”/”a fictional gentleman thief and master of disguise created in 1905 by Maurice Leblanc”), ar fi intrat în muzeu pe o fereastra care prezenta o defaianta (defect de închidere) si ar fi profitat de faptul ca sistemul de securitate al acestuia era „hors service” (nu functiona), deja, de câteva saptamâni. Comanditarul jafului ar fi fost un „cetatean din EAU” (Emiratele Arabe Unite) al carui nume nu ar fi fost dezvaluit niciodata (de catre cei arestati si inculpati în dosar). Dupa jaf, tablourile ar fi fost comercializate de catre Yonathan Birn (un apropiat anticarului), expert în watchmaking si reparator de ceasuri (gestionar al unui „shop selling clocks and watches”). Acesta din urma ar fi declarat anchetatorilor (cu ocazia audierii lui de catre ofiterii de la BRB) ca dupa arestarea celor 2 complici ai sai, el ar fi aruncat operale de arta într-o pubela de culoare galbena („verde”– ecologica) destinata incinerarii.Acestia din urma,  considerându-l pe Tomic („un vechi client” al grupului de „anticari”–arestat în 1999 si 2000 în jafuri asemanatoare si unul dintre „hotii cei mai surprinzatori si dotati ai generatiei sale”), imediat dupa jaf, îl vor suspecta, îl vor urmarii si îl vor aresta, fara mari dificultati. Stabilit la Montreuil (Métropole du Grand Paris), Tomic, face parte dintr-un grup de raufacatori din fosta Iugoslavie, care începând cu anii 1970 s-a specializat în furturi (jafuri) de obiecte (opere) de arta în regiunea pariziana.În ianuarie 1999 este arestat dupa ce va comite mai multe furturi în regiunea Aix-Marseille-Provence Métropole, având ca ultima victima pe profesorul de la Collège d'Europe, Charles Debbasch (n.1937, jurist si universitar, specialist în Dreptul Public, fost decan al facultatii de Drept a Universitatii Aix–Merseille 3/ 1970–1973 si presedinte al acesteia din urma/1973–1978, respectiv, director al  „Institut de droit des médias”–al carui fondator era).Din locuinta acestuia, Tomic reuseste sa fure în timpul noptii o pictura în ulei apartinând lui Bernard Buffet (1928–1999, cunoscut acuarelist si pictor expresionist, decorator de teatru si ilustrator francez, realizator de opere de arta reprezentând atât oameni, cât si animale sau alte figuri), mai multe pasteluri, având ca autor pe Camille Pissarro (1830–1903, celebru pictor francez al mișcării impresioniste, contribuind la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat/1859–1891, pictor francez neoimpresionist si postimpresionist, unul dintre creatorii și teoreticienii tehnicii divizioniste în pictură și la apariția picturii moderne din secolul al XX-lea) dar si o pictura semnata de Yves Brayer (1907–1990, pictor, gravor, ilustator si decorator de teatru francez, fidel traditiei artei figurative, fost membru al grupului de artisti  „Ecole de Paris”/Scolii de la Paris). Prejudiciul material a fost estimat la cca 0,5M€.Cu ocazia arestarii acestuia, la domiciliul sau au fost gasite si alte 13 tablouri datate din secolul al XVII-lea, bijuterii dar si ghiduri de arta care îi permiteau evaluarea operelor furate. În aceasta perioada, Tomic comite majoritata furturilor (care îi aduc „celebritatea”) prin escaladare (ceea ce necesita o deosebita conditie fizica si un echipament adecvat), cu precadere, în cartierul de lux parizian din sectorul 16 din zona Avenue Foch, Henri-Martin si Président-Wilson.

