Etichetă: Anatole Deibler

Ultimul stat democratic european care a abolit pedeapsa capitală pe 9 octombrie 1981, Franța va practica execuțiile publice, după punerea ghilotinei în „circulație” în cursul lunii aprilie 1792 și până pe 17 iunie 1939, când va avea loc ultima execuție, a lui Eugen Weidmann (n.5 februarie 1908, „asasinul cu ochii de catifea”, de origine germană, din Frankurt am Main, Regatul Prusiei, Imperiul German), un serial-killer arestat pe 8 decembrie 1937 în localitatea Les Ormes-sur Voulzie (departamentul Seine-et-Marne–Grand Paris) și condamnat la moarte pe 31 martie (de către Curtea cu Jurați a departamentului Seine et Oise–Grand Paris) ghilotinat în piața publică din fața închisoirii St. Pierre din Versailles (Grand Paris) de către călăul Jules-Henri Desfourneaux (1877–1951) succesorul lui Anatole Deibler (1863–1939). Actorul, producătorul și muzicianul britanic Cristopher Lee (1922–2015), a fost prezent la locul evenimentului. După acest eveniment Édouard Daladier (1884–1970, prim ministru al Republicii Franceze între 1938–1940) va emite un decret pe 24 iunie prin care va interzice aceste „spectacole” care avea ca scop principal descurajarea comiterii infracțiunilor și intimidarea asistenței, dar și compromiterea și umilirea condamnatului, și a rudelor acestuia în fața societății civile. Propus pentru prima oară pentru execuția „echitabilă” și „nebarbară” a celor condamnați la moarte (ca o „mașină democratică și umană” a morții) pe 10 octombrie 1789 de către Joseph–Ignace  Guillotin (1738–1814, fondator al Societății Academice de Medicină, precursoare a Academiei Naționale de Medicină) deputat și secretar al noii Adunări Naționale constituite în timpul Revoluției Franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) și adoptat printr-o lege din 6 octombrie 1791, chirurgul Louis va pune în funcțiune începând cu luna aprilie 1792 în spații publice, în principiu, în vecinătatea închisorilor în care condamnații la moarte erau încarcerați. Conform unor documente la care am avut acces, până în 1826, când ghilotina va fi instalată și în mediul carceral deasupra unui eșafod, 1.942 de criminali ar fi fost executați în spații publice. Conform art.12 din vechiul Cod Penal (elaborate în 1810), valabil și în noul Cod Penal până  la abolirea pedepsei capitale în 1981 „Toți condamnații la moarte vor fi decapitați”, mai puțin cei condamnați la moarte de către tribunalele militare și politice care vor fi împușcați de către plutoane de execuție. În anii care vor urma, numărul celor executați va scădea de-a lungul anilor: în 1828–114 condamnați la moarte (75 executați), în 1829–89 condamnați la moarte (68 executați), în 1830–92 condamnați la moarte (38 executați), în 1831–108 condamnați la moarte (28 executați). Subliniez aici faptul că execuțiile (cu ghilotina) vor avea o particularitate în timpul Razboiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), când pe 17 martie 1956 vor fi publicate în Jurnalul Oficial legile 56-268 și 56-269 care permit tribunalelor militare franceze  să pronunțe pedeapsa cu moartea, fără instrumentarea prealabilă a unui dosar criminal, în care sunt implicați membri ai FLN (Frontul de Eliberare Națională Algerian–partid  politic fondat pe 23 octombrie 1954) interpelați în posesia unei arme. Astfel, conform unor ducumente la care am avut acces, în perioada 1956–1958 (până la fondarea celei de a 5-a Republici Franceze–4 octombrie 1958) ar fi avut loc 16 execuții duble, 15 triples, 8 cvadruple și 1 cvintuplu.  În total, de la promulgarea legilor (1956) și până la sfârșitul războiului (1962), cca 1.500 de condamnări ar fi avut loc, dintre care pentru 222 de algerieni ar fi fost pronunțată pedeapsa cu moartea, toți executați. În timpul celei de a 4-Republici (27 octobre 1946–4 octobre 1958) ar fi fost executați 142 de condamnati la moarte și 45 în timpul celei de a 5-a Republici când François Mitterrand (1916–1996, fost președinte al franței 1981–1995) a fost ministrul justiției (1 februarie 1956–21 mai 1957). Cei mai mulți ar fi fost executați (29) în timpul guvernului condus de către Maurice Bourgès-Maunoury (1914–1993) între 12 iunie–30 septembrie 1957 (în timpul celei de a 4-a Republici), cca o execuție la fiecare 3 zile. Și în timpul mandatului de prim-ministru Charles de Gaulle (1890 -1970, președinte al Franței între 1959–1969) în perioada 1 iunie 1958–8 ianuarie 1959 au fost executați 80 de condamnați la moarte (unul la fiecare 20 de zile), cu toate că el a și grațiat 209 condamnați la moarte în ianuarie 1959 (comutând pedepsele lor cu moartea la închisoare pe viață).  