Etichetă: CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului)

Nota autorului. Legat de libertatea presei occidentale. Numărul excesiv de mare de vizualizări (peste 10.000) în mai puțin de 36 de ore de la publicarea articolului consacrat revizuirii procesului lui Dany Leprince, Jurnalul Bucureștiului a fost „somat” de către Ministerul Justiției (la sugestia serviciilor de informații) pentru ca acesta să treacă în faza de „protejat” (adică, invizibil pentru public) având în vedere faptul că există „riscul” de a influența decizia CCR (Curtea de Revizuirea & Reexaminare) care se va pronunța asupra acestuia în cursul anului 2026. Consider această constrângere o încălcare a drepturilor fundamentale a omului și a libertății presei și vom continua să luptăm pentru revizuirea procesului lui Dany care a exacutat peste 17 ani de recluziune criminală, fiind nevinovat, ceea ce de altfel am probat (utilizând tehnici de investigații ale sociologiei matematice-sisteme complexe și formale, teoria grafurilor și cercetări operaționale) într-o scrisoare-memoriu adresat viitorului președinte Hollande în 2012, urmare căreia condamnatul a fost pus în libertate condiționată „sub sechestru electronic”. Mă întreb dacă CRR își va face datoria? Din experiența mea de două decenii de investigații criminale și științifice, CCR chiar dacă este convinsă de nevinovăția condamnatului, nu-i anulează sentința de condamnare (ceea ce echivalează oarecum, cu recunoaștere erorii judiciare din dosar, oficial) atât timp cât apărarea nu-i oferă un nou posibil vinovat....În orice caz, pentru orice eventualitate, am atașat articolului protejat un „rezumat” care prezintă situația dar si algoritmul complex al revizuirii proceslor în Franța, care după cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a întâmplat decât în 16 cazuri din zeci de mii de cereri. Vive la Répulique, Vive la France. Acum când celebrul dosar de cvadruplu asasinat (dublu familicid și dublu pedicid, comise în noaptea de 4/5 septembrie 1994) Dany Leprince (condamnat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pe 16 decembrie 1997 și eliberat condiționat sub control judiciar–sub „sechestru electronic” pe 19 octombrie 2012, după 18 ani de recluzine criminală) se află în fața CRCP/CRR (Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale/Curtea de Revizuire și Reexaminare) unde a fost expediat (transferat) pe 23 ianuarie 2025 de către Comisia de Revizuire pentru „soluționare” (având în vedere suspiciunea comiterii unei grave erori judiciare atunci când a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Sarthe) după o reexaminare minuțioasă (care s-a derulat între 1 martie 2021–data depunerii cererii și 12 decembrie 2024–data avizului favorabil, după audierea condamnatului), vom analiza în contextul actual șansele reale în privința revizuirii procesului său, în urma căruia urmează să fie achitat și ulterior, reabilitat în fața societății civile. Înainte de prezentarea detaliată a unor exemple concrete (recente) de revizuire a unor condamnări penale, menționez faptul că de la condamnarea lui Dany Leprince și până acum un deceniu, 55 de cereri de revizuire a condamnării penale au fost depuse pentru reexaminare, dintre care 16 nu au foat acceptate, 7 au fost respinse, deci numai 31 au fost reexaminte. De atunci și până în 2021 numai două cereri au fost depuse pentru reexaminare, dintre care una de către Dany Leprince pe 1 martie 2021. După această dată numai în două dosare penale, cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în procedura criminală) și al egipteanului Aymen Ibrahim (în procedura corecțională) cei condamnați au fost reabilitați, după ce pe 15 decembrie 2022, respectivc, pe 18 ianuarie 2024, Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale (Curtea de Revizuire și Reexaminare) anulează condamnările lor. Dacă primul în 1998 (atunci minor, în vârstă de 17 ani) era acuzat de comiterea unui viol asupra unei adolescente (elevă de liceu, care după 19 ani de la eveniment și-a retras plângerea contra acestuia), pe 19 decembrie 2003 a fost condamnat la 5 ani de închisoare de către Curtea cu Jurați pentru minori a departamentului Nod (regiunea administrativă Hauts de France), pentru ca în 2022 să fie achitat de către aceași Curte, cel din urmă (în vârstă de 44 de ani), a fost condamnat pe baza unui fals PV (Proces verbal) întocmit pe 17 aprilie 2017, în sectorul 18 (Paris), semnat de către 2 polițiști de la BAC (Brigada de Anticriminalitate), Aaron Berkane și Karim Mamèche, pentru trafic de stpefiante care în urma unui control de rutină. ar fi găsit asupra condamnatului 35,5 gramme de cocaină. În plus, cei doi funcționari de poliție i-ar fi sustras acestuia (în timpul interpelării și percheziționării) și suma de 450€. În sfârșit, după cel de-al 2-lea Razboi Mondial, CRCP (CRR), până în prezent, a achitat doar 16 acuzați și condamnați (cu sentința rămasă definitivă), dintre care ultimii 2 după depunerea cererii de revizuire de către Dany Leprince sunt Farid El Haïry și Aymen Ibrahim. Ceilalți 14 achitați sunt: Jean Dehays (1955), Renée Laffite (1956), Agapito Solera (1961), Roland Agret (1985), Kurt Schaeffer (1990), Rida Daalouche (1999), Patrick Dils (2002), Guilherme Ventura (2010), Loïc Sécher (2011), Marc Machin (2012), Abderrahim El Jabri și Abdelkader Azzimani (2014), Christian Iacono (2014), Pouvana’a a Oopa (2018). Din contră, refuzul revizuirii condamnării (a procesului) a fost pronunțat în următoarele dosare criminale: Seznec (1923, revizuirea refuzată în 1926, 1928, 1932, 1935, 1949, 1953, 1957, 1996 și 2006), Dominici (1952, revizuirea refuzată în 1959, 1961, 1982,1986, 1994, 1995 și 1998), Christian Ranucci (1974, revizuirea refuzată în 1979, 1987 și 1991), Guy Mauvillain (1975, revizuirea refuzată în 1982), Luc Tangorre (1981, revizuirea refuzată în 1984 și 1988), Omar Raddad (1991, revizuirea refuzată în 2002 și 2022), Deperroisr (1994, revizuirea refuzată în 2002, 2009 și 2024), Leprince (1994, revizuirea refuzată în 2011), iar în Mis et Thiennot (1946), reexaminarea este în curs (de către Comisia de Revizuire). De remarcat este și faptul că din cele 3.172 de verdicte anunțate timp de un sfert de scol (între 1990–2014) Comisia de Revizuire nu a transmis CRCP (CRR) decât 85 de dosare (criminale și corecționale), dintre care aceasta a respins 33, deci nu a pronunțat decât 52 de decizii de anulare, adică, în total cca 1,6%, în rest, 19% au fost trimise spre judecare în fața altor jurisdicții. Ca urmare, între 2014–2021 Curtea a fost sesizată cu numai 8 cereri dintre care doar 5 au fost acceptate (cu 2 achitări, iar celelate 3 trimise în fața altor jurisdicții). Pentru a înțelege complexitatea revizuirii unei condamnări penale, merită să atrag atenția și asupra faptului că, în principiu, CCR nu anulează o sentință judecătorească (fie în criminal, fie în corecțional) dacă nu există „probe materiale” fiabile (un test ADN, retragerea unei plângeri nefondate, identificarea unui alt posibil vinovat, etc.) care nu să pună, numai, la îndoială vinovăția celui (celor) inculpat (inculpați), dar să-i și disculpe, efectiv, ceea ce se întâmplă foarte rar. Din acest motiv, numărul revizuirii proceselor este atât de mic. Așa cum rezultă și din ultimele două cazuri de revizuire a condamnării penele, în cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în criminal) și în cel al egipteanului Aymen Ibrahim (în corecțional) au existat „probe fiabile” care au permis acest lucru. În primul caz, victima și-a retras plângerea și a recunoscut că a mințit atunci când l-a acuzat pe El Haïry, iar în cel de-al 2-lea, polițiștii corupți care l-au interpelat pe Ibrahim, au fost găsiți vinovați și condamnați pentru fapte de fals în înscrisuri și uz de fals, arestări (interpelări) abuzive și extorcare de fonduri în bandă organizată sub formă continuată (timp de peste un deceniu și jumătate) în legătură cu traficul de stupefiante. În particular, în Dosarul criminal Leprince, nu este suficient că am demonstrat (într-un memoriu de 267 de pagini), cu ajutorul unui model matematic bazat pe teoria grafurilor și a sistemelor formale nevinovăția lui (pe care adresându-l în 2012 în preajma alegerilor prezidențiale viitorului președinte al Franței François Hollande, a contribuit substanțial la eliberarea lui condiționată sub control judiciar și „sub sechestru electronic” timp de un an, pe 19 octombrie, ca urmare a anulării perioadei de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală de către acesta, ca de altfel și lucrările jurnalistului de investigație Frank Johannès de la cotidianul Le Monde, respectiv, ale anchetatorului privat Ronand Agret–fost și el victimă a unei grave erori judiciare recunosctă oficial de către Justiția franceză, atunci președinte al organizației „Action justice”, decedat în 2016), dar este nevoie și de un „nou” vinovat, care ar putea fi identificat în persoana fostei sale soții Martine Compain, cea care de altel ar fi jucat un rol important în cvadruplul asasinat abominabil al familiei Christian Leprince. Acest dosar l-am prezentat detaliat atât la Congresul Internațațional (anual) al Universității Apollonia cât și la Sesiunea științifică (anuală) a Academiei germano– române din Baden–Baden. (Germania) În ceea ce privește cererea de revizuire a unei decizii penale (definitive) poate fi solicitată, în principiu, în cazul în care apar „elemente noi” în dosar care nu erau cunoscute justiției până la pronunțarea sentinței și care pun la îndoială (cel puțin !) nevinovăția condamnatului de către condamnat (dacă este în viață), de către rudele apropiate (de prim rang al acestuia în caz de decesul lui), de către ministrul justiției, de către procurorii generali de pe lângă Curțile de Apel, respectiv, de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casație. Curtea de revizuire și Reexaminare (CRR, fosta CRCP) este compusă din 18 magistrați și este prezidată de către președintele Camerei Criminale a Curții de Casație. Alți 17 magistrați sunt desemnați de către Adunarea generală a Curții de Casație pentru o perioadă de 3 ani, iar fiecare Cameră a Curții de Casație este reprezentată prin 3 membri ai săi. CRR desemnează pentru o perioadă de 3 ani (renuvlabil o singură dată) 5 magistrați titulari și 5 magistrați supleanți pentru Comisia de instrucție (instrumentare) a cererilor de revizuire și reexaminare a deciziilor penale. Alți 13 magistrați completează sunt asociați Curții de Revizuire și Reexaminare, care intervin în dosarele de mare complexitate. Parchetul general al Curții de Casație asigură funcția de Minister Public în fața Comisiei de Instrucție (instrumentare) a dosarelor penale și pronunțare a hotărârilor judecătorești. Cererea de revizuire a unei decizii penale trebuie adresate Comisiei de Revizuire și Reexaminare care se va pronunța asupra admiterii sau refuzul acesteia care va fi justificat și este incontestabil, adică decizia Comisiei nu este susceptibilă unui recurs. În cazul admiterii cererii (în urma unor studii aprofundate ale dosarului care poate dura chiar și ani), aceasta va sesiza CRR care, dacă consideră că condițiile de revizuire a deciziei nu sunt întrunite, respinge cererea, iar hotărârea ei nu poate fi contestată. Din contră, dacă consideră că sunt suficiente „elemente noi” pentru disculparea condamnatului atunci ea anulează sentința de condamnare a acestuia. Deși teoretic, după anularea sentinței CRR are dreptul de a achita condamnatul, ceea ce automat, implică recunoașterea unei erori judiciare comise de către jursdicția care a pronunțat-o, aceasta nu-și asumă această răspundere, motiv pentru care, în practică, după casarea (anularea) sentinței, ea va trimite spre rejudecare dosarul în fața unei alte instanțe judecătorești (Curte cu Jurați, Curte Criminală sau Curte Corețională, în funcție de caz) care va pronunța o nouă sentință (un nou verdict), în principiu, favorabil inculpatului, adică, achitarea lui ceea ce deschide calea către recunoașterea unei erori judiciare în dosarul acestuia și implicit, către obținerea unor aune (despăgubiri) materiale și morale pe perioada detenției sale. În cazuri rare, noile instanțe judecătorești, numite pentru rejudecarea dosarelor penale, confirmă fie verdictul din hotărârea judecătoreascxă rămasă definitivă, anulată de către CRR, fie pronunță o altă sentință care poate consta în minorarea sau majorarea pedepsei.

