Etichetă: Christian Prouteau

Christian Ranucci a fost acuzat că pe 3 iunie 1974 (între orele 11h15–11h20) ar fi răpit-o pe micuța Marie-Dolorès Rambla (în vârstă de 8 ani), în timp ce se juca în fața casei sale cu fratele său mai mic Jean-Baptiste (în vârstă de 6 ani și 9 luni), unde locuia cu părinții ei, María și Pierre Rambla (muncitor brutar), la Marsilia (în clădirea rezidențială Sainte-Agnès din cartierul „Les Chartreux”). În ciuda unor îndoieli serioase în privința vinovățoiei sale (pe care le-am detaliat într-o serie de lucrări, în câteva sute de pagini–volumele 4 & 5 din ciclul de „Investigații jurnalistice în Serial”), în ciuda faptului că el își clama nevinovăția, cu o jumătate de secol în urmă, pe 10 martie 1976, după numai o singură zi de dezbateri în fața Curții cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône, la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Aix-en-Provence (Aix–Marseille Métropole), Ranucci va fi condamnat la pedeapasa capitală. Atunci, nu exista încă procedura de Apel (recurs) la o decizie (sentință) pronunțată într-un dosar criminal de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați), devenit posibil (ca și într-un dosar corecțional judecat de către o Curte Corecțională compusă din 3 magistrați) doar din 2000 (confom Legii Élisabeth Guigou, din 15 iunie privind „prezumția de nevinovăție”). Ca urmare pe 12 martie avocații lui Ranucci Paul Lombard, Jean-François Le Forsonney și André Fraticell vor depune o cerere de anulare (casare) a sentinței la Curtea de Casație, care însă, în decizia sa (No76-90.888 din 17 iunie 1976) respinge cererea ca „nefondată”. El va fi înmormântat, la solicitarea mamei sale și a lui Fraticelli în cavoul familial din cimitirul Saint-Véran de la Avignon. Într-un asemenea context, condamnatului nu-i mai rămânea decât șansa de a fi grațiat de către președintele Franței în exercițiu, atunci Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), care însă, pe 21 iulie 1976 îi refuză, fără niciun fel de regret, într-un context social–istoric al vremii mai mult decât de tensionat având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 Patrick Henry (1953–2017), este arestat pentru răpirea și asasinarea pe 30 ianuarie 1976 al unui alt copil Philippe Bertrand (în vârstă de 7 ani) în timp ce se juca în fața casei, cadavrul lui fiind găsit pe 24 iulie în pădurea de lângă comună. Tot el era acuzat și pentru dispariția micuțului Vincent Gallardo (în vârstă de 6 ani) la Pradet (departamentul Var, la cca 10km de Toulon), pe 21 iulie 1976. În sfârșit, într-o emisiune consacrată lui „Un jour, un destin”, pe 12 octombrie 2010, Giscard d'Estaing, va afirma că nu-și regretă decizia în dosarul Ranucci pentru că „el a fost găasit vinovat, condamnat și trebuia sancționat”, în ciuda faptului, că, după părerea mea, nu existau probe materiale „fiabile” în privința vinovăției sale. Sau mai exact, exista mai multe probe fiabile care puneau la îndoilă vinovăția lui. În zorii zilei de 28 iulie 1976, exact după o săptămână când a avut loc discuția dintre avocatul Paul Lombard și președintele legată de grațierea lui Ranucci (încarcerat atunci la celebra închisoare Les Baumettes din Marsilia), acesta când este trezit, este agitat, tensionat (psihic), se zbate (fizic) și își susține nevinovăția (în continuare), iar conform unuia dintre avocați săi Jean–François Le Forsonney, acesta l-ar fi întrebat: „Qu'est-ce qu'on est allé encore raconter à Giscard ?” (Ce ați mai povestit lui Giscard ?) El refuză să bea paharul de alcool (rum) oferit la grefă dar și să stea de vorbă cu Preotul Capelan, spunându-i scurt și sec acestuia „negativ”. Din contră, acceptă „oferta” ultimei țigări și să vorbească cu cei 3 avocați ai săi (Paul Lombard, Jean–François Le Forsonney și André Fraticelli), care îi citesc