Rezumat (1%). Pe 2 martie 2007 din instituția financiar–bancară ABN Amro din AWDC (Antwerp  World Diamond Centre), un idivid, identificat cu un pașaport argentinian („fals – adevărat”) pe nume Carlos Hector Flomenbaum, reușește să fure, de față cu întregul personal al băncii, într-o manieră cu totul spectaculoasă  („fără armă de foc, fără violență și fără ură„ – regula lui Sapggiari) bijuterii în valoare de cca 21M€, după care dispare fără urmă. Identitatea reală a individului nu a fost niciodată stabilită, iar prejudiciul material nu a fost niciodată recuperat. În urma unor investigații pe care le-am făcut (timp de peste un deceniu), n-ar fi exclus ca Flomenbaum să fi fost un membru al clanului (mafiot) de trafic de carne bovină contaminată cu ESB, avându-l ca leader pe Ruddy Decock/DeCock. În momentul de față dispun de o serie de elemente „coincidentiale” și o pistă, ale căror explorare (exploatare) prin „coincidentia oppositorum” poate conduce, în sfârsit, la restabilirea adevărului istoric, adică, la identificarea lui Carlos Hector Flomenbaum. Mai bine mai târziu, decât niciodată ! Dar cu 4 ani mai devreme, pe 16 februarie 2003, are loc cel mai mare jaf din istoria tuturor jafurilor secolului, în Belgia la Diamond Center de la Anvers/Antwerpen (AWDC/Antwerp World Diamond Centre–„a public/private corporation, officially representing and coordinating the Antwerp diamond sector, located in heart of Antwerp in the Hoveniersstraat”, în regiunea Flandra, capitala provinciei cu același nume, având ca director executiv pe Ari Epstein), aflat în cartierul diamanteriei Vestingstraat (cu cca 1.760 de întreprinderi de diamant si 30.000 de salariati, 4.520 unitati comerciale, pentru o populatie de cca 11.510 de locuitori), considerat ca platforma mondiala a diamantului (cu o cota de piata de cca 72%), respectiv, principala bursa a diamantelor brute si taiate. Prejudiciul material este estimat la cca 110M€ (100M€, conform  alor surse). Aflat în proximitatea garii si populat de catre 2 comunitati importante: comerciantii de diamante evrei si Jainiștii (adeptii uneia dintre cele mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică și preistorică, facând parte din  religiile dharmice–credințe politeiste care subliniază că originea lor comună este în Subcontinentul Indian și în Dharma/scopul vieții și legea naturală a armoniei în univers), desi dateaza înca din secolul al XV–lea, acest cartier (caruia fac concurenta astazi Tel Aviv/Israel si Bombay/India datorita numeroaselor delocalizari în sectorul afacerilor cu diamante) începe sa fie cunoscut doar la sfârsitul secolului al XIX–lea (din anii 1885–1890), dar în scurt timp (începând cu secolul XX) îsi câstiga deja o reputatie internationala. devine reputat (începând cu secolul XX).  Daca prima comunitate este prezenta în cartier începând cu sfârsitul secolului XV (dupa expulzarea evreilor din Spania si Portugalia), ceea de a 2-a, apare cu 5 secole mai târziu (la începutul anilor 1970–dintre care cca 65% lucreaza „în lumea diamantului”). Dupa cum stim, evreii vor fi expulzati din Spania prin Decretul de la Alhambra (Edict of Expulsion/Decreto de la Alhambra, Edicto de Granada) semnat pe 31 martie 1492 de catre regii catolici în Provincia Granada (Comunitatea autonoma Andaluuzia) la Alhambra (unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură islamică–un ansamblu de clădiri într-o fortăreață