Orice persoană care se află în situația în care o hotărâre definitivă îi prejudiciază interesele poate contesta hotărârea definitivă, urmând procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Societatea...

Notă. În acest vast material de anchetă (privată) fac dezvăluiri (inedite) legate de etapele vieții lui Yvan Colonna (post-asasinat al prefectului Erignac) și de motivul real al asasinării celor doi, Erignac și Colonna. Faptul că asasinarea prfefectului Erignac are loc într-un context social-istoric în care debutam cu cercetările mele socio-matematice (cu caracter socio-judiciar) în mediul carceral, faptul că în timpul cursurilor mele câțiva naționaliști corsicani implicați și în marea criminalitatea corsicană „sugerau” (deja, cu câteva zile înainte) ceea ce se va întâmpla și faptul că nu am putut face nimic pentru a scimba cursul istoriei, am considerat dramaticul eveniment, unul dintre cele mai mari eșecuri ale vieții mele de care am avut parte (printre altele, tot în mediul carceral) de-a lungul sfertului de secol de când mă ocup de investigații criminale (de mare anvergură). Rezumat. După interpelarea lui Yvan Colonna pe 4 iulie 2003 (după 4 ani de cavală/fugă), în jurul orei 18h45 în machia din Olmeto (Margaritaghia, la Porto-Pollo, în proximitatea Propriano) de către polițiștii de la RAID (unitate de intervenție de elită a Poliției Naționale), pe 5 iulie, după ce este inculpat de „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă” de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris (unde este transferat cu un avion Falcone care a decolat în jurul orei 02h30 de pe aeroportul Ajaccio cu destinația aeroportul Villacoublay–din vestul capitalei), el este încarcerat în detenție provizorie, la celebra închisoare pariziană „de la Santé” pentru ca ulterior să fie trimis în fața Curții cu Jurați Specială în perioada 12 noiembrie–12 decembrie 2007. În asasinul prefectului, martorii vor „vedea”, un „blond în vârstă de cca 30 de ani, cca 1,7m înălțime, corpulent cu prărul puțin lung, cu chii goi și chipul afundat”, dar și un altul „un brunet în vârstă de 25-30 de ani, de tip sud-european, care se uita de jur împrejur foarte atent, cu o privire anxioasă, trăgându-și mănușile de motociclist”. Niciunul dintre ei nu semăna cu Colonna. Sunt depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului care „făceau” din el un asasin, iar majoritatea dintre ei, după interpelarea lui, așa cum am menționat, s-au retractat și în plus, Ferrandi a și recunoscut faptul că ar fi fost el asasinul. Într-un raport în 92 de pagini, predat judecătorului de instrucție Jean-Louis Bruguière de la DNAT (Direcția Națională Antiteroristă) pe 3 decembrie 1998, de către comisarul Roger Marion (n.1947), acesta indică naționaliștii suspecți care ar putea fi comis asasinatul dar și „intelectualii” care l-ar fi comandidat. Însă, în afară de declarația unor martori (mai mult sau mai puțin fiabili), Marion n-ar fi dispus de alte probe materiale, decât de pistolul automat Baretta (de calibrul 9mm, cu numărul de serie A00199, purtând o etichetă cu litera H.) abandonat voit (intenționat) la locul asasinatului, care ar fi fost furat pe 6 septembrie 1997 de la jandarmii sechestrați Hiernaux și Pamiez de la Pietrosella (departamentul Corse-du-Sud), când, așa cum am menționat, în cadrul unei operațiuni, un comando format din 5 oameni mascați care comunicau între ei cu talkie-walkie, printre care doi, cu numele de cod „King” și „Jacob” au asediat Jandarmeria din localitate. Însă, conform investigațiilor noastre, „metodele de interogatoriu” utilizate în dosar de către DNAT (Division Nationale Anti-Terroriste) în timpul instrumentării acestuia (denunțat de altfel și în cartea cu tilul „Place Beauvau” ) ar fi fost mai mult decât „neortodoxe”, contrare legislației în vigoare, confirmat, de altfel, și de către IGPN (Inspection Générale de la Police Nationale–Police des Polices) în cadrul cărora, tortura și violența erau omniprezente. (Re)amintesc faptul că evenimentul dramatic (asasinarea prfectului Claude Erignac) are loc în timpul unei coabitări politice, a președintelui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) profund atașat partidului RPR (Rassemblement pour la République, partid politic gaulle-ist activ între 1976–2002) al cărui cofondator și președinte a si fost până în 1994 și prim-ministrul Lionel Jospin (n. 1937, în funcție între 1997–2002), profund atașat Partidulului Socialist (al cărui prim-secretar a și fost între 1981–1988, respectiv, 1995–1997) și fostului președinte socialist François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995). Naționaliștii corsicani aveau nevoie de o acține „hors norme” (ieșită din comun) pentru a putea relua negocierile în privința autonomiei (independenței) insulei lor, la un nivel „ridicat” având în vedere faptul că nici atentatele și nici vărsarea de sânge nu au impresionat, suficient, nici guvernul francez și nici președinția franceză. Cu alte cuvinte, acestea nu ar fi fost „convingătoare”. Situația este similară și în războiul ruso–ucraiean. Majoritatea statelor membre NATO (dar, în special, ale celor cu „influență”) considerau că această organizație nu-și mai are rostul (nu-și mai justifică existența) după terminarea „războiuului rece ”, motiv pentru care multe dintre ele nu-și mai plăteau cotizațiile, iar altele se gândeau să se retragă definitiv din aceasta. Pentru a putea menține, „artificial”, NATO, jandarmii lumii aveau nevoie și ei de o „acțiune hors norme” care să evidențieze rolul organizației și să-l resusciteze după o comă profundă. Așa cum naționaliștii corsicani au decis asasinarea lui Erignac (cu acordul vârfului piramidei politice franceze), tot așa și rușii (cu acordul americanilor) au considerat că momentul este oportun pentru recâștigarea unor teritorii („puncte de aderență” Rusiei, din punct de vedere matematic), care să aibă ca efect, simultan, atât distrugerea Ucrainei (ca sancțiune/pedeapsă pentru retragerea sa în 2018 din CSI– Comunitatea Statelor Independente) cât și „revitalizarea” NATO în conștiința lumii contemporane. Nimănui nu i-a păsat, în realitate, de Ucraina. Jandarmii lumii (americanii) și-au „revitalizat” NATO și beneficiază de pe urma gravelor probleme socio–economice cu care se confruntă Europa (Uniunea Europeană) datorită războiului. Rușii au arătat lumii că sunt „incă” o mare putere (de temut) capabilă de acțiuni militare „hors norme” și pot destabiliza, oricând, la nevoie, economia mondială, datorită dependenței acesteia de economia Federației Ruse, fără a putea fi sancționați de către organizațiile de menținere a păcii în lume, printre care, în primul rând, ONU. În plus, au „dat peste nas” și Ucrainei, pe care au distrus-o „no mercy”, grație promisiunilor deșarte ale SUA și UE lui Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, care s-a făcut celebru în lumea întreagă (dintr-un actor mediocru) și n-ar fi exclus ca să fie și distins, pentru realizările sale macabre „în slujba poporului”, cu Premiul Nobel pentru Pace. Europenii occidentali s-au debarasat de armamentul lor vechi, uzat moral și foarte probabil, cu jandarmii lumii vor reconstrui Ucraina, ceea ce va relansa, simultan și economiile lor, aflate, mai mult sau mai puțin, în impas. Raăzboiul a permis „baronilor” și „căpătuiților” ucrainieni, dar și „șmecherilor” să-și găsească, în sfârșit, adăpost pe alte meleaguri, care să le permită legalizarea și expansiunea crimei organizate în care au fost și sunt implicați. Ca urme, singura categorie socială–profesională ucaineană care în acest război a suferit și a pierdut, enorm, este cea compusă populația „second hand” sau „petites gens” (persoane cu câștiguri mici și modeste, cu o situație materială precară) dar care, din păcate, este majoritară, cel puțin, indicatorilor sociali și economici internaționali. Dar cui îi pasă ? Mă întreb că atunci când Zelenski s-a lansat în acest război, a făcut cu convingere sau nu „în slujba poporului” ?! În ceea ce îl privește pe naționalistul Yvan Colonna, „icoana naționalismului corsican, „ciobanul din Cargèse”, ales ca „asasin” al lui Claude Erignac, de către justiția franceză, acesta nu are, practic, absolut, nimic de-a face cu asasinarea lui. De fapt, probele „materiale” incriminatoare contra lui nu sunt decât depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului, arestați între 21–23 mai 1999 (Pierre Alessandri, Alain Ferrandi, Didier Maranelli, Martin Ottaviani și Joseph Versini) Dar dintre cei 6 membri ai comandoului (Alain Ferrandi, Pierre Alessandri, Joseph Versini, Marcel Istria, Martin Ottaviani și Didier Maranelli, fără intelectalii Jean Castela și Vincent Andriuzzi–achitați în 2006 grație apărării asigurate de către Eric Dupont Moretti/„Acquitador”, devenit ministrul Justției în 2020) 4 s-au retractat în privința acuzării acestuia că ar fi fost trăgătorul. În plus, Nicole Huber-Balland (atunci în vârstă de 59 de ani) companionul lui Joseph Versini a susținut și la bară (la procesul în apel în 2009) că numele lui Yvan Colonna nu ar fi auzit niciodată în timpul „dezbaterilor” care ar fi avut ca tematică asasinarea lui Claude Erignac (și nici nu l-ar fi văzut în anturajul celor implicați), ceea ce de altfel au făcut și alte soții ale celor condamnați în dosar (în 2003) începând din 2000, printre care și Michèle Alessandri (atunci în vârstă de 52 de ani), soția lui Pierre Alessandri (care se va retracta pe 26 octombrie 2000), pentru ca pe 9 ianuarie 2001 să facă la fel și Didier Maranelli și apoi Joseph Versini. În plus, pe 27 septembrie 2004, Pierre Alessandri (pritenul ciobanului din Cargèse de peste 3 decenii) va declara și în fața judecătorului de instrucție Gilbert Thiel, că el este cel care a tras asupra prefectului Claude Erignac (ceea ce va declara și mai devreme judecătorului de instrucție Laurence Le Vert) și nu Yvan Colonna, care nici nu a participat la asasinat. Singurul care a rămas „ferm pe poziție” în depoziția sa, a fost șoferul motocicletei Martin Ottaviani (de profesie șofer de camion, atunci în vârstă de 43 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminală) care susținea că în seara de 6 februarie 1998 i-ar fi depus în fața teatrului Kallisté pe Alessandri, Ferrandi și pe Colonna. Dar la procesul său din 2003, se va retracta și el declarând „Yvan Colonna est innocent des faits qui lui sont reprochés. Il ne fait pas partie du groupe. Il n'a jamais participé, ni de près ni de loin, à l'action contre la gendarmerie de Pietrosella ou à celle contre le préfet Érignac". Singurul care nu s-a retractat și nici nu a dat niciun alt nume a fost Alain Ferrandi. În ceea ce îl privește pe Marcel Istria (atunci în vârstă de 52 de ani, condamnat ca și Ottaviani, la 20 de ani de recluziune criminală în 2003, ca cel de-al 2-lea șofer care ar fi adus/transportat o parte dintre membrii comandoului la locul asasinatului), ca și Ferrandi, după declarația sa acuzatoare în privința lui Yvan Colonna, a păstrat tăcerea pe tot parcursul instrumentării dosarului și a procesului, contestând până și Curtea cu Jurați Specială (formată numai din magistrați), care după părerea lui nu erau jurați– reprezentanți ai poporului. În sfârșit, după părerea mea (ținând cont și de informațiile pe care dețin din mediul carceral, din anturajul unor naționaliști sau deținuți de drept comun, periferici gangurilor „Brise de Mer” și „Le Petit Bar”), viața lui Yan Coloona, după asasinarea prefectului Claude Erignac (a cărei activitate social–politică am analizat detaliat) și asasinarea lui de către Franck Elong Abé, ar fi fost împărțită în mai multe etape disjuncte care formează, din punct de vedere matematic, o partiție