o scrisoare de la mama lui, Héloïse Mathon, după ce le spune: „Vous ne voudriez tout de même pas que je vous félicite..." (N-ați vrea, totuși, să vă felicit…”). Dirijat către eșafod, la ora 04h13 Ranucci este ghilotinat. Alături de cei 3 avocați ai săi (reprezentând Apărarea), ar fi fost prezent și un avocat stagiar Marie–Anne Donsimoni, alături de procurorul Republicii Xavier Tallet (reprezentantul acuzării–Ministerul Public), controlorul general al închisorilor Pierre Cubaynes (responsabil cu derularea execuției), dr. Tosti și, în sfârșit, judecătorul de instrucție Pierre Michel (responsabil cu ancheta în dosarul Ranucci, în ultima fază). În ceea ce privește cele spuse de Ranucci înainte de a fi ghilotinat, există și alte „variante” (versiuni). Conform memoriilor executorului șef André Obrecht, redactate și publicate, după moartea acestuia, de către Jean Ker, acesta „ar fi tăcut până în ultimă clipă a vieții”, deci nu s-ar fi adresat nimănui, ceea ce de altfel, ar fi fost confirmat și de către Marcel Chevalier, succesorul lui Obrecht (cu toate că acesta din urmă, nu putea fi prezent la ultima conversație care a avut loc între Ranucci și avocații săi, pentru că el se afla, atunci, într-o altă cameră, prea îndepărtată). Din comtră, conform avocaților săi, Le Forsonney și Lombard, care ultimele ore de viață erau preajma lui, ultimele cuvinte ale lui Ranucci ar fi fost „Réhabilitez-moi !” (Reabilitați-mă !), menționate, pentru prima oară, în cartea celui din urmă „Mon intime conviction” (Conigerea mea fermă, 1977). În ceea ce îl privește pe el de-al 3-lea avocat al lui Ranucci, Fraticelli, care și-a însoțit clientul până în curtea închisorii, înainte de a se urca pe eșafod, n-ar fi auzit aceste cuvinte, o versiune mai „apropiată” de cea menționată în procesul verbal al execuției în care se menționează că „Numitul Christian Ranucci nu a făcut nicio declarație”. După moartea acestuia, într-o anchetă efectuată în „mediul pedofil” (pedopornografic, pedocriminal), conform cărții apărute în 1989 „La Politique, le sexe et la finance” a lui Yann Moncomble (1953–1990, jurnalist și eseist francez de extremă dreaptă), numele lui Ranucci ar fi figurat într-un carnet al unui client (Walter Sokolowski, proba no 117) al rețelei lui Jacques Dugué (dosarul criminal Saint-Ouen) care difuza imagini foto și video pornografice Acesta ar fi intrat în vizorul autorităților polițienești la începutul lunii septembrie, pentru ca pe 27 septemprie 1978 să interpelat de către Brigada de stupefiante și Proxenetism, la domiciliul său pentru abuz sexual asupra unor minori, fiind acuzat că ar face parte dintr-o rețea de proxenetism pedofil (cu copii până în vârsta de 10 ani) cu ramificații la Lyon și Chartres (în Franța), respectiv, în Olanda și Danemarca. În 1981, el va fi condamnat la 6 ani de înschisoare, în ciuda mărturiei depuse în favoarea sa de către Gabriel Matzneff (n.1936, scriitor francez, autor a peste 50 de cărți, distins cu o serie de premii literare printre care Mottart și Amic ale Academiei Franceze, în 1987, respectiv 2009, precum și premiul Renaudot în 2013), fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea de pedocriminalitate formată din mai multe personalități (în anii 1970–1980). Cu toate că acesta a descris, în unele dintre cărțile sale autobiografice, relațiile sale sexuale cu copii și adolescenți tineri, el a beneficiat de susțineri importante, în special în sfera literară și mediatică. La sfârșitul anului 2019, anunțul publicării cărții sale „Consimțământul”, o mărturie a Vanessei Springora (care avea 14 ani când scriitorul a început să aibă relații sexuale cu ea), a declanșat o polemică privind ceea ce a fost perceput ca o formă de toleranță din partea mediilor culturale, politice și mediatice față de scriitor. Acest eveniment (urmat de alte