care domină câmpia și orașul Granada, printre care si palatul baroc al lui Carol al V-lea, care împreună cu Marea Moschee din Cordoba sunt cele mai prestigioase dovezi ale prezenței musulmane în Spania din secolul VIII), dupa terminarea razboiului si eliberarea ultimei enclave spaniole–Regatul Granada, respectiv, penetrarea solemna, pe teritoriul acestuia, pe 2 ianuarie 1492, a „catolicilor” Isabelle (1470– 1498, Suveran al Portugaliei între 30 septembrie 1497–23 august 1498, decedata la nasterea fiului ei Miguel da Paz), casatorita cu Ferdinand II de Aragon (1452–1516, fost rege al Aragonului/1479–1516, al Siciliei/1468–1516, al Neapolelui/1504–1516), Valenciei, Sardiniei și al Navarei, Conte de Barcelona, rege al Castiliei/1474-1504 și apoi regent al acestei țări din 1508 până la moartea sa) venita pe tronul Castiliei (Castilla/Castille, Castile) în 1474. Multi dintre cei expulzati se vor refugia în Portugalia, dar pe 5 decembrie 1496, regele Portugaliei, Manuel I (Norocosul/1469–1521), va promulga un decret prin care „se cerea evreilor să se convertească la creștinism sau să părăsească țara fără copii lor”. Ca urmare ei se vor îndrepta fie, catre nordul Europei (Franta, Benelux si Marea Britanie), fie catre continentul nord–american. În sfârsit, ar exista în lume 4 burse de valori pentru diamante (considerate ca cele mai prestigioase si importante), iar acestea, care administreaza anual cca 30Md€ (Beurs voor Diamanthandel–pentru diamante taiate, DiamantClub van Antwerpen, Vrije Diamanthandel–pentru diamante brute si taiate, respectiv, Antwerpsche DiamantKring–pentru diamante brute), toate, se gasesc în Antwerp's diamond district (Diamond Quarter/Diamantkwartier) si toate sunt în evidenta Diamond Office, departament al fundatiei private AWDC (Antwerp World Diamond Centre) având ca obiectiv, aparea intereselor colective în sectorial de diamant belgian, care faciliteaza importul și exportul de diamante în și din Anvers (Antwerp) prin intermediul  campaniilor de marketing pe care le gazduieste, serviciilor, conferințelor, târgurilor comerciale, misiunilor economice și prin diverse alte căi (în special, prin intermediul dealerilor).  „In October 1973, the AWDC was established as the Hoge Raad voor Diamant (HRD), or Diamond High Council, by the Belgian government and diamond industry representatives”. Recunoscuta „the diamond capital of the world”, acesta, alaturi de „other groups”, ajută la dezvoltarea, protecția și prelucrarea acestor diamante (care includ bănci cu diamante, brokeri de asigurare, expeditori, cei mai buni poligheți și cercetători), cu o cifra anuala de afaceri de cca 17Md£ (cca 20Md€/25Md$US).  Cca 77% din diamantul brut extras în lume si 55% din cel taiat tranziteaza prin Diamantkwartier („Km2 al Diamantului”), limitat de strazile Schupstraat, Hoveniers si Rijf. În ciuda unui sistem de securitate sofisticat de ultima generatie (considerat atunci ca unul dintre cele mai performante si sigure), jaful are loc, totusi, în noaptea de 15–16 februarie 2003, „fără armă de foc, fără violență si fără ură” (regula lui Spaggiari). Hotii vor penetra în institutie prin garaj, pe care îl vor deschide cu o telecomanda (dublura) contrafacuta în oras, ca de altfel, toate celelate accesorii utilizate în cursul jafului (chei, înregistrari video, etc.). Acestia vor sparge 123 de casete de valori dintre cele 160 (exista surse prestigioase