a acesteia. (vezi detaliat, aceste etape în articol). În ceea ce privește asasinarea avocatului Antoine Sollacaro (în ziua de 16 octombrie 2012 (în jurul orei 09h00 la Ajaccio, cu 9 cartușe de tip 11,43 mm trase asupra lui), se pare, că ar fi avut altă cauză decât „apărarea” lui Yvan Colonna. O reglare de conturi între naționaliștii „Clanului Orsini” (format din Alain Orsoni, fiul său, Guy Orsoni și foștii militanți ai Mișcării pentru Autodeterminare/MPA) pe care îi reprezenta în instanță, reconvertiți (discret), oarecum (și pațial) în traficul de stupefiante și extorcare de fonduri, printre altele și obiectul „principal” de activitate al Gangului Petit Bar. În 2014, ancheta polițiștilor de la JIRS Marsilia a fost fuzionată cu cea a tentativei de asasinat (cu 6 proiectile de 7,62 mm, trase cu o armă de tip Kalașnikov) din septembrie 2012 a lui Charles Cervoni (apropiat lui Alain Orsoni, de la Camera de Comerț și Industrie din Ajaccio, Corse-du-Sud–CCI de la Corse-du-Sud, la bordul vehicului său, un 4x4 BMW X5) și cu asasinatul lui Jacques Nacer (în vârstă de 49 de ani, fost președinte al CCI Corse du Sud și al Clubului de fotbal de la Ajaccio), pe 14 noiembrie 2012 (în jurul orei 19h00, în magazinul său de îmbrăcăminte, aflat pe strada Fesch în centrul orașului Ajaccio, la câteva sute de metri de comisariatul central de poliție – a 17-a persoană ucisă în Corsica/19, în cursul anului). Pe 4 aprilie 2013, Jacques Santoni (n.1978, leader presupus al gangului „Le Petit Bar”, interpelat pe 17 decembre 2013 în apartamentul parizian în care locuia cu soția sa), André Bachiolelli (n.1967), Mickael Ettori (n.1973) și Pascal Porri (n.1972), arestați pe 30 martie, presupuși membri ai organizației criminale Le Petit Bar) au fost inculpați în dosarul cu asasinatele mai sus menționate (și tentativa de asasinat), datorită posibilei implicări a unuei motociclete furate (BMW type GS/1.200 cm3, 1200 GS, aflată în posesia bandei), respectiv, pe baza mărturiilor unui garajist (patron dealer auto/moto) și mecanic auto, plasați în GAV (Garde à Vue), pe 27 martie (la ora 06h00), respectiv, 28 martie 2013 (la ora 16h00), care, ulterior, s-au retractat. În 2019, alte două persoane care ar fi fost implicate în asasinat (apropiate gangului Le Petit Bar) au fost condamnate la pedepse lungi de închisoare. Eric Coppolani (asistat de către Jean-Sébastien de Casalta) la 25 de ani de recluziune criminală și Antoine Mondoloni (asistat de către Caroline Perez-Canaletti), la 10 ani de detenție criminală, în prezența părții civile „satifăcute” de verdict (asistată de către Jean-Félix Luciani). După părerea mea, această ultimă perioadă a vieții lui Yvan Colonna este cea mai importantă din punct de vedere „istoric” și „socio–judiciar” pentru că știind că nu mai are nicio șansă de fi liber, practic, înainte (cel devreme) de 2025 (când devine liberabil condiționat sub control judiciar), acestuia nu i-au mai rămas decăt „să se împace cu el însuși, cu viața de deținut” și să se răzbune (după ce va fi liber), pe cei care l-au amăgit–făcând din el, oarecum (fără să fi fost un obiectiv al lui), „un erou–victimă al naționalismului corsican” dar l-au trădat, pe „tăcerea mieilor”, care a contribuit profund la „înfrângerea” și „distrugerea” lui în toate planurile vieții și nu s-au „achitat de datorii”. Si poate nu în ultimul rând, „să vorbească” despre adevărul istoric în dosar, pe care, foarte probabil, îl cunoștea și care voiam să mi-l confirme, direct și personal. Din păcate, pandemia Covid-19, în ciuda demersurilor făcute, nu mi-a permis să-l întâlnesc în detenție, iar acum, este prea târziu, pentru că după aproape 3 săptămâni de comă profundă, Colonna a decedat pe 21 martie 2022 în spitalul Nord din Marsilia, cu puțin timp înainte de a împlini 62 de ani (pe 7 aprilie). În ceea ce privește eliberarea lui condiționată (cel devreme în 2025) este suficient să ne raportăm la ceilalți 2 membri ai comandoului, Pierre Alessandri (în vârstă de 63 de ani) și Alain Ferrandi (în vârstă de 62 de ani), interpelați și încarcerați în 1999 și condamnați ca și Colonna, la închisoare pe viață (în 2003), care în acest an (adică, după 23 ani de recluziune criminală au obținut transferul lor de la închisoarea de maximă siguranță Poissy (din regiunea urbană pariziană) în Corsica (la peste 1.000km distanță) pentru a putea beneficia de un regim de semilibertate (probabil și datorită dramei care a avut loc urmată din 9 martie de importante adunări și mișcări/manifestări populare, în special, ale naționaliștilor, la Ajaccio, Bastia și Calvi), în vedere (e)liberării lor condiționate în 2025. Cei 2 (teoretic, „condiționabili” din 2017–după 18 ani de recluziune criminală) solicitau transferul lor (efectuat, în sfârșit, pe 11 aprilie 2022), de mai mulți ani (după mai multe cereri eșuate), în Corsica la închisoarea Borgo–„Centre de détention historique" (cu 2 centre de detenție și un centru de tetenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord) dar acesta a fost respins, foarte probabil, pentru că eliberarea lor condiționată „nu era suficient de aproape în timp”, iar insula nu deține închisori de maximă siguranță (Maisons Centrale), cum ar fi cele de la Arles (unde era încarcerat Colonna, transferat în 2011 la Centrul Penitenciar Toulon-La Farlède–modern, cu 561 celule de 10m2 dat în folosință pe 26 iunie 2004, unde ajunge după 8 ani petrecuți la închisoarea de maxină siguranță de la Fresnes–departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) sau Poissy (unde erau încarcerați Alessandri și Ferrandi) dar poate și statutul lor deosebit, ei fiind clasați de către AP (Administrația Penitenciară) „DPS” (deținuți cu regim de supraveghere specială), cum a fost de altfel și Yvan Colonna. Deci după un scurt sejur la închisoarea „de la Santé” (în detenție provizorie), parcursul carceral al lui Colonna, a fost mult mai „rezonabil” decât al presupușilor complici ai săi Alessandri și Ferrandi și în plus, acesta era și mai aproape de familie, (fiind încarcerat în sudul Franței), în principiu, o serie de „favoruri” pentru el, care, sugereau, implicit, ideea că transferul lui la centrul penitenciar de la Borgo era, doar, un „detaliu al istoriei” care urma să aibă loc mult mai devreme decât în cazul „asociaților” săi. Să fi intervenit oare „mieii”, în tăcere? Cu certitudine. În concluzie, foarte probabil, că și în ceea ce privește timpul pe care îl mai avea Colonna de petrecut în detenție ar fost mai scurt. Liberabil, teoretic, cel puțin după 18 ani de recluziune criminală (ca de altfel și complicii săi, condamnați la aceași pedepsă–închisoare pe viață fără peroioadă de siguranță), adică în 2021, Colonna ar fi și început deja demersul, într-o primă fază, pentru regimul de semilibertate, putea ca ulterior să poată fi eliberat condiționat sub control judiciar, ceea ce, sigur, n-ar fi fost pe placul „mieilor”. Cred că această utimă fază, a ultimei etapă, a resemnării, a fost cea mai „lungă” pentru el, nu în timp, dar în „trăiri intense”. Pe de o parte, pentru că revenirea în societatea (civilă) din care a lipsit peste două decenii și care, întocmai, în această ultimă perioadă a evoluat enorm, sub toate aspectele nu, i-ar fi fost ușor de gestionat, iar pe de altă parte, pentru că trebuie „să-și regleze contrurile” cu mieii lui, care erau principalii responsabili pentru „tot răul care i s-a întămplat”.

Dr. Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat) coresopondent extern al Jurnalulului Bucureştiului Notă. Atunci când „erorile tipice de traducere”...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Acest dosar criminal misterios (și spectaculos), nesoluționat până astăzi, care are la bază, de fapt, un denunț prin intermediul unei scrisori anonime, se pare că chiar și după 33 de ani rămâne „fidel” acestui „dispozitiv” pseudo-judiciar, de altfel, utilizat pe scară largă în majoritatea jurisdicțiilor occidentale, care, cel puțin teoretic, pretind că ar fi (mai mult sau mai puțin) democratice. Redeschiderea dosarului asasinatului lui Grégory și utilizarea de către Jandarmeria Națională franceză a softului AnaCrim (Analiză Criminală, specializare în domeniul Poliției Judiciare) avându-l la bază Analyst's Notebook (ANB–Analiză de date recoltate în cadrul unei anchete dezvoltată de către firma britanică i2 Limited–utilizată în Franța de către Serviciul Central de Informații Criminale–AnaCrim) dar și a expertizei grafologice (în 47 de pagini) a lui Christine Navarro (fost jandarm devenit expert judiciar), coroborat cu depunerea în dosarul de instrucție al jurnalului intim („caietele” numerotate de la 14 la 18) al magistratului instructor Maurice Simon (de către fiul său, în cursul lunii ianuarie 2016) va permite justiției franceze să tenteze identificarea „corbului” (sau „corbilor”) din Vologne.Conform unor note din aceste „caiete” ale fostului judecător de instrucție însărcinat cu dosarul, soții Jacqueline (Thuriot) și Marcel Jacob, respectiv, soții Ginette (Leconte) și Michel Villemin ar fi fost implicați în asasinarea micuțului Grégory.Mai mult, asasinul ar fi fost din Aumontzey (Granges-Aumontzey de la 1 ianuarie 2016) aflat, undeva, în triunghiul (graful) neorientat determinat de vârfurile A (Bernard Laroche și anturajul său), B (Marcel Jacob și soția sa), respectiv, C (Michel Villemin și soția sa). În ceea ce privește raportul experților departamentului de științe de analize criminale ar figura și mărturia lui Claude Colin, amantul lui Marcelle Claudon, o fermieră din Lépanges, fost jandarm, devenit controlor de (auto)bus în cadrul Société de transports automobiles des Hautes Vosges, care ar fi confirmat faptul că un „tip (destul de) corpulent” și „o femeie cu părul roșcat” s-ar fi apropiat (într-un vehicul) de reședința familiei Villemin în după masa dispariției lui Grégory Villemin.Numai că atunci când ancheta s-a derulat în dosar, Marcelle Claudon având interes să ascundă adevărul (pentru a nu face cunoscută prezența ei la locul răpirii), i-ar fi convins pe soțul ei și alți 2 vecini (care ar fi fost la curent !) ca să „nu divulge” acest „detaliu” care ar fi dirijat ancjeta într-o altă direcție, spre o se serie de piste false, care până la urmă nu ar fi condus la niciun rezultat. De fapt, absența acestui „amănunt” ar fi generat o serie de contradicții în declarațiile ei la procesul lui Jean-Marie Villemin în fața Curții cu Jurați de la Dijon (prefectura departamentului Côte-d'Or și capitala regiunii administrative Bourgogne-Franche-Comté) cum ar fi intervalul orar în care ar fi zărit vehiculul 16h55–17h05, vârtsa de cca 30 de ani al șoferului acestuia, culoarea vehiculului, care n-ar fi fost nici verde, nici gri-verde și nici închisă, etc., motiv pentru care ele ar fi fost considerate „nefiabile” (lipsite de fiabilitate) și de către membrii juriului popular în verdictul pronunțat pe 16 decembrie 1993 și conform căruia Jean-Marie Villemin a fost condamnat la 5 ani de încisoare (dintre care un an cu supendare) pentru asasinarea lui Bernard Laroche, pe 29 martie 1985 (pentru că îl credea vinovat de răpirea fiului Grégory Villemin pe 16 octombrie 1984 și de asasinarea acestuia) de altfel, disculpat în dosar pe 18 aprilie 1985 în virtutea art.6 din Codul de Procedură Penală și reabilitat post-mortem.(Re)amintesc faptul că Jean-Marie Villemin va fi elibertat condiționat sub control judiciar pe 24 decembrie 1987 după 5 cereri de eliberare condiționată și 33 de luni de detenție criminală.