mărturii și dezvăluiri), a dus la deschiderea a două proceduri judiciare împotriva lui, precum și la stoparea comercializării operelor sale publicate de edituri prestigioase (Gallimard, La Table Ronde, Léo Scheer, Stock, Payot, Jean-Claude Lattès). În ceea ce privește dosarul criminal de proxenetism și prostituție infantilă „Saint-Ouen” în care Jacques Dugué ar fi jucat un rol important debutează în cursul lunii iunie 1978 când în timpul unei percheziții efectuate la domiciliul unui pedofil american Henry Johnson din Los Angeles (California, SUA), polițiștii de la Sexually Exploited Child Unit au găsit cu ocazia unei percheziții o scrisoare în care un francez pe nume Jacques Dugué (n.1935 într-o familie modestă, crescut cu cei 6 frați ai săi într-o tradiție catolică) relata despre dificulltățile sale de a „perverti minori, pentru o nouă generație de perverși”. În această scrisoare, Jacques Dugué relata, de asemenea, chiar și torturarea sau uciderea unor copii în casa sa de la Saint-Ouen (departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris) unde locuia, după divorțul de soția sa (din 1975) cu cele două fiice ale sale (în vârstă de 11 și 14 ani în timpul procesului din noiembrie 1981) de și era gestionarul unui magazin de arme și articole sportive. Din 1973, „l'Ogre de Saint-Ouen” (Căpcăunul in Saint Oursn) antrena, de asemenea, echipa de baschet juniori Red Star Olympique (pe bază de voluntariat), ceea ce i-ar fi permis să fie în contact cu o serie de adolescenți cu care realiza în casa (pavilionul) lui, printre altele, și fotografii–nud, pe care, ulterior, le expedia (distribuia) altor pedofili (pedocriminali) în Olanda și în Danemarca, unde sunt editate reviste ca Lover Boys sau Lolita. Cu „statutul său de antrenor de basket” (pe care îl avea), în subsolul casei sale el a amenajat o sală de jocuri cu mese de ping-pong, televizor pentru a putea atrage cu ușurință copiii familiilor de imigranți din mediile defavorizate, cărora le mai și plătea 100Ffr (cca 25€PPA, astăzi) atunci când pozau gol pentru el. În sfârșit, pe 30 noiembrie 1981, Dugué va fi condamnat la 6 ani de închisoare și nu va fi eliberat condiționat. El va executa integral pedeapsa și va fi pus în liberate pe 5 noiembrie 1983 când se va stabili într-un cartier de HLM (Locații cu caracter social, cu chirie moderată) în regiunea urbană Bordeaux și „se prezintă” în public în calitate de „agent comercial”. În contact cu mediul social defavorizat el va recidiva în cursul anului 1987 într-un dosar „criminal (deci, mai grav decât primul, care a fost judecat în procedura corecțională) cu un grup de copii de imigranți (o duzină), printre care mulți cu vârste sub 10 ani (cu acte de pedofilie, în special felație și sodomie–„plătite” la „preț de bomboane și ciocolată”). În acest dosar de pedocriminalitate, interpela în cursul lunii octombrie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Gironde de la Bordeaux îl condamnă pe 9 octombrie 1990, la 8 ani de închisoare cu executare (în penitenciar) și la o amendă penală de 10.000FFr (cca 2.800€PPA, astăzi). Ca și în primul dosar (corecțional) și în acesta, cel de-al 2-lea el își susține „nevinovăția” fiind convins că toat ceea ce a făcut ar fi fost „spre binele” copiilor. Expertizele psihologice realizate pe câteva dintre victimele lui Jacques Dugué au pus în evidență o „mare vacuitate afectivă” (stare de gol interior, o lipsă a profunzimii emoționale sau o aplatizare a trăirilor afective). Este o experiență subiectivă caracterizată prin absența sentimentelor intense, o indiferență față de evenimentele vieții sau o incapacitate de a simți bucurie, tristețe sau conexiune profundă. În ceea ce privește, agresiunile sexuale și violurile comise inculpat, Jean-Michel L. declara din nou: „J'étais consentant. Comme dans une relation