care indica, gresit, 109/180) ale institutiei financiar–bancare plasate într-un seif gigant aflat cu 2 etaje mai jos (considerat „impenetrabil”), fara sa se fi declansat sistemul de alarma (protejat de catre 10 mecanisme de securitate multipla, printre care si o poarta – sas de o grosime de 61 cm si de o greutate de cca 3 tone prevazuta cu un sistem de blocare „a combination wheel with numbers from 0 to 99” cu 100 de milioane de combinații posibile si senzori magnetici, camere video de supraveghere, detectori de caldura cu raze infrarosii, senzor seismic, de miscare si radar Doppler). „The door was monitored by a pair of abutting metal plates, one on the door itself and one on the wall just to the right. When armed, the plates formed a magnetic field. If the door were opened, the field would break, triggering an alarm. To disarm the field, a code had to be typed into a nearby keypad. Finally, the lock required an almost-impossible-to-duplicate foot-long key. „More than 123 out of 160safe deposit boxes were forced open, each of which was made of steel and copper and had both a key lock and combination lock”. Jaful (comis în week – end, în noaptea de 15–16 februarie) este descoperit, luni dimineata, pe 17 februarie, de catre agentul de paza, în jurul orei 07h15. Merită să subliniez aici faptul ca week–endul de 15-16 februarie 2003 a fost ales, probabil si datorita Turneului de Tenis de la Anvers (în circuitul profesionist WTA/ATP, activ între 2002–2015). În acest turneu, Belgia era reprezentata de catre jucatoarea belgiana Kim Antonie Lode Clijsters (n. 1983), iar duminica (pe 16 februarie) avea loc un meci de tenis foarte important dintre aceasta din urma si celebra jucatoare americana Venus Ebony Starr Williams (n. 1980 – fost lider al lumii în ierarhia WTA de 3 ori, cu 20 de titluri de Grand Slam /Mare Șlem: 7 la simplu, 11 la dublu feminin, și 2 la dublu mixt și 3 medalii olimpice, 2 la dublu feminin și 1 la simplu). În ceea ce o priveste pe Clijsters, în  2003, aceasta a câștigat 9 turnee la simplu și 7 la dublu, ajungând și în 2 finale de Grand Slam (Mare Șlem), la Roland Garros și la US Open, ambele pierdute însă în fața lui Justine Henin (n.1982–fostă jucătoare profesionistă de tenis din Valonia/„Belgia francofona”–una dintre componentele statului federal Belgia, alaturi de regiunile Flandra/”Belgia olandofona” si Bruxelles Capitale–bilingva, conform art.4 din Constitutia Belgiei), câștigătoare a 7 titluri de Mare Șlem și medaliată cu aur la Olimpiada de la Atena. În finala din 16 februarie (care debuteaza în jurul orei 14h00), desi Kim Clijsters (WTA3–sustinuta de catre 14.400 „suporteri”) este înfrânta de catre Venus Williams (WTA2) în 2 seturi (6-2, 6-4), atentia populatiei si a autoritatolor locale este concentrata asupra confruntarii dintre cele 2 jucatoare, în care aceasta din urma îsi aparea titlul dar si cele cca 1.702 diamante care îi reveneau (cca 585.000$US). Cu alte cuvinte, nimeni nu era interesat de ceea ce se întâmpla în AWDC (Antwerp World Diamond Centre) din cartierul Hoveniersstraat (Grimbergen, 9-11 Schupstraat), care era supravegheat de 63 de camere video si de catre Politia Locala (7z/7z, 24h/24h). Ceea ce, evident, era un mare avantaj pentru cei care au conceput si au pus la cale jaful.

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Notă Adevărul meu, conform materialului original, inedit, nepublicat,...