În sfârșit, pe 14 iunie 2017, după 33 de ani de la eveniment, având în vedere „eliminarea” vârfului A al grafului (Bernard Laroche și anturajul său, anchetat în trecut), vine rândul interpelării și celor „concentrați” în vârfurile B și C al acestuia adică unchiului lui Grégory Villemin din partea mamei, Marcel Jacob (n.1945) și soției sale Jacqueline (n.1944), născută Thuriot (în vârstă de 73 și 72 de ani), respectiv, lui Ginette Villemin (n.1955) născută Leconte fosta soție a unui alt unchi din partea tatălui lui Grégory, Michel Villemin (1955–2010), divorțat de Ginette în anii 1990. Practic, este prima interpelare, după 1985, iar alături iei, vor fi audiați ca „martori” și bunicii din partea tatălui lui Grégory, Albert Villemin (n.1930) și Monique Villemin (1931–2020).Cei interpelați vor fi transferți la Curtea Criminală a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Dijon și vor fi inculpați în dosar pentru „complicitate la asasinat, nedenunțare de crimă, neacordare de ajutor unei persoane aflate în pericol și abținere în împiedicarea comiterii unei crime de sânge”.Murielle Bolle a fost convocată în egală măsură la Jandarmeria din Bruyères pentru prelevare de amprente genetice (ADN) fără să fi fost reținută în cadrul anchetei suplimentare în dosar.Pe 15 iunie 2017, a doua zi după interpelarea celor manționați, Jean-Jacques Bosc, procurorul general al Curții de Apel Dijon menționează în cadrul unei conferințe de presă că „expertizele celor două scrisori de amenințare din 1984 și 1989, ale corbului, permit inculparea celor menționați mai sus” în dosar, cu atât mai mult cu cât cei 3 ar fi invocat, „în grup”, cunoscuta „lege a tăcerii”, conform art.14 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice consacrat prin jurisprudență Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJCE) și Curții Europene ale Drepturilor Omului (CEDO).În orice caz, chiar dacă ancheta jandarmilor (având la bază analizele criminologice) converge către ideea că cei interpelați ar fi putut contribui la realizarea scrisorilor de amenințare, după părerea mea, nu ar exista probe suficient de fiabile care să-i încrimineze, mai ales dacă ținem cont și de alibiurile lor atunci când are loc evenimentul (kidnapping-ul).Din contră, conform procurorului general, martora Monique Villemin (născută Jacob) bunica copilului din partea tatălui său, ar putea fi „un personaj–cheie” în dosar.Pentru că expertiza unei scrisori de amenințare (anonime) adresate judecătrului de instrucție Maurice Simon în 1989, confirmă că ar fi fost ea autoarea acesteia, ceea ce ea ar fi și recunoscut în 2017 (după prescrierea faptei dar s-ar fi retractat după redeschiderea dosarului), confirmat de altfel, pe 22 aprilie 2018 și de către expertul judiciar Christine Navarro, care o desemnează pe ea, „aproape categoric”, ca auotarea celor 3 scrisori de amenințare anonime (semnate „Corinne”) adresate judecătorului de instrcție Jean–Michel Lambert în anii 1980. Într-una dintre aceste scrisori, în cca 6 pagini (plină cu greșeli de ortografie) în care ea se adresează judecătorului de instrucție cu „Monsieur Guge” (în loc de Monsieur le Juge/Dle judecător), expediată pe 6 august 1985 de la Villeneuve-sur-Lot (departamentul Lot-et-Garonne) s-ar numi „Corinne”, ar avea „16 ani” și ar fi o „prietenă apropiată a lui Muriel” (în loc de Murielle Bolle) „cumnata lui bernard laroche” (în loc de Bernard Laroche).În plus, ea „simte nevoia de a face dezvăluiri importante în dosar” ca urmare a unei destăinuiri pe care i-ar fi făcut prietena ei (intimă) Murielle Bolle („Je ne peux plus garder pour moi ce que…Muriel ma raconté”, în loc de…Murielle m’a raconté).În continuare, într-o ortografie „aproximativă”, această adolescentă Corinne, își acuză prietena Murielle că aceasta s-ar fi aflat în mașina (un Peugeot 305 gri -verde) a lui Bernard Laroche, împreună cu fiul său Sébastien Laroche și Grégory Villemin în ziua dispariției acestuia din urmă.Din păcate însă, Monique Villemin, rezidentă la Baccarat (în departamentul Meurthe et Moselle, regiunea administrativă Grand Est) într-un EHPAD (Etablissement d'Hébergement pour Personnes Agées Dépendantes), instituție specializată în găzduirea (și îngrijirea) persoanelor în vârstă dependente, va deceda pe 19 aprilie 2020 în timpul pandemiei, ca urmare a contaminării cu virusul Covid–2019, deci ea nu va mai putea face niciun fel de dezvăluiri în dosar.În sfârșit, pe 16 iunie 2017 Marcel Jacob (fratele lui Monique Villemin) și Jacqueline Jacob (născută Burvelle după numele primului soț al mamei sale, Claire Gérard, adoptată de către, Raymond Thuriot, cel de-al 2-lea soț al mamei sale) sunt inculpați cu capetele de acuzare „răpire și sechestrare de persoană, urmate de moartea acesteia” și sunt plasați în detenție provizorie.Pentru că, conform procurorului general de la Dijon, ar exista și posibilitatea (în urma expertizelor grafologice și analizelor criminale) ca cele 3 scrisori anonime (Q1, Q2 și eventual, chiar și Q3) să fi fost redactate de către Jacqueline Jacob, iar termenul „le chef” (șeful) care apare în aceste ar fi fost utilizat în 1982 de către Marcel Jacob, atunci delegat al personalului și sindicalist la CGT (Confederația Generală a Muncitorilor) la țesătoria Walter (BSF) de la Aumontzey, într-o altercație cu nepotul său Jean-Marie Villemin, ocazie cu care a afirmat în plublic că „eu nu dau mâna cu un șef”.În ceea ce îi privește pe avocații celor 2, Gary Lagardette (al lui Jacqueline Jacob), respectiv, Stéphane Giuranna (al lui Marcel Jacob) solicitau punerea în libertate a clienților lor, pe de o parte pentru că, ei susțineau că probele contra acestora nu sunt fiabile, iar pe de altă parte, pentru că fiind în vârstă, sănătatea acestora este incompatibilă cu condițiile de detenție.Cred că merită de remarcat aici și faptul că investigațiile în dosar au condus la rezultate care pun serios la îndoială „integritatea morală” a lui Jacqueline și Marcel Jacob, ceea ce, desigur, i- a defavorizat în demersul juridic pentru eliberarea condiționată sub control judiciar.În primul rând, cei 2 trăiau separați „de o vreme”, foarte probabil din cauza autorității „excesive” a lui Jacqueline, descrisă în dosarul de instrucție ca „o femeie energică, dominatoare și fără scrupule atunci când situația o impunea”, care s-ar fi întors la soțul ei „din lipsă de altceva mai bun”. („Je n'ai pas le choix, il me tient”). În ceea ce îl privește pe soțul ei, Marcel, acesta ar fi fost „un pierde-vară”, care „nu prea făcea nimic prin gospodărie”, iar conform depoziției fiicei lor, Valérie, singura lui grijă ar fi fost să supravegheze, tot timpul (cu un binoclu), proprietatea lui Albert și Monique Villemin aflată în proximitatea casei lor.De altfel, ea își descria părinții ca „oameni ciudați, misterioși, puțin comunicativi (ca și cum ar fi avut ceva de ascuns)”, iar tatăl lui în ziua dispariției lui Grégory, ar fi fost „agitat” și i-ar fi sunat (de mai multe ori) pe „cei apropiați” pentru a putea fi la curent cu cu „evenimentul”.În sfârșit, în ciuda intenției Parchetului general de a-i menține pe cei 2 în detenție provizorie, Camera de instrucție a Curții de Apel Dijon a considerat justificată „petiția” avocaților lor și ca urmare, a ordonat punerea lor în libertate condiționată sub control judiciar pe 20 iunie 2017.Dar, pe 27 octombrie 2017, rezultatul unei noi expertize grafologice (efecuate de către Christine Navarro (expert judiciar de pe lângă Curtea de Casație) detaliată în 47 de pagini), o desemnează, din nou, pe Jacqueline Thuriot (Jacob), ca posibilă autoare a scrisorilor anonime de amenințare (trimise înainte de răpirea și asasinarea lui Grégory Villemin).Ea se va concentra, în primul rând, pe cele 2 scrisori Q1, Q2 (în dosarul de instrcție) din lunile martie 1983 și aprilie 1983 (Q1–4 martie și Q2–27 aprilie).În Q1 (adresată lui Jean-Marie Villemin, tatăl lui Grégory), textul este redactat cu litere de tipar, tot, cu greșeli de ortografie (ca și cea a lui „Corinne” adresată judecătorulșui de instrucție Jean–Michel Lambert pe 6 august 1985) „Je vous ferez votre peau à la famille Villemin” (Am să vă distrug familia Villemin).În Q2 (adresată lui Albert și Monique Villemin, bunicii lui Grégory), tot, cu litere de tipar, corbul amenință din nou și „este pregătit să treacă la act în cazul în care revendicările sale nu vor fi respectate”. „Si vous voulez que je m'arrête, je vous propose une solution. Vous ne devez plus frequenter le chef, vous devez le consideré, lui aussi, comme un batard, le mettre entierement de coté par vous, et ses freres et sœur. Si vous ne le faites pas, j'exécuterai mes menaces que j'ai fait au chef pour lui et sa petite famille (…). Il se consolera avec son argent. (…) Jacky et sa petite famille a été assez mis a côté. (…). A vous de choisir. La vie ou la mort”/Dacă vreți să mă opresc, vă propun o soluție. Nu trebuie să-l mai frecventați pe șef, trebuie să-l considerați și pe el un bastard și să-l îndepărtați atât de voi căt și de frați și surori. Dacă nu faceți acest lucru, voi trece la executarea amenințărilor mele cum am făcut șefului și familiei sale. (…). El se va consola cu banii lui. (…) Jacky cu familia lui a fost destul (de mult) neglijat. Nu aveți decât să vă decideți. Viața sau moartea!Apoi, Christine Navarro va analiza și scrisoarea Q3 (în dosarul de instrucție, datată din 17 mai 1983), ultima, înainte de drama din 16 octombrie 1984.Spre deosebire de primele două, această scrisoare adresată, tot lui Albert și Monique Villemin, este redactată cu litere mici, „cursiv”, într-un stil „școlăresc”, în care autorul va face referire la cea de-a doua scrisoare (Q2) și în care atrage atenția că va înceta să mai scrie.„Je vois que rien à changer chez vous, il n'y en a toujours que pour les mêmes et le chef vient toujours. (…). Il peut arrêter de chier dans son slip, je ne veux pas lui faire de bobo au balaise de maman ni à sa pimbêche de gonzesse, ni à son mioche. (…). Tu ne sauras jamais qui t'a fait chié pendant deux ans. (…). Ma vengeance est faite (…) Je te hais au point d'aller cracher sur ta tombe le jour où tu crèveras (…) ceci est ma dernière lettre et vous n'aurez plus aucune nouvelle de moi (…) Adieu mes chers cons. (…). J'espère que tu mourras de chagrin le chef. Ce n'est pas ton argent qui pourra te rendre ton fils”/Văd că nimic nu s-a schimbat (de atunci) și șeful vine în continuare (la voi….). El trebuie să înceteze să facă „pipi” în chiloți, nu vreau să-i rănesc nici pe mămicuța grăsuță (soția lui Villemin) și nici pe piuițul ei prostuț, ciuf (…). Nu vei știi niciodată cine și-a bătut joc de tine timp de 2 ani. M-am răzbunat. Te urăsc în așa hal încât ca să scuip pe mormântul tău în ziua în care vei crăpa (…). Aceasta este ultima mea scrisoare. Adio idioții (tâmpiții) mei. Sper că vei muri de durere șefule. Banii tăi nu-i vor putea aduce înapoi (printre cei vii) pe fiul tău.”Având în vedere „cele stiute” de corb, merită remarcat faptul că, foarte probabil, Valérie spunea devărul atunci când, în depoziția sa, afirma că tatăl ei, Mercel Jacob, îi supraveghea cu binoclul său pe cei 3 „amenințați cu moartea”.Cu alte cuvinte, judecătorul de instrucție, care i-a interpelat pe bunicii copilului, Jacqueline și Marcel Jacob, avea toate motivele să creadă că ei ar putea fi (împreună) „corbul” care era implicat (direct sau indirect) în răpirea și asasinarea acestuia.Revendicarea răpirii și asasinatului este făcută de către corb în scrisoarea Q4 (din dosarul de instrucție), care va ajunge la „destinație” (la Jean-Marie și Christine Villemin) puțin timp după dramă, pe 16 octombrie 1984.„J'espère que tu mourras de chagrin le chef. Ce n'est pas ton argent qui pourra te rendre ton fils. Ce n'est pas ton argent qui pourra te rendre ton fils. Voilà ma vengeance pauvre con !”