Singurul european ghilotinat în timpul Războiului Algeriei este Fernand Iveton (n.12 iunie 1926 în Algeria), fost militant comunist și anticolonialist de origine franco–spaniolă, membru al FLN, autor al unui sabotaj cu bombă pe 14 noiembrie 1956 în jurul orei 14 h00 în uzina Hamma (în care lucra). Fără ca bomba să fi ucis vreo persoană (făcând doar victime materiale), el va fi judecat de către un tribunal militar la Alger în cursul lunii martie 1956 si este condamnat la moarte pe 24 noiembrie 1956. Avocații săi din oficiu Albert Smadja și Charles Laînné cred în grațierea lui prezidențială, dar pe 10 februarie 1957 președintele Republicii în exercițiu René Coty (1882–1962, presedinte al Republicii între 1954–1959), la recomandarea ministrului Justiției François Mitterrand  și al prim-ministrului Guy Mollet (1905–1975, în funcție între 1 februarie 1956–13 iunie 1957) îi refuză grațierea și ca urmare, Iveton va fi ghilotinat pe 11 februarie 1957. În timpul Vechiului Regim (1589/1610–4 septembre 1791, organizație/orânduire socială, economică, religioasă și politică al Regatului Francez) înainte de Revoluția Franceză (5 mai 1789–9 novembre 1799) existau în Franța mai multe modalități de execuție a celor condamnați la moarte, în funcție de crimele comise și condiția umană” (social–econimică și politico–religioasă) a condamnatului. În codul penal al acestui regim existau sancțiuni penale care trebuiau să-l facă pe condamnat să sufere și să-l umilească cu scopul de a impresiona publicul („spectatorii”) pentru a-l descuraja în comiterea crimelor. În majoritatea cazurilor corpul acestuia era abandonat un timp pe eșafod, în special când execuția a avut loc prin spânzurare.  Atunci, în CP nu figura încă încarcerarea ca sancțiune (penală) în și nici nu era utilizată, practic, decât pentru menținerea inculpatului la dispoziția justiției până când era judecat sau doar ca pedeapsă de substituție în caz de grațierea acestuia, mai ales în cazul femeilor care nu era niciodată condamnate la muncă silnică (inclusiv, pe viață) și rareori condamnate la moarte. Răufăcătorii (infractorii) care sufereau de grave tulburări psihice (demență) și femeile însărcinate nu puteau fi executate, chiar dacă erau condamnate la moarte, ca urmare a unei grațieri regale, un „dispozitiv” judiciar care putea fi aplicat și în cazul celor condamnați pentru crimă de sânge involuntară (din culpă). Din contră, execuția trebuia să aibă loc după 48h00 de la data refuzului dr grațiere al regelui și nu în proximitatea tribunalului (unde a avut loc condamnarea) dar într-un apațiu public aflat în proximitatea locului crimei (cel mai des, în piața publică centrală a comunei, când evenimentul a avut loc în comune). La Paris, în majoritatea cazurilor, execuțiile au avut loc în place de Grève (astăzi, piața Primăriei generale/place de l'Hôtel-de-Ville–esplanade de la Libération) și place de l'Estrapade (între cartierul Val-de-Grâce și Sorbona). Astfel, pedeapsa capitală (pedeapsa cu moartea) era aplicată, până la introducerea ghilotinei ca „mijloc de execuție democratic și uman”, prin următoarele modalități (procedee): prin spânzurare (nclusiv pentru crimele comise pe mare, executate un timp și în mare, prin înec și abandonul copului în mare), prin decapitare (sabie cu una sau două tăișuri, topor, etc., rezervată, în principiu nobilimii), prin ardere pe rug (funerar, în majoritatea cazurilor după ce condamnatul a fost deja ștrangulat/sugrumat cu o funie), prin frângerea cu roată (tragerea în roată, aplicată condamnaților care au comis crime cu circumstanțe agravante),  prin opărire cu ulei fiert (sau apă, utilizată la sfârșitului Evului Mediu și în Renaștere, în