Fotograful  si scriitorul Albert Spaggiari, legendar raufacator francez de origine italiana, creierul „jafului (loviturii, spargerii) secolului” („le casse du siècle”), din câte stiu, nu a fost niciodata la Bessières, dar cei de aici inspirându-se din cartile lui au reusit sa „calce” pe urmele acestuia si sa comita un jaf de mare anvergura al carui prejudiciu se ridica la cca 2,5M€. (Investigatii Jurnalistice în serial. Vol.4 „În umbra vietii”. Incursiune în istoria marii criminalitati franceze si francofone contemporane – Organizarea  si functionarea mediului carceral francez. Sistemul juridic francez si Codul penal criminal. Erori judiciare si revizuirea condamnarilor penale. Repararea erorilor judiciare si a detentiei provizorii.  Branduri legendare ale marii criminalitati franceze si ale evadarilor spectaculoase – Thomas Csinta). Între 15–18 martie  2014, are loc un jaf spectaculos la o filiala a bancii Crédit Agricole din Bessières de pe Av. de la Gare (Toulouse Métropole), cu un prejudiciu în valoare de cca 2,5M€, care avea la baza modul  operator utilizat si în  „spargerea (lovitura) secolului” („le casse du siècle”) între 16–18 iulie 1976,  la o filiala a bancii Société Générale la Nisa de pe Av. Jean Médecin – Place Masséna (Nice–Côte d’Azur Métropole), cu un prejudiciu de cca 50MFFr (cca 7M€, însa estimat la 40M€PPA/Putere de cumparare) de catre Albert Spaggiari, figura emblematica a crimei organizate franceze.  [A se vedea pentru detalii articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marii criminalitati franceze si ale evadarilor spectaculoase.].  Ca si în „spargerea secolului” („fara arma, fara violenta si fara ura”), la Bessières, comandoul ajunge în sala casetelor (seifurilor) de (cu) valori a bancii, prin intermediul unui tunel sapat („Drumul catre Paradis”), trecând prin  reteaua de canalizare a localitatii. Procesul celor 11 persoane (cu vârtstele cuprinse între 26 si 63 de ani) implicate în jaful spectaculos de la agentia bancara Crédit Agricole din Bessieères (aflata în centrul unei aglomeratii urbane de cca 15.000 de locuitori–Communauté de communes de Val'Aïgo–Toulouse Métropole) s-a desfasurat între 1–12 octombrie 2018 în fata Camerei Corectionale a Tribunalului de Înalta Instanta Bordeaux (Bordeaux Métropole), prezidate de catre Sophie Petriat, avându-l ca Avocat general al acuzarii (reprezentând Ministrul Public) pe Mathieu Fohlen (Viceprocurorul Republicii de pe lânga TGI–Tribunalul de Înalta Instanta din Nancy si Prim-Viceprocuror al Republicii la Curtea de Apel Bordeaux).Conform celor 18 volume ale dosarului, comandoul care a ajuns în sala de casete de (cu) valori a bancii  prin intermediul unui tunel („Drumul Paradisului”–de o lungime de cca 30m) sapat în reteaua de canalizare a oraselului, inculpat cu capetele de acuzare de „asociere de raufacatori” si „jaf în reuniune” (în banda organizata), a reusit sa sparga 110 casete (cutii) de valori–cu 107 dintre nevide, dintr-un total de 160 (cu 52 închiriate persoanelor fizice, continând cantitati importante de bijuterii–unele dintre ele inestimabile, de „valoare emotionala”, mari sume de bani în cash, lingouri de aur, documente personale si administrative, etc.), aducând acesteia un prejudiciu material si financiar (în contul clientilor) de cca 2,5M€ (conform Procurorului Republicii de Toulouse, Michel Valet), estimat de catre orgaanismele de asigurari responsabile cu despagubirea victimelor.Chiria casetelor de valori varia (în functie de dimensiunile  acesteia) între 81,50€–180,50€  pe an.Dintre cei 11 inculpati în dosar („profesionisti” si „amatori”), 6 (ai caror implicare în jaf–considerat doar „furt” de catre „autori”,  era „limitrofa”) vor fi prezenti în fata instantei