/Sper că vei muri de durere șefule. Banii tăi nu-i vor putea aduce înapoi (printre cei vii) pe fiul tău. Iată răzbunarea mea, prostule (tâmpitule).Concluziile lui Christine Navarro au fost că Jacqueline Jacob ar fi conceput și scris Q1 și Q2 (ambele redactate cu acelaș tip de litere de tipar), iar asasinul sau un complice al acestuia, scrisorile Q3 și Q4 (care și ele sunt redactate în acelaș stiul „cursiv” și „școlăresc” cu caractere mici), dar autorul scrisorii Q3 ar fi avut acces la „aceleași furnituri” ca și scisoarea Q2 scrisă de către Jacqueline Jacob.Având în vedere însă faptul că Q3 și Q4 au avut același autor, era evident că între asasin și Jacqueline Jacob exista o „legătură”, iar Marcel Jacob ar fi fost complicele ei.În ciuda rezultatelor acestui raport detaliat, Claire Barbier, președinta Camerei de Instrucție, refuză pe 27 octombrie 2017 reîncarcerarea cuplului, pentru că, conform avocaților lor, cei 2 ar fi avut „alibiuri în beton”, cel puțin în ziua răpirii copilului.Probabil pentru că în această perioadă (de identificare a corbului), la sfârșitul lunii mai 2017, o nouă pistă este „lansată” de falsa scrisoare „agramată” a lui „Corinne” care o incriminază pe Murielle Bolle (cumnata lui Bernard Laroche), datorită unei mărturii mincinoase.Este vorba de un registru păstrat la intrarea în biserica din Lépanges-sur-Vologne (în perioada în care are loc drama) găsit de către o enoriașă care dădea lecții de Catechism (toate acțiunile menite să-i facă pe copii, tineri și adulți să crească în înțelegerea mesajului creștin și în viața creștină însăși), predat autorităților de anchetă.În acest registru (aflat la intrare doar de câteva luni) există o frază încriminatoare „C’est bien Bernard L. qui a tué Grégory, j’étais avec lui.” (Este Bernard Laroche cel care l-a ucis pe Grégory, eram cu el) semnată de către Murielle Bolle cu data de 13 mai 2008, adică, după aproape un sfert de secol de la eveniment, într-un context în care pe pagina precedentă a mesajului figurează o dată din 2016 (când registrul ar fi fost plasat la intrare în biserică).Ca urmare, un expert judiciar în analiză genetică este numit de către președinta Camerei de instrucție Claire Barbier de la Dijon pentru studiul amprentelor genetice de pe pagina „încriminată”, care, de altfel, va și identifica ADN-ul lui Murielle Bolle (prelevat pe 14 iunie) dintre cele 6 descoperite, ceea ce însă, va fi infirmat de o (nouă) analiză, „aprofundată”, a unei noi prelevări, cu puțin timp după interpelarea ei și plasarea în GAV (Garde à Vue/arest la sediul Poliției judiciare).Ancheta de „proximitate” în anturajul acesteia ar fi pus în evidență faptul că cel care a improvizat falsa „destăinuire” ar fi fost un verișor al lui Murielle Bolle (în vârstă de 15 de ani în momentul derulării dramei), pe nume Patrick Faivre (în vârstă de 21 de ani, în momentul derulării dramei, încarcerat și condamnat de mai multe ori pentru violență).El ar fi afirmat în fața jandarmilor–anchetatori pe 17 iunie (atunci în vârstă de 54 de ani și după aproape 3 decenii fără niciun fel de contact cu verișoara sa), iar pe 27 iunie 2017 și în fața președintei Camerei de instrucție a Curții de Apel de la Dijon că această afirmație ar fi făcut-o, imediat, după dramă (când avea 15 ani).Ea susținea că acest lucru ar fi avut loc în cadrul unei insulte și violențe familiale din partea sorei sale Marie–Ange Bolle, respectiv, mama și tatăl ei, Jeanine și Lucien Bolle.Ceea ce, evident, a fost dezmințit de către aceștia din urmă. https://www.youtube.com/watch?v=4IiPA90MB2Y https://www.youtube.com/watch?v=6iUMuWqk0Pw https://www.youtube.com/watch?v=oisYb2JtO3M Ca urmare, Murielle Bolle (în vârstă de 48 de ani) va fi din nou interpelat la domiciliul său pe 28 iunie 2017 din ordinul noului judecător de instrucție în dosar, Claire Barbier și plasat în GAV (Garde à Vue) pentru „complicitate la asasinat” și „nedenunțare de crimă”, iar pe 28 iunie de inculpată de către Camera de instrucție a Curții de Apel Dijon pentru „răpire, urmată de asasinarea unui minor de mai puțin de 15 ani” și încarcerată în detenție provizorie. Conform raportului jandarmeriei, cu toate că Murielle Bolle își minimizează rolul în derularea evenimentului dramatic, ea ar fi știut din timp că Bernard Laroche, cumnatul ei, va veni la școală pentru a o aduce acasă în ziua răpirii și asasinării micuțului Grégory Villemin și ca urmare, ar fi fost la curent cu cele ce se vor întâmpla.Mai mult, ea ar fi „participat potențialmente” la pregătirea crimei, prin redactarea scrisorii de revendicare Q4, care, conform expertului judiciar Christine Navarro nu ar fi fost redactată nici de către Jacqueline Jacob și nici de către Bernard Laroche, dar de către ea, Murielle Bolle.Încarcerată în detenție provizorie („în izolare”, pentru protecția sa), pe 6 iulie 2017, ea va declanșa o grevă a foamei (până pe 10 iulie) în semn de protest contra încarcerării sale (abuzive) și solicită o confruntare cu vărul său acuzator.Ca urmare, președinta Camerei de Acuzare Claire Barbier va organiza pe 28 iulie o confruntare între ra și vărul său Patrick Faivre, care va susține că ar fi fost molestat (maltrat cu violență) de către familia în ajunul retractării sale pe 6 noiembrie 1984, contestat (contrazis) de altfel, de către Murielle Bolle.Marie-Thérèse Lamboley (una dintre surorile lui Murielle) a menționat, din contră, faptul că țipetele lui Patrick, dacă acesta ar fi fost maltratat, nu puteau fi auzite de către vecinul său (ceea ce menționa în declarația sa), pentru că, atunci, el n-ar fi fost nici măcar acasă, iar Murielle era la părinții ei.Și într-adevăr, Paul Prompt (cel pe care îl menționeazp Patrick în declarația sa) în cartea pe care a scris-o despre acest caz dramatic, ar fi sosit la Épinal (prefectura departamentului Vosges) pe 8 noiembrie 1984, iar văduva acesteia, la rândul ei, ar fi menționat și ea că pe 5 noiembrie el nu se afla în departamentul Vosges, confirmat, de altfel, și prin „permisul de comunicare” din data de 6 noiembrie 1984 al avocatului familiei lui Bernard Laroche (decedat în 1985), Gérard Welzer. În mărturia lui Patrick ar exista și o altă incoerență grosolană, care putea avea la bază, cel puțin o confuzie.Este vorba de interviul acordat în ajunul retractării sale, de către Murielle Bolle unor mijloace mass–media.Acest lucru însă nu s-ar fi întâmplat sub nicio formă, nici pe 5 și nici pe 6 noiembrie 1984, cel puțin, conform documentelor de arhivă.Pe 10 iulie 2017, Marie-Ange Laroche, văduva lui Bernard Laroche adresează o scrisoare președintelui Emmanuel Marcon în care denunță „derviele” în cadrul anchetei și ca urmare, pe 4 august 2017, Murielle Bolle este (re)pus în libertate condiționată sub control judiciar.Și totuși, conform altor documente de arhivă, ar exista înregistrarea unei convorbiri telefonice din 2007 dintre Jacqueline Golbain-Tailbuis (devenită Giroud ca urmare a recăsătoririi cu Philippe Giroud, infirmiera care o îngrijea pe Jeanine Bolle, mama diabetică, insulinodependentă, a lui Murielle Bolle, decedată pe 17 februarie 2014) și Jean-Marie Villemin, în care aceasta face referire la revelațiile confidențiale ale pacientei sale.Conform acestora, Murielle ar fi mărturisit, cu ocazia unei vizite la mormântul mamei sale că, într-adevăr, în ziua răpirii și morții lui Grégory Villemin ar fi fost împreună cu Bernard Laroche și că acesta din urmă, ar fi fost cel care a „executat misiunea” dar s-ar fi retractat pentru că ar fi fost amenințată, ca de altfel și vărul ei, Patrick Faivre.(Re)amintesc aici și faptul că ea a scris și o carte pe această temă cu titlul „Briser le silence" (în Editura Michel Lafon) apărută pe 25 octombrie 2018, în care își susține propria-i versiune și neagă toate acuzațiile care îi sunt aduse În sfârșit, acest dosar criminal (deosebit de) complex, așa cum am putut vedea, are la bază, ca punct de plecare, un „corb” (șantajist) cu scrisorile sale anonime, un dispozitiv pseuodojuridic care va fi reiterat și peste 33 de ani de la evenimentul dramatic. Pentru că, pe 5 decembrie 2017 descoperim o scrisoare anonimă (scrisă la/cu normograf) primită pe 11 august 2017 de către Jean–Jacques Bosc Procurorul general al Curții de Apel Dijon (prefectura departamentului Côte-d'Or, capitala regiunii Burgundia-Franche-Comté) în care un (alt sau aceleși) „corb” ca și în 1984 (după moartea lui Grégory) face referire la o serie de „elemente” ale anchetei din dosar care ar fi fost „sabotate” (intenționat sau nu) pentru a induce în eroare justiția prin intermediul unor piste false.Deși nu intenționa să facă acest lucru, amenințat cu moartea, procurorul general decide să depună documentul, oficial, în dosarul de instrucție, ocazie cu care vom afla și faptul că, după redeschiderea dosarului în iunie 2017, mai multe scrisori (de tip „mesaje”) i-ar fi fost adresate, însă cea din 11 august ar fi fost prima în care a fost „amenințat cu moartea”.Dar analiza ADN al acesteia pune în evidență 13 amprenmte genetice diferite care nu vor corespunde niciunuia dintre profilele anchetate în dosar, până atunci.Ca urmare, pe 26 februarie 2018, o anchetă preiminară va fi deschisă de către Parchetul din Dijon pentru „amențarea cu moartea a unui magistrat”, mai ales că, după sărbătorile anului nou, în ianuarie 2018 o altă scrisoare de amenințare va fi adresată magistratului, redactată tot la/cu normograf) „Bâtard, […]. Pour le petit (Grégory), tu ne sauras jamais la vérité. Y’a un sac qui t’attend” (Bastardule, pentru micuț nu vei cunoaște niciodată adevărul. Te așteaptă un sac).Având în vedere noul mod de redactare al scrisorilor, normograful (șablonul– tip special de instrument de desen tehnic, utilizat pentru scrierea caracterelor uniforme, compus dintr-o foaie de plastic sau alt material cu litere sculptate ale alfabetului sau alte forme utile, în special pentru desenul tehnic), identificarea autorului nu poate fi făcută utilizând analiza grafologică și ca urmare, noul „corb” (sau același) a fost obligat să-și schimbe stilul pentru a nu putea rămâne „necunoscut”.Dar judecătorul Claire Barbier va face apel la societatea elvețiană OrphAnalytics pentru un alt gen de analiză, stilometria (tehnică care ar permite atribuirea unui text, unui autor, în funcție de studiul/stilul lingvistic–sintaxa și semantica al acestuia). Experții stilometriști vor face legătura dintre scrisorile anonime expediate de către corb în 1983 (5 martie–Q1, 27 aprilie–Q2, 17 mai–Q3) și cea din 1984 (16 octombrie– Q4) și vor analiza detaliat, fiecare scrisoare și în primul rând, pe cei care au fost deja anchetați în dosar, înainte de a extinde aria suspecților.În ceea ce mă privește, eu cred că analiza stilometrică prezintă o „fiabilitate înaltă” (o mare fiabilitate) doar în cazul unor persoane care au o activitate publicistică sau corespondență (importantă) cu alte persoane, dar în cazul celor (semi)analfabete, abrutizate (mai mult sau mai puțin), etc, cum au fost cele din anturajul victimei, aceasta, poate fi mult mai puțin eficace.Cu alte cuvinte, stilometria poate fi utilizată cu succes, mai mult, pentru studiul fenomenului de plagiat în textele literare și filosofice sau, eventul, în cele cu caracter științific (psihologie, sociologie, economie, etc.). Plagiatul în lumea contemporană (Plagiatul, boala copilăriei epigoniei. Responsabilitatea morală, răspunderea civilă și..., Plagiatul în lumea contemporană Monitorul OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile Unite), Plagiatul în lumea contemporană Monitorul OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile Unite).