special în cazul falsificatorilor de bani), prin dezmembrare (simultană a celor 4 membre și expunerea acestora și a resturilor corpului la cele 4 porți ale orașului, teoretic, pentru înaltă trădare și paricid, dar în practică pentru „regicid”–asasinarea regelui, unui monarh, suveran, șef de stat, etc.) și în sfârșit, prin zdrobirea capului (pedeapsă militară) Prima dezbatere oficială în privința pedepsei cu moartea în Franța are loc pe 30 mai 1791 cu prezentarea unui proiect de lege (care avea ca scop abolirea acesteia!) de către Louis-Michel Lepeletier, marchiz de Saint-Fargeau (n.1760–asasinat pe 20 ianuarie 1793, jurist și om politic de stânga) susținut de către Maximilien de Robespierre („Incoruptibilul”/n.1758–ghilotinat în Place de la Révolution la Paris pe 28 iulie 1794, avocat și om politic adept al Revoluției). Cu toate acestea, Adunarea Națională (constituită în timpul Revoluției), promulgă o lege pe 6 octombrie 1791 care menține CP pedeapsa capitală (pedeapsa cu moarte) suprimând însă tortura în prealabil. Această lege este de fapt cea care va permite „uniformizarea” metodelor de exceuție, prin decapitare, rezervată, cu precădere, nobilimii. Conform art.3 din CP în vigoare din 1791 „Toți condamnații la moarte vor avea capul tăiat”, menționat și în art.12, în noul CP francez până în 1981. După punerea „în circulație” a ghilotinei, procedura de decapitare va fi „democratizată” și dusă la „bun sfârșit” cu această „mașină democratică și umană” indiferent de statutul social al celui condamnat la moarte, numai milirarii vor fi executați prin împușcare de către o unitate specială formată din militari, numit „pluton de execuție”. Desigur, tentative aboliționiste au existat de câteva ori și mai târziu: pe 26 octombrie 1795 Convenția Națională (regim politic francez în timpul Revoluției între 21 septembrie 1792–26 octombrie 1795) votează abolirea pentru prima data în Franța, dar fără suuces, pentru că era condiționată de revenirea la pacea generală și stabilitatea politică; pe 12 februarie 1810 în timpul Imperiului, tot fără succes, pentru că Codul Napoleonian renunță la o „abolire condiționată” a pedepsei; pe 29 februarie 1848 guvernul provizoriu al celei de-a 2-a Republici (1848–1852) va aboli pedeapsa cu moartea în „materie politică”; pe 18 septembrie 1948, Adunarea Națională consstituită adoptă art.5 din proiectul Constituției din 1848 confirmând abolirea pedepsei capitale pentru orice fel de crime cu caracter politic, dar respinge mai multe amendamente în favoarea unei aboliții totale (universale)–susținute de către Victor Hugo (1802–1885) în fața deputaților pe 15 septembrie 1948; pe 15 iunie 1853 Adunarea Legislativă a Imperiului II (1852–1870) votează o lege care confirmă abolirea pedepsei capitale în materie politică; în 1906 președintele Republicii Armand Fallières (1841–1931, în funcție între 1906–1913, partizan al aboliționismului), grațiază toți condamnații la moarte în primul an al mandatului său; în 1907 dosarul criminal Soleilland relansează dezbaterea în privința pedepsei capitale atât în mass–media cât și în opinia publică. Acuzat că ar fi răpit, sechestrat, violat și ucis (cu o lovitură de cuțit în inimă)  pe 31 ianuarie 1907 fiica vecinilor săi, Marthe Erbelding (în vârstă de 11 ani),  dispărută din ziua de 27 ianuarie Albert Soleilland (1881–1920, tâmplar într-un mic atelier care fabrica scaune pentru automobile) este condamnat la moarte pe 23 iulie 1907 de către Curtea cu Jurați al departamentului Seine (după o deliberarea a juriului popular de numai 20 de minute), dar beneficiază de garțierea prezidențială pe 13 septembrie care comută, astfel, pedeapsa, automat, la muncă silnică pe viață (în caz de grațiere) și este trimis în ocnele de la Île Royale, una dintre insulele departamentul ultramarin Guyana franceză (în nordul Americii de Sud) depinzând de capitala Cayene, în proximitatea localității Kourou, unde se află, printre altele și GSG (Centrul Spațial din Guyana), baza de lansare a ASE (Agenția Spațială Europeană) și EUSPA (Agenția Uniunii Europene pentru Programul Spațial).

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.