judecatoresti corectionale (compusa din 3 magistrati–judecatori, cu Sophie Petriat presedinte) în stare de libertate, iar ceilalti 5 (implicati „direct” în jaf, toti, cu cazier judiciar), în stare de arest.Unii dintre ei sunt judecati si pentru complicitate la diferite „proiecte de jafuri” printre care si atacul unei filiale a bancii BNP (Banque Nationale de Paris) din strada Carnot de la Reims (Reims Métropole–subprefectura departamentului Marne, regiunea administrativa Grand Est), aflata în proximitatea catedralei si a Palatului de Justitie, respectiv, al unui depozit al transportatorului de fonduri în cash Brink’s din Toulouse (Toulouse Métropole–departamentul Haute Garonne, regiunea administrativa Occitanie) si pentru atacul armat al unui depoozit de armament al PSIG (Peloton de Surveillance et d'Intervention de la Gendarmerie–Plutonul de Supraveghere si de Interventie) al Brigazii de Jandarmerie Toulouse.Interpelarea (arestarea) lor în zorii zilei (în jurul orei 06h00) de 5 aprilie 2016 ca urmare a anchetei legate de jaful („furtul”) de la banca Crédit Agricole din Bessières, de catre Sectia de Cautare a Brigadei de Jandarmerie Midi–Pyrénées din Toulouse (sub comanda Col. Éric Matyn), i-a împiedicat pe acestia sa-si duca la „bun sfârsit” proiectele (planurile).Atunci, în total 14 persoane (cu vârstele cuprinse între 26–63 de ani si nu între 30–55 de ani asa cum sustin unele surse) originare din Toulouse Métropole au fost interpelate în mai multe zone geografice franceze (Toulouse Métropole, Métropole du Grand Paris, Tours–Val de Loire Métropole, Communauté urbaine du Grand Reims si  Montpellier Méditeranée Métropole) la care au participat cca 200 de jandarmi, printre care si unitati de GIGN (Grup de Interventie de elita a Jandarmeriei Nationale).Conform Procurorului Republicii de Bordeaux Marie-Madeleine Alliot, „unii dintre ei erau integrati socio–profesional (având familie si o activitate lucrativa), dar principalii instigatori au mai fost condamnati sau cercetati penali pentru jaf armat, detinere ilegala de arma de foc sau pentru asociere de raufacatori”.Cu ocazia interpelarii lor, arme de foc [3] (de categoriile A si B  printre care si un 357 Magnum, revolvere, pistoale mitraliere semiautomate Kalasnikov cu încarcatoare si munitie), banderole ale politiei si uniforme al jandarmeriei, veste antiglont, calculatoare si materiale informatice de falsificat documente de identitate, aparate foto de mare rezolutie si camere video performante (de ultima generatie), respectiv, balize de geolocalizare, utilaje pentru iluminarea tunelului, echipamente pentru decriptare si decodare, dar si aparatura pentru bruiaj, ar fi fost descoperite la domiciliile acestora, ca de altfel si bijuterii de (mare) valoare si ceasuri de lux (la Saint-Ferréol–Comunitatea de comune Lauragais Revel Sorézois–regiunea administrativa Opccitanie), stupefiante (150 de plante de cannabis în cultura si 100g de cocaina – la 2 domicilii din nord-estul Metropolei Toulouse) si cca 60.000€ (în cash–la un garajist). În sfârsit, sanctiunea penala maxima pentru cei 11 preveniti (inculpati) în acest dosar instrumentat în procedura corectionala de catre magistratii JIRS Bordeaux (Jurisdictia Interregionala), este de 10 de detentie criminala (pentru „primari”, adica pentru cei aflati la prima condamnare) si 20 de ani, în cazul recidivistilor sau ai celor implicati în mai multe dosare corectionale. Dintre cei 5 principali inculpati în dosarul „bandei canalizarilor”  („clubul celor 5”), antrenati (toti) sub o forma sau alta în marea delincventa (si nu în marea criminalitate, cum sugereaza o parte din mass-media franceza), 3 sunt considerati ca „nucleul dur” al „expeditiei canalizarilor” din