În plus, pe 16 decembrie 2020, noul magistrat însărcinat cu dosarul, Dominique Brault, președintele Camerei de Instrucție a Curții de Apel Dijon își reia ancheta lansată cu 36 de ani în urmă, în special, cu nconsultarea jurnaliștilor (de investigație) care implicați în anchetă În orice caz, la cea de-a doua solicitarea avocaților săi, pe 13 aprilie 2018, Camera de Instrucție a Curții de Apel Dijon permite, pe 25 aprilie 2018, întoarcerea ei acasă la domiciliul său din Vosages (interzis în timpul controlului judiciar), iar pe 16 mai 2018, avocații ei Jean-Paul Teissonnière și Christophe Ballorin anunță anularea inculpării ei în dosarul răpirii și asasinării a micuțului Grégory Villemin, adică disculparea ei (încetarea urmăririi penale) de către Camera de Instrucție de la Dijon, ceea ce inocentează Murielle Bolle.În aceași zi, în aceași decizie (în 23 de pagini) a Camerei de Instrucție, ceilalți inculpații în dosar, Jacqueline (Thuriot) și Marcel Jacob, vor fi și ei disculpați și control lor judiciar anulat, dar aceste rămâne deschis, în continuare și ancheta continuă pentru identificarea corbului (corbilor) în concordanță cu punctul de vedere al celor anchetați și a avocaților acestora, Marie-Christine Chastand-Morand (al lui Christine Villemin), Thierry Moser și François Saint-Pierre (ai părinților lui Grégory Villemin), respectiv, Jean-Paul Teissonnière și Christophe Ballorin (ai lui Murielle Bolle).Însă, anularea inculpării și a urmăririi penale a lui Bolle în dosar nu-i satisfice pe cei 2 din urmă, care vor și anularea procesului verbal și a arestului ei (GAV) și în 1984, motiv pentru care vor sesiza Curtea de Casație.Aici merită însă menționat faptul că un arestat la sediul poliției judiciare (GAV) efectuat înainte de promulgarea legii din 14 aprilie 2011 nu poate fi contestat decât dacă nu ar fi fost respectat în cadrul acesteia procedura impusă de către CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), adică, dreptul de a fi asistat de un avocat și cel de a „păstra tăcerea” în timpul audierii.Ceea ce, de altfel, ar fi fost confirmat de către Curtea de Casație (după consultarea Curții Constituționale), declarând, GAV-ul lui Murielle Bolle „neconstituțională” și ca urmare, pe 16 ianuarie 2020, Camera de Instrucție a Curții de Apel Paris anulează Acesta din 1984, în verdictul său. În cursul lunii martie 2021, Thierry Pocquet du Haut-Jussé, procurorul general va anunța că magistrații însărcinați cu dosarul ar fi primit raprtul expertizei stilometrice (în 178 de pagini) solicitată în 2017 de către Claire Barbier.Conform acestuia, studiul efectuat pe 11 texte diferite, atribuite a 4 presupuși corbi, aleși de manieră subiectivă, respectiv, Bernard Laroche (vărul primar al lui Jean-Marie Villemin, deci unchiul lui Grégory), Christine Jacquot (bona lui Grégory) și cuplul Marcel – Jacqueline Jacob (unchiul și mătușa lui Grégory pe linie maternă), indică cu o „probabilitate ridicată” ca cele 24 de scrisori anonime (în total, printre care și Q1 – Q4) să provină „de la cel puțin 5 corbi diferiți”, cu Jacqueline Jacob, unul dintre ei, „foarte probabil” (cu semnătura ei cel puțin pe 7 dintre cele 24 de scrisori și autoarea scrisorii de revendicare din 16 octombrie 1984–Q4), în contradicție cu rezultatele analizei grafologice care atribuiau scrisorile de revendicare unei alte persoane, Roger Jacquel (desmnat de către tatăl lui Grégory, Jean-Marie Villemin, care în 1983 l-ar fi fost amenințat de mai multe ori de către acesta), tatăl lui Liliane Jacquel și socrul lui Jackie Villemin, confirmat de către colonelul de jandarmerie Antoine Argoud, numit primul expert grafolog în ziua următoare crimei.Dar datorită alibiului său incontestabil, el va fi eliminat papid de pe lista suspecților.

Nota Autorului.În peste 100 de pagini, lucrarea abordează originele Insulei Corsica si anexarea acesteia Franței, naționalismul corsican, problema independenței, atacurile teroriste ale organizției criminale FLNC - Canal Istoric și conexiunile acesteia cu Yvan Colonna (simbolul independenței), viața și activitatea politică a prefectului Claude Erignac, implicarea lui în „îmblânzirea mielor” din Corsica, în „anii de plumb”, etc. Este vorba de o lucrare fără precedent în literatura de specialitate, cel puțin românească, în contectul unei incursiuni în istoria Franței, în care încerc restabilirea adevărului istoric în celebrul dosar criminal Colonna - Erignac. Rezumat. Cu un deceniu în urmă, în zilele de 11, 15 și 19 martie („șirul lui Merah” un șir aritmetic definit de relația a(n+1)=a(n)+r (rația r, n≥0 și natural), (lumpen)teroristul franco-algerian Moham(m)ed Merah (în vârstă de 23 de ani) va asasina la Toulouse (și în regiuna sa urbană, la Montauban), fără milă și fără compasiune 7 persoane (3 militari de confesiune musulmană, 3 elevi evrei, împreună cu profesorul lor-tatăl a doi dintre elevii uciși) și va răni foarte grav un alt militar, care, practic, „trebuia să moară” (dar din fericire scapă cu viață–chiar dacă rămâne tetraplegic) ceea ce ar fi generat cel de-al doilea „șir Merah”, de forma a(n+1) = n(an), (n≥1 și natural). Aceste atacuri teroriste islamiste, lovesc, simultan atât în comunitatea evreiască cât și în cea musulmană. Este primul „set„ de atacuri teroriste islamiste în Franța, în acest secol (și mileniu) care va îndolia Franța și preceda un lung șir de atentate (lumpen)teroriste pe teritoriul său național, în care 280 de persoane își vor pierde viața (inclusiv, naționalistul Corsican Yvan Colonna, pe 21 martie 2022, la închisoarea de maximă siguranță din Arles). Dacă n-ar fi fost ucis (asasinat), „ciobanul din Cargèse” Yvan Colonna (1960–2022), „icoana” naționalismului corsican ar fi împlinit astăzi, pe 7 aprilie, 62 de ani. În 2013, urma să-l vizitez la închisoarea de maximă siguranță din Arles (cu un efectiv de 156 de persoane, pe o suprafață de 110 000 m2) dar din motive de siguranță (națională), administrația penitenciară l-a transferat în centrul penitenciar (modern) Réau (în sudul regiunii urbane pariziene, cu o capacitate de 798 de locuri, dat în folosință începând cu luna octombrie 2011) pentru câteva săptămâni, sub pretextul că ar fi existat suspiciuni (cu mai multe variante), conform cărora, acesta, împreună cu alți naționaliști corsicani, ar fi pus la cale evadarea lui cu ajutorul unui important arsenal explozibil „de distrugere în masă”). Personal, eu l-am considerat, întotdeauna, nu vinovatul, dar țapul ispășitor în dosarul asasinatului prefectutului de Corsica Claude Erignac, motiv pentru care de-a lungul anilor, în cadrul anchetei mele (private), am încercat (și reușit) să adun o serie de „elemente noi” în dosar (foarte probabil, cunoscute și lui !) care îi puneau, serios, la îndoiala vinovăția și pe care urma să le fac cunoscute avocaților săi încă din 2020. Din păcate, însă, pandemia covid-19 a defavorizat acest demers, iar acum este, deja, mult prea târziu pentru el, dar nu și pentru familia lui și mai ales pentru restabilirea adevărului istoric într-un dosar criminal, cu caracter terorist în care victima este un înalt funcționar al statului francez.Conform acestor „elemente noi” Colonna nu ar fi putut participa (fizic), nici la atacul contra Jandarmeriei din Pietroaella și nici la asasinatul prefectului de Corsica, Claude Erignac. Alți 4 complici ai săi (interpelați puțin timp după asasinat) ar fi declarat (în timpul audierilor - interogatoriilor lor) că ar fi fost el „trăgătorul” comandoului care l-a executat pe prefect, probabil pentru că el se afla în cavală (fugă) până la arestarea lui pe 4 iulie 2003, cănd aceștia s-au retractat.După părerea mea, el a fost „obligat” (mai mult sau mai puțin) să „acopere” o decizie și acțiune politică (a unor „miei de rang înalt”), motiv, pentru care ar fi acceptat, formal, implicarea lui în asasinat. I s-au făcut multe promisiuni și bani dar foarte probabil, că „mieii au tăcut” și nici n-ar făcut „mare lucru” pentru el, iar punererea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce urma, relativ, în scurt timp – având în vedere că, practic, i-a executat pe cei 18 ani de recluziune criminală–sancțiune penală minimă în cazul condamnării la închisoare pe viață fără perioadă de siguranță) i-ar fi pus, pe aceștia, pe gânduri, că „icoana” ar putea „vorbi” și evident, ceea ce „nu trebuie”. Ca urmare, tot conform unei decizii politice, „mieii” au hotărât lichidarea lui, imediat, când acest lucru va fi posibil.În acest context, camerunezul Franck Elong Abé (condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru asociere de răufăcători într-un dosar de „planificare” de acte de terorism) a fost un alt țap ispășitor ideal, numai că este puțin credibil faptul că un „terorist aspirant” cu un debut „modest” în cadrul organizației criminale Boko Haram (fondată în 2002, operativă în Nigeria, Niger, Camerun si Ciad) care intenționa să adere la Statul Islamic (ISIS, Daesh, fondat în 2006, operativ în Irak, Siria, Liban, Libia, Nigeria, Niger, Algeria, Maroc, Yemen, Arabia Saudită, Palestina-Fâșia Gaza) și în scurt timp, și el, coniționabil, să ucidă un alt „terorist”, Yvan Colonna fost membru al FLNC (Frontul de Eliberare Natională Corsican, creat în 1976) clasat de asemenea organizație criminală, care nu ar fi fost nici dușmani dar din contră, îi lega o cauza pierdută pentru care luptau. Primul pentru triumful și prosperitatea Statului Islamic, ca o „entitate națională independentă” iar celălalt pentru independența Insulei Corsica.Totuși, ca urmare a evenimentului dramatic, asasinarea lui Yvan Colonna, FLNC a amenințat autoritățile locale (și naționale) pe 16 martie (când încă victima era în viață, dar într-o comă profundă) că are de gând să reia lupta armată, după o scurtă pauză. Inculpat pentru participarea sa la atacul (armat) contra Jandarmeriei din Pietrosella (departamentul Corsica de Sud, regiunea administrativă Corsica–„ Ile de Beauté, colectivitate teritorială franceză unică) pe 6 septembrie 1997, precum și pentru participarea sa la asasinarea prefectului de Corsica, Claude Érignac (1937 - 1998) la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud și a regiunii administrative Corsica), cu armele furate de la 2 jandarmi dezarmați (Daniel Herniaux și Didier Paniez) pe 6 februarie 1998, „Ciobanul din Cargèse”, fiului fostului deputat socialist al departamentului Alpes-Maritimes, Jean-Hugues Colonna (n.1934, fost profesor de ducație fizăcă și sportivă), dispare fără urmă pe 23 mai 1999, dar după o lungă cavală (sustragere de la judecată, „fugă de jusiție”), el este interpelat, pe baza unui mandat de arestare (european) emis de către autoritățile judiciare franceze pe 24 mai 1998, pe 4 iulie 2003, de către o unitate de intervenție de elită RAID (Recherche– Assistance–Intervention–Dissuasion) a Poliției Naționale lângă Olmeto (Corsica de Sud, circumscripția Sartène), într-o ascunzătoare amenajată în machia (maquis, macchia–asociație vegetală formată din tufărișuri xerofile sempervirescente–veșnic dense, cu înălțimea de 8—10 m, dezvoltate în climatul uscat mediteranean, greu de străbătut care se întinde pe tot țărmul nordic al Mediteranei–pe dealuri de până la 400—600 m altitudine, formate din roci și soluri silicioase, pe litoralul occidental al Italiei, sudul Portugaliei, Grecia, în insulele Sardinia, Sicilia și Corsica în care ocupă aproape ¼ din suprafața insulei). Notă. A se vedea lucrarea„ Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită ale Poliției (PN) și Jandarmeriei Naționale (GN) franceze care intervin în combaterea marii criminalități (intervențiile lor spectaculoase, detaliate și controversate, în conflicte și jafuri armate, atacuri teroriste, kidnapping, etc.). Regimul armelor şi muniţiilor în Franța (clasificări, legislația în vigoare).”