subsolurile agentiei bancare Crédit Agricole din Bessières. Este vorba de Pascal Teso (în vârsta de 48 de ani, care s-ar fi inspirat din celebrele lucrari ale fanului sau Spaggiari, în special din cartea „Les égouts du Paradis”/Canalizarile Paradisului,  aparat de catre avocatul Pierre Le Bonjour), considerat „creierul” operatiunii (de „furt” si nu de „jaf”), specialist în BTP (Constructii Imobiliare si Lucrari Publice) si de recidivistii Wlodizimiers Janczyszyn („Vlad Polonezul”, în vârsta de 37 de ani), „autoantreprenor”, specialist spargeri si furturi de vehicule, aparat de catre Edouard Martial si Apollinaire Legros-Gimbert) si un fost sergent în Legiunea Straina (franceza) de origine croata, Zoran Panic („La Zoze”, în vârsta de 58 de ani), devenit infractor recidivist, care ajunge în Franta (din tara sa de origine – atunci Iugoslavia, aparat de catre Alexandre Novion) la vârsta de 6 ani, obtinând ulterior o diploma de PEP (Brevet de Studii Profesionale) în organizarea de spectacole, înainte de a se specializa în decodificarea cardurilor bancare de credit si falsificarea documentelor de identitate si în sfârsit, un alt recidivist, Dominique Soulage (în vârsta de 52 de ani, aflat în posesia unei diplome educator sportiv, aparat de catre Pierre Dunac), „expert în autogenă” (specializat în lucrari cu lampa de sudura), fost infirmier-militar si boxer amator, iar ulterior, devenit agent de securitate, responsabil cu spargerea castelor de valori de la Agentia bancara Crédit Agricole din Bessières.Acestora se va alatura Cédric Lubet (în vârsta de 30 ani, cel mai tânar membru al bandei, aparat de catre Eric Mouton), barman-administrator al unui snak-bar din Bessièrs (în care planul a fost conceput), un admirator al lui Teso si apropiat lui  Janczyszyn (pe care îl cunoaste în sala de sport din localitate, pe care o frecventa), watcher (angel) al tunelului („La Route du Paradis”/Drumul Paradisului) în exterior (dar cu o „importanta contributie” si în saparea si consolidarea acestuia), care ar fi fost în contact si cu cei care planificau si pregateau jafurile de la depozitul Brink’s, respectiv, de la Brigada de Jandarmerie de la Toulouse Pe 10 octombrie 2018, contra acestora, Avocatul general Mathieu Fohlen va solicita instantei pedepse cuprinse între 7-10 de detentie criminala.În ceea ce îi priveste pe cei 6 inculpati „periferici” în dosar, avocatul general este mai putin sever si considera ca acestia (în functie de „contributia” fiecaruia în parte) pot fi condamnati si ei, cu pedepse cuprinse între 6 luni de închisoare cu supendare si 4 ani de închisoare, cu executare. Acesta a tinut cont si de o serie de factori care au contribuit indirect la jaful comis de catre cei inculapati în dosar (distrugerea a 2 centrale telefonice Orange de la Bessières–aflata la cca 200m de sediul agentiei bancare, respectiv, celei diametral opuse din localitata învecinata, Villemur-sur-Tarn, pentru neutralizarea alarmelor de la banca si blocarea comunicatiilor telefonice din zona, inclusiv, cele dintre serviciul de securitate a bancii si politia locala–un prejudiciu material de cca 595.000€, moartea unui barbat în vârsta de 86 de ani datorita unei crize  cardio–respiratorie, a carui sotie nu a putut contacta  serviciul de urgenta în lipsa functionarii serviciilor de telefonie, etc.). Dintre acestia, 3 „muschetari”, ar fi fost mai putin „periferici”. Este vorba de Grégory R. (în vârsta de 35 de ani, tehnician–expert al Companiei de Telefonie Telecom – la  filiala Orange, aparat de catre avocatii Maud Sobel si Maud Secheresse) care ar fi asigurat iluminarea tunelului (în cadrul unei „prestatii tehnice”) contra sumei de 5.000€ promisi de catre Teso (dar ar fi primit, pâna la urma, numai 