Încarcerat în detenție provizorie din 5 iulie 2003 la celebra închisoare pariziană La Santé (de pe str. Santé nr.42 în cartierul Montparnasse, sectorul/arondismentul 14) tranzitată de către majoritatea brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze printre care și François Besse (jafuri armate, evadări spectaculoase), Antonio Ferrara (jafuri armate, atacuri de furgoane blindate transportoare fonduri în cash, evadări), „inamicul public nr.1” Jacques Mesrine (jafuri armate, asasinate, răpiri, evadări), Toni Musulin (deturnare de furgon blindat transportor de fonduri în cash), Pascal Payet (jafuri armate de furgoane blindate, asasinat, evadare), Albert Spaggiari (autorul „jafului secolului” de la banca Societé Générale de la Nisa în 1976), Carlos (Ilich Ramírez Sánchez, terorism internațional), etc, el este condamnat, în prima instanță, de către Juriul Popular Special de la Paris (compus din 5 magistrați în calitate de „jurați”) într-un proces desfășurat între 12 noiembrie–13 decembrie 2007 la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță (deci „condiționabi”–adică, liberabil condiționat sub control judiciar, teoretic, după o pedeapsă privată de liberate de 18 ani), pe care Curtea de Apel Paris, ca urmare a recursului, o confirmă pe 27 martie 2009 dar căreia va anexa și o „perioadă de siguranță” (înainte de care mi poate fi „condiționabil”) de 22 de ani (maximă). Notă. A se vedea lucrarea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri..., Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria..., Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală Dar pe 30 iunie 2010, Curtea de Casație anulează sentința Curții de Apel Paris (cu Juriu Popular Special) pentru „viciu de procedură” având în vedere faptul că înalta jurisdicție sub președinția lui Didier Wacogne n-a răspuns la întrebările ridicate de către Apărare (reprezentată atunci de către avocatul Patrice Spinosi) într-un document depus pe 13 februarie 2009, conform căruia un martor al apărării care făcea o „depoziție la bară”, în mod spontan, a fost întrerupt de către avocații părții civile, motiv pentru care declarația acestuia, nu ar fi fost luată în considerare (ccea ce corespunde din punct de vedere juridic la nerespectarea art.331 din Codul de Procedură Penală). În ciuda faptului că pe 23 iunie 2010, avocatul general al Acuzării (Ministerul Public) Christian Raysséguier, a susținut (estimat) că „toate drepturile Apărării au fost respectate”. Ca urmare, prin casarea sentinței, va avea loc cel de-al 3-lea proces (având ca avocat general pe Annie Grenier – care solicita aceași pedepsă ca și cea acordată în prima instanță, cu 22 de ani ca perioadă de siguranță) care se va derula între 2 mai–20 iunie 2011 la care Yvan Colonna va fi asistat de o echipă de avocați prestigioși, Gilles Simeoni, Antoine Sollacaro, Pascal Garbarini, cărora se va alătura și celebrul avocat franco-italian Éric Dupond-Moretti, („campionul” achitărilor în dosarele infracționale criminale de mare anvergură–cu care am avut ocazia să colaborez la mai multe procese, devenit din 6 iulie 2020 ministrul Justiției). Dar, din păcate, „Ciobanul din Cargèse” (care întotdeauna și-a susținut nevinovăția), este recunoscut de către Curtea cu Jurați Specială (prezidată de către Hervé Stephan) ca asasinul prefectului Erignac, adică, „trăgătorul” comandoului care a executat misiunea și va fi condamnat la aceași pedepsă ca și în primul său proces 12 noiembrie–13 decembrie 2007, adică, la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță, o sancțiune penală, care astfel, rămâne definitivă. Între timp însă, pe 8 iulie 2010, el va fi condamnat la un an de 1 închisoare cu executare, într-un alt dosar infracțional (corecțional) pentru deținere și transport a unei arme de prima categorie (fără permis/autorizație), pedeapsă confirmată și în apel pe 11 iulie 2010, după ce pe 23 septembrie 2005, judecătorul de instrucție Gilbert Thiel care a instrumentat dosarul „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” din 6 septembrie 1997 (ocazie cu care a fost furată pistoletul Beretta n°A00199, cu care prefectul Claude Ericnac a fost ucis), îl trimite pe Yvan Colonna în fața Curții cu Jurați de la Paris. El era cercetat penal în dosar pentru „distrugere de bunuri cu substanțe explozive/explozibile, răpire și sechestrare în bandă organizată, furt și violență asupra unui agent de ordine publică–depozitar al autorității publice, toate în relație cu o întreprindere/organizație teroristă”, fapte sancționabile cu închisoarea pe viață. Dar în cursul lunii mai 2006, magistrații Parchetului hotâresc joncțiunea celor două dosare, adică, ale „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” și „asasinatului prefectului Claude Ericnac”, având în vedere „legătura organică” dintre acestea, ceea va avea ca efect judecarea ambelor, simultan, în cadrul procesului lui Yvan Colonna. Cum s-a procedat de altfel, și cu presupușii complici ai lui Yvan Colona, în ambele dosare au fost deja condamnați (în ambele dosare) într-un proces care se va derula (cu puțin timp după interpelarea lui) între 2 iunie–11 iulie 2003 (după o instrucție care a durat peste 3 ani). Cei 2 inculpați „principlali” Pierre Alessandri și Alain Ferrandi vor fi condamnați la închisoare pe viață, ceilalți 6 „secundari” la recluziuni criminale cuprinse între 15 și 30 de ani (maximă îin executare) și alți 2 „periferici”, la 1 an de închisoare cu executare. De remarcat este aici și faptul că la cel de-al 3-le proces al lui Yvan Colonna (în care de altfel, sentința rămâne definitivă, după confirmarea ei de către Curtea de Casație pe 11 iulie 2012) este prima oară în istoria judiciară franceză când o Curte cu Jurați își justifică (motivează) verdictul, conform unei jurisprudențe europene, generată de către o serie de procese infracționale criminale belgiene postbelice. Notă. A se vedea lucrarea „Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale). Brabantul în haos și sub teroare (integral). „Letopisețul” marii ciminalități belgiene postbelice (inclusiv, a „anilor de plumb”).” Nu pot să nu menționez aici faptul că, este sau nu vorba de o coincidență, pe 16 octombrie 2012, unul dintre avocații lui Yvan Colonna, Antoine Sollacaro, a fost asasinat într-o stație de alimentare cu carburant pe șoseaua Îles Sanguinaires. Totuși, considerându-se nevinovat în dosarul asasinatului prefectului Erignac, ca de altfel și în cel al atacului Jandarmeriei de la Pietrosella (unde urma să fie plasată o bombă artizanală), dar mai ales, convins de faptul că nu ar fi avut parte de procese echitabile pe teritoriuul național (francez), pe 11 ianuarie 2013, Yvan Colonna va sesiza CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin intermediul avocatului său „principal” Patrice Spinosi, ceea ce, cel puțin teoretic, ar fi permis revizuirea procesului său, adică, șansa de a fi judecat pentru a 4-a oară în cele două dosar joncționate, în care, întotdeauna, avocații săi au solicitat achitarea lui. Dar șansa nu-i va surâde, din nefericire, acestuia pentru că în verdictul său din 8 decembrie 2016, CEDO consideră că acesta nu poate beneficia de Art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția"–care garantează dreptul la un proces echitabil) și proclamă principiul supremației legii, pe care este construită o societate democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, detaliat în Art. 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”) În sfărșit, încarcerat la Centrul Penitenciar Fresnes (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris, cea mai mare închisoare din Europa, dată în folosință în 1898 cu o capacitate de 1.700 de locuri și trecut pe lista patrimoniului cultural), după 8 ani de detenție criminală, Yvan Colonna va fi transferat la Toulon (oraș-port la Marea Mediterană, prefectura departamentului Var, numit „Micul Chicago” în timpul activității organizației criminale „French Connexion”), de unde după 1 ani la închisoarea de maximă siguranță (Maison Centrale) din Arles (sediul unor monumente romane și romanice înscrise în anul 1981 pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco, sub-prefectură a departamentului Bouches-du-Rhône, în regiunea administrativă PACA-Provence-Alpi-Coasta de Azur) cu scopul de a se „apropia” de familia sa din Corsica (locul de reședință al acestuia). Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux... Între timp, în cursul anului 2013 (când l-aș fi putut vizita cu scopul de a mă întreține cu el în privința revizuirii procesului său, ca urmare a rezultatelor unor investigații de-ale mele, care aduceau „elemente noi” în dosarul său, dar mai ales în privința nevinovăției sale), datorită unor suspiciuni conform cărora ar planifica o evadare cu explozibil, Colonna (devenit între timp „Icoana naționalismului corsican”) a fost transferat câteva săptămâni la închisoarea din Réau (departamentul Seine et Marne, regiunea pariziană), înainte de a fi readus la Arles, unde pe 22 martie 2022 este agresat (printr-0 sufocare/ștrangulare de lungă durată) în sala de sport de către un fundamentalist radicalizat și jihadist musulman de origine cameruneză, aresta în Afganistan, Franck Elong Abé (în vârstă de 36 de ani, însărcinat cu întreținerea sălii), condamnat la 9 ani de detenție criminală într-un dosar de „asociere de răufăcători în vederea perpetrării de atacuri teroriste”. Internat în regim de urgență la Spitalul regional din Arles, el va fi transferat la spitalul Nord de la Marsilia (din cartierul Notre Dame Limite, aflat în sectorul 15) într-o stare gravă (de comă/moarte cerebrală), unde moare pe 21 martie 2022. Pe 22 martie, colectivitatea teritorială din Corsica, pentru a-și exprima tristețea, anunță coborârea drapelurilor (steagurilor) în bernă, după ce 15 martie după maoi multe zile de violență în care cca 130 de persoane au fost rănite, ministrul de Interne Gérald Darmanin a declarat că guvernul este pregătit să-i acorde insulei chiar și autonomie teritorială. Crearea Frontului de Eliberare Națională Corsican Corse (FLNC) are loc mult mai târziu, în noaptea de 4–5 mai 1976, având ca bază „Fronte paesanu di liberazone di a Corsica” (FPCL) și Ghjustizia paolina (organizație presupusă că ar fi fost o branșă armată a ARC), după ce Corsica ar fi „epuizat”, deja, practic, complet, toate „mijloacele” pentru a deveni independentă pe „cale pașnică”, inclusiv, proiectul Actiunii regionaliste corsicane (ARC), ceea a determinat-o să ia măsuri mult mai radicale. Acesta pare să fi avut ca sursă de „inspirațite” FLN (Frontul Național de Eliberare din Algeria), un partid politic de stânga (de ideologie social–democrată, social– liberală, socialistă, naționalistă algeriană, socialită arabă, naționalistă arabă), fondat de către Krim Belkacem, Mostefa Ben Boulaïd, Larbi Ben M'Hidi, Mohamed Boudiaf, Rabah Bitat și Didouche Mourad, cu cca 1,2 milioane de aderenți) creat special cu scopul de duce (dezlănțui) o luptă politică contra Administrației franceze pentru obținerea independenței (dar și armată cu branșa sa Armata de Eliberare Națională–ALN), fost membru consultativ al Internaționalei Socialiste din 5 februarie 2013 expulzată ca urmare a manifestațiilor din 2019. Ca urmare, „nașterea” (înființarea) acesteia va debuta cu o serie de atentate (cu explozibil și bombe artizanale sau profesionale) și atacuri armate (cu echipament militar de război), având caracter terorist naționalist, mai ales, după conferința de presă de la Couvent Saint-Antoine de la Casabianca („Cunventu Sant'Antone di a Casabianca”) un loc simbolic al Insulei Corsica, unde a fost votată Constituția, iar în 1755, Pascal Paoli a declarat indepența ei), care până în 2011–2012 au continuat fără întrerupere sub o formă mai mult sau mai puțin gravă (aproape zilnic, pentru ca în ultimul deceniu să fie, comparativ, mult mai rare), cu distrugeri materiale (cu bombe plasate în special în imobile administrative, incluusiv, socio-judiciare și polițienești sau direct, în „vehicule capcană”) dar și cu victime omenești (cca 70 de persoane ucise), cu precădere, în timpul nopții, dintre care cele mai semnificative ar fi ar fi din așa numite „Nuit bleue” (Noaptea albastră) și care, în afară de noaptea inființării organizației FLNC (fondată de către Jean-Michel Rossi și Yves Stella, cu peste 1.500 de membri, având ca ideologie naționalismul corsican, „independentismul”, francofobia–ură față de galofobie/ostilitate față de tot ceea ce aparține sau provine de la francezi, anticolonialism, antiimperialism, marxism-leninism și maoism), prin fuziunea dintre PCS, GP și FPCL („U partitu corsu pà u sucialismu”, „Ghjustizia Paolina” și „Frontu paesanu corsu di liberazione”) cu 22 de atentate în diferite cartiere din Corsica, Nisa și Marsilia, sunt cele din noaptea de 31 mai–1 aprilie 1976, la Paris (din nou, cu 22 de atentate) sau din noaptea de 19–20 august 1982, cele mai violente din istoria conflictului dintre Insula Corsica și Franța metropolitană (cu 99 de atentate) sau mult mai recent, cele perpetrate cu un deceniu în urmă, în noaptea de 7–8 decembrie 2012 (21 de atentate), cu precădere, contrara rezidențelor secundare din insulă. (https://youtu.be/5Yh0Ph3ZfjI, https://youtu.be/15i2KqpmyBo).Subliniez aici faptul că în paralel cu FLNC (care, oficial, ar fi „depus armele”, adică ar fi pus capăt luptei armate pe 24 iunie 2014, până când ar fi comis peste 10.000 de atentate, dintre care 4.700 ar fi fost și revendicate) au mai existat și multe alte organizații naționaliste (rivale !) care au militat pentru independența (autonomia) insulei, dar acestea nu au „reușit” să se ridice, din fericire, la nivelul acesteia.În 1999, însă, își face apariția pe lista organizațiilot teroriste naționaliste corsicane și Armata Corsa (activă până în 2001), care ar fi fost fondată de către François Santoni (n.1960, fost șef al FLNC, asasinat pe 17 august 2001) și Jean-Michel Rossi (n.1956, unul dintre fondatorii FLNC, asasinat pe 7 august 2000).În scurta sa activitate (1999–2001), Armata Corsa („în ruptură” cu FLNC) care ar fi comis mai multe atentate și asasinate (cu precădere la Paris și Strasbourg) se opune (categoric) atât revendicărilor politice ale FLNC cât și negocierilor cu Guvernul francez pentru normalizarea situației politice și social–economice în insulă, iar în perioada 2000 – 2001, mai mulți membri ai săi sunt asasinați datorită rivalității dintre organizațiile naționaliste corsicane, dar mai ales ca urmare a implicării în lupta lor armată (naționalistă) a gangului (bandei) de la Brise de mer („Gangul de la Briza de mării”–o grupare criminală de drept comun, armată care activă începând cu sfârșitul anilor 1970, specializată în jafuri armate, spălare de bani, racket și extorcare de fonduri, proxenetism și prostituție, escrocherii financiare–montaje financiare frauduloase, evaziune fiscală, asasinates, administrare de săli de joc - jocuri de noroc ilegale și de hoteluri, restaurante, cluburi de fotbal, etc.) care se compune, în principiu, din 6 „familii (Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali și frații Voillemier, respectiv, Guazzelli, Patacchini) cu o serie de legături și cu paradisurile fiscale. Presenza Naziunale, un partid politic reprezentând interesele naționaliste corsicane rezultând ca urmare a scindării partidului A Cuncolta Naziunalista, în 1998 (fonat de cuplul François Santoni și Jean-Michel Rossi) ar fi avut ca branșă armată, Armata Corsa.Alți 2 naționaliști corsicani, foști leaderi ai FLNC–Canal Istoric, ar fi simpatatizat cu 2 membri ai organizațieiu criminale Gang de la Brise de Mer, Charles Pieri cu Francis Mariani și François Santoni cu Richard Casanova (asasinați amândoi, ulterior), ceea ce l-ar fi determinat pe Santoni să părăsească FLNC–Canal Istoric și să fondeze Armata Corsa, ai căror membri ar fi comandidat asasinate membrilor gangului de la Brise de Mer, într-un dosar criminal în care au fost judecați și condamnați Jacques Mariani, fiul lui Francis Mariani și Joseph Menconi (n.1965, specializat în jafuri armate și evadări, condamnat la 12 ani de recluziune de către TGI – Tribunalul de Înaltă Instanță din Grasse în cursul lunii octombrie 2003 pentru un jaf armat de la Saint Laurent din departamentul Var, în timp în noiembrie 2003, condamnarea sa inițială pentru prima sa evadare, la 10 ani de detenție criminală va fi redusă de către Curtea de Apel din Bastia la 6 ani de închisoare, pentru ca în cursul lunii decembrie 2003 să fie din nou condamnat de către Curtea cu Jurați din Bastia la 5 ani de închisoare pentru complicitatea sa la asasinarea unui legionarului la Calvi, la care se va adăga pe 18 decembrie 2008, cea de-a doua condamnare a sa de către Tribunalul Corecțional din Bastia pentru o altă evadare cu ajutorul unei false lansatoare de grenade, pentru ca, în sfârșit, pe 29 septembrie 2020 să fie interpelat pentru rolul său logistic pe care l-ar fi jucat în tentativa de asasinare a lui Guy Orsoni, fiul omului politic corsican Alain Orsoni–care și el la rândul său a făcut obiectul unei tentative de asasinat în 2008 la Ajaccio, pentru care care 6 naționaliști – criminali ai bandei Le Petit Bar, printre care și Stéphane Raybier – considerat instigatorul au fost condamnați la închisoare în 2011). Menționez aici și faptul după punerea în libertate a lui Menconi în 2016 (după 13 ani de recluziune criminală) acesta aderă (oficial sau nu) la „Banda (Gangul) din Micul Bar (Barul Mic)” un grup de criminalite (crimă) organizată corsican (activ în Corsica de Sud) rezultat prin destrămarea bandei lui Jean-Jérôme Colonna (Jean-Baptiste Jérôme/„Jean-Jé”, n.1939, naționalist-independentist, decedat într-un accident de mașină pe p1 1 noiembrie 2006) fără nicio legătură cu Yvan Colonna, specializat în extorcare de fonduri, șantaj și în „protecția” (contra unei taxe importante!) a micilor comercianți. Numele bandei este îmrumutat de la numele localului (cafenelei, berăriei) „Micul Bar” din Ajaccio, al cărui patron era Ange-Marie Michelosi (n.1954 – asasinat pe 8 iulie 2008 pe un teren de golf pe malul de sud al Golfului Ajaccio), locotenet al lui „Jean-Jé”, fratele lui Marie-Jeanne Bozzi (primarul din Grosseto-Prugna-Porticcio) asasinată în 2011, și tatăl lui Ange-Marie Michelosi Jr. (n.1989) condamnat la 2 ani de închisoare pentru deținere de armă de prima categorie[1] (letală) în cadrul dosarului tentativei de asasinat Alain Orsini, nepotul lui Guy Orsoni (asasinat pe 17 iunie 1983). În acest dosar vor avea loc o serie de asasinate în perioada 2008–2012, care sunt atribuite gangului de la Brise de Mer : Richard Casanova (23 aprilie 2008, Porto-Vecchio), Daniel Vittini (6 iulie 2008, Poggio-di-Venaco), Francis Mariani (descoperit mort pe 15 ianuarie 2009, Haute-Corse), Pierre-Marie Santucci (10 februarie 2009, Vescovato), Francis Guazzelli (15 noiembrie 2009), Benoît Grisoni (25 februarie 2010, Monticello), François-Antoine Mattei (22 februarie 2011 Corscia, Haute-Corse, regiunea Niolu), Christian Leoni (28 octombrie 2011, Moriani-Plage), Ange Pietrucci (8 noiembrie 2011, Casalta en Haute-Corse) și Maurice Costa (7 august 2012, Ponte-Leccia en Haute-Corse).Alte victime ale gangului de la Brise de Mer ar fi fost și Dominique Marcelli și Jean-Christophe Marcelli, găsiți ciuruiți de gloanțe pîntr-un vehicul pe 21 august 2001, după câteva zile de la asasinarea lui Santoni.Cu câteva săptămâni mai târziu, sunt asasinați, succesiv, Nicolas Montigny (5 septembrie 2001), Nicolas Gros (26 octombrie 2001), Jean-Jacques Navarra și Pierre Martelli (13 decembrie 2001), toți foști meimbri ai organizației Armata Corsa. În dosarul asasinatelor fraților Marcelli, Jacques Mariani și Joseph Menconi, membri gangului dela Brise de Mer/Briza de Mare au fost judecați de către Tribunalul Créteil în departamentul Val-de-Marne/Métropole du Grand Paris).Conform autorităților polițienești, asasinatele s-ar datora unor reglări de conturi între membri gangului și din 2008 războiului dintre cele două clanuri rezultate ca urmare a scindării acestuia, partea rămasă și „Bande des bergers de Venzolasca" (Banda ciobabilor din Venzolasca), dirijată multă vreme de către Ange-Toussaint Federici („ATF”, figură a marelui banditism din Marsilia și Corsica, condamnat la 30 de ani de recluziune criminală în 2012 pentru un tiplu asasinat pe 4 aprilie 2006 în barul „Des Marronniers” în sectorul 13 la Marsilia: Farid Berrahma/1966-2006, ucis cu 9 gloante ; Radouane Baha în vârstă de 28 de an, ucis cu 3 gloanțe ; Heddie Djendeli, în vârstă de 32 de ani, rănit mortal, decedat în cursul zilei următoare și încarcerat în închisoarea ultrasecurizată din Alençon - Condé-sur-Sarthe în departamentul Orne), ) și din care ar fi făcut parte, printre alții și Jean-François Federici („JFF”, în cavală/fugă între 2012–2015, deținut în Centrul penitenciar de maximă siguranță din Toulon-La Farlède, condamnat tot la 30 de ani de recluziune criminală pentru omicidere voluntară cu premeditare și în bandă organizată, de către cei 2 veri ai săi Jean-Baptiste Mattei și François-Antoine Mattei, în cursul lunii februarie 2011 în contextul unei confruntări între familiile Mattei și Costa în Haute Corse–Corsica de Nord).Din contră, asasinarea lui Christian Leoni (leaderul bandei de la Brise de Mer/Briza de Mare, probabil, asasinul lui Philippe Paoli) în octombrie 2011, a fost revendicată de către FLNC (deci în acest dosar gangul de la Brise de Mer a fost disculpat).Este prima revendicare a FLNC după 1993.Iată aici și o listă cu persoanele assassinate în Corsica.În sfărșit, în anii 2000, chiar dacă numărul atacurilor teroriste se reduce semnificativ în raport cu anii 1970, ostilitățile naționaliștilor insulei față de politica social -economică a Franței în insulă nu încetează și asta în ciuda numeroaselor interpelări, inculpări în dosare infracționale criminale și condamnări ale membrilor ogranizației (clandestine) teroriste criminale FLNC (FLNC-UC și FLNC din 22 Octombrie) care va rezista și va supraviețui, pentru ca pe 22 iulie 2009 (la ora 0605) să comită un atentat cu un vehicul capcană contra unei foste cazărmi a Jandarmeriei din Vescovatu (la cca 30km de Bastia) pe RN(DN) 198.Mai tărziu, pe 1 februarie 2010, FLNC reunificat va comite alte 24 de atentate teroriste naționaliste, iar pe 29 noiembrie 2011, acesta va revendica alte 38 acțiuni clandestine, dintre care 33 contra „speculației imobiliare” și 5 contra statului francez.Pe 9 iulie 2012 FLNC crează un grup dizident (cunoscut și sub numele de „FLNC du 9 juillet”), iar acesta revendică pe 19 decembrie 2012 „noaptea albastră” din noaptea de 7 decembrie (34 de acțiuni teroriste pe întregul teritoriu corsican).Peste 2 ani, pe 25 iunie 2014, acesta anunță că intenționează o demilitarizare și o „iesire progresivă” din clandestinitate.Pe 28 iulie 2016, militanții „FLNC du 22 octobre” vor anunța un triplu mesaj în insulă.Primul, „musulmanilor din Corsica”, cărora solicit să ia o poziție fremă, alături de ei, contra islamismului radical, apoi, „musulmanilor radicalizați” calificați (considerați) „pescarii morții” (cu o filosofie medievală) , cărora le atrag atenția că orice atac contra poporului va genera o „ofensivă” sângeroasă, fără nicio remușcare, iar cel de-al 3-lea contra Statului francez, căruia „îi atrag atenția că acesta trebuie să înceteze să intervină „militarește” în problemele lor interne și să le dea lecții de democrație, pentru că altfel boomerangul aruncat contra lor va reveni pe teritoriul ei național”.