4.000€) si care ar fi fost singurul care l-ar fi identificat pe „Vlad Polonezul”, ca unul dintre cei care ar fi lucrat la saparea tunelului (cu toate ca acesta din urma, a negat acest lucru cu vehementa).Conform declaratiei acestuia „la bara”, Teso l-ar fi contactat în ianuarie 2014, cu scopul instalarii curenntului electric în tunel, dar acesta i-ar fi cnoscut si pe ceilalti membri ai „expeditiei canalizarilor”, în barul lui Lubet. Cu alte cuvinte, acesta era la curent cu jaful care urma sa fie comis (prin intermediul tunelului) la agentia bancara Crédit Agricole. Dupaă cum sustinea, regreta ca „a acceptat oferta lui Teso, dar, din pacate, nu mai putea sa dea înapoi. Nu putea sa-l refuze. Si-a dat seama ca are de-a face cu o echipa bine organizata si structurata (hiperorganizata)”. El ar fi conborât în tunel de 2 ori pentru operatiuni „srict” tehnice (montarea de cabluri electrice, izolarea acestora si instalarea lampilor de iluminat) care ar fi durat cca 3 ore: „era foarte periculos din cauza umiditatii”.Din investigatiile mele reiese însa si faptul ca electricianul (în calitatea de angajat al filialei Orange a Companiei de telefonie Telecom) ar fi avut acces si la centralele telefonice din Bessières et Villemur-sur-Tarn, care au fost distruse (în zorii zile de 16 martie, în jurul orei 05h00) pentru neutralizarea alarmelor în timpul jafului, iar acesta, ar fi efectuat, în repetate rânduri, si interventii tehnice la agentia bancara Crédit Agricole.  Ma întreb atunci daca nu cumva acesta ar fi jucat, eventual (în realitate), un rol mai important în acest jaf, decât ar fi pus în evidenta ancheta?! Cu toate ca acesta a negat orice fel de implicare a sa în neutralizarea centralelor telefonice si în distrugerea acestora, ceea ce sustineau, de altfel, si cei 5 inculpati principali în dosar care au fost încarcerati în detentie provizorie! Panic, „stia ca liniile telefonice vor fi taiate”, Teso „era prea ocupat cu saparea tunelului pentru a se ocupa de centralele telefonice”. În ceea ce-i priveste pe Soulage si Lubet, în noaptea de 15-16 martie ar fi avut „alibi”, ca de altfel si Vlad care ar fi petrecut noaptea cu prietena sa (Virginie). Acesta din urma, aflat în libertate conditionata sub control judiciar, revenea periodic (lunar) în Franta (din Elvetia), pentru a respecta restrictiile acestuia. Si atunci, cine a distrus centralele telefonice (cu un explozibil puternic) pentru neutralizarea alarmelor si întreruperea comunicarilor în timpul operatiunii? În sfârsit, inculpat în dosar pentru complicitate la spargere, Grégory R. este cercetat în libertate sub control judiciar, însa contra lui Avocatul general Fohlen a solicitat 3 ani de închisoare.Contra unui alt complice al „Clubului celor 5”, Gréory C. (în vârsta de 26 de ani, fost jandarm auxiliar care „n-a fost încarcerat decât o singura zi în ciuda faptului ca la domiciliul acestuia au fost descoperite cantitati importante de steroizi si tigari de contrabanda de origine spaniola”, aparat de catre Eric Grosselle), numele caruia apare si în alte 2 dosare infractionale (proiectele atacurilor depozitului Brink’s si al Jandarmeriei din Toulouse), Avocatul general Fohlen a solicitat 2 ani de închisoare (dintre care 1 an cu supendare). Acesta ar fi „aderat” periferic la operatiune ca urmare a unei „deceptii amoroase”.În sfârsit, cel de-al 3-lea „muschetar” prevenit a fost Nordine F. (în vârsta de 52 de ani, frigorist de profesie, prieten apropiat al lui Panic, aparat de catre  Philippe Stepniewski), cercetat penal si el în libertate conditionata sub control judiciar.

Thomas CSINTA, Redactor – Corespondent (Franta) AFFAIRES CRIMINELLES FRANCAISES  [Test de connaissances en 22 questions] Épreuve de Culture Générale