sexuelle normale. (…) D'ailleurs „j'ai revu, après l'affaire, les autres soi-disant victimes. On avait tous vécu la même chose. Sans contrainte aucune" (Am consimțit. Ca într-o relație sexuală normală. (...) În plus, după proces și condamnare, le-am revăzut și pe celelalte așa-zise victime. Cu toții trăiserăm același lucru. Fără nicio constrângere). Totuși, printre cele 17 victime erau și un băiețel de 3 ani și altul de 9 ani dar și o fetiță de 7 ani, deci nu putem spune subb nicio formă că că acești copii au întreținut relații sexuale (de tip sodomie, felație, scatologie, etc.) cu „consimțământ”, la care Jean-Michel L. (aproape de majorat) a participat de maniereă „activă” dar de care acesta, nu-și aduce aminte („Je ne m'en souviens pas."). La începutul lunii mai, când Dominique și Jean-Michel L. iau cunoștință de decalarațiile copiilor lor, nu le vine să creadă: „On a été choqués par la trahison de Jacques. C'est inadmissible, même s'il ne s'agit que d'attouchements." (Suntem șocați de trădarea lui Jacques. Este inadmisibil chiar dacă este vorba de mângăieri/atingeri cu caracter sexual). După citirea depozițiilor, Jean-Michel L. adaugă contrariat : „Ce ne sont pas les mots de mon enfant. J'ai eu l'impression de relire ma déposition à la fin des années 70. Les policiers faisaient les questions et les réponses", (Nu sunt cuvintele copilului meu–referindu-se la cel mic, care conform legii era minor sub 15 ani. Am impresia că recitesc depoziția/declarația mea de la sfârșitul anilor 1970. Polițiștii formulau întrebările și tot ei, răspunsurile). Conform acestuia nu a fost vorba de viol. „Am vi observat”. Ulterior, părinții celor 2 minori au declarat că ei „se simt foarte binme atât fizic cât și psihic” și „nici nu au nevoie de psiholog pentru consiliere”. În ceea ce privește faptul că numele lui Christian Ranucci s-ar fi aflat în carnetul unui membru al rețelei lui Dugué, nu rezultă sub nicio formă, că acesta ar fi fost un pedocriminal și nici că ar fi răpit-o și ucis-o pe Maria–Dolorès Rambla (așa cum ar fi „mărturist” și micuțul Rambla la vârsta de 6 an și jumătate). Să nu uităm că Ranucci era reprezentant commercial și avea contact cu o serie de persoane care activau în diferite domenii ale societății civile, despre ale căror orientări sexuale, el nu avea nicio informație (detaliată) și nici nu avea în atribuțiunile sale conform fișa postului său. În orice caz, dacă nu ar fi fost condamnat la moarte și executat, adică pedeapsa lui ar fi fost comutată la închisoare pe viață de către Giscard, în anii 1980 când dosarul Dugué începe să ia amploare, poate că Ranucci ar fi putut fi disculpat în dosarul criminal Rambla sau în cel mai rău caz, chiar și în cazul execuției sale, revizuirea procesului său în anii, 1979, 1987 și 1991 ar fi putut primi aviz favorabil. Ppentru că eu, desi nu pot avea ceritudinea nevinovăției sale, sunt convins de faptul că în dosarul lui există o serie de elemente materiale fiabile care pun la îndoială nevinovăția lui, de care jutiția nu a ținut cont, pe de o parte. nici în timpul instrumentării dosarului și nici la proces, iar pe de altă parte, nici ulterior, cu ocazia cererilor de revizuire a procesului său. Revenind acum la dosarul Rambla, merită să menționez aici și faptul că Jean-Baptiste Rambla (n. 25 septembrie 1967 în cartierul Saint-Agnès la Marsilia), fratele lui Marie–Dolorès Rambla, a avut la maturitate un comportament antisocial haotic și atipic, care până la urmă va culmina cu o crimă, iar ulterior, chiar cu o recidivă criminală. Acuzat de uciderea, pe 13 iulie 2004, a lui Corinne Beidl (fosta lui angajatoare și amantă în vârstă de 42 de ani, cu care a crescut în același cartier și care cu companionul ei Christian Chalençon dețineau o societate de restaurație de catering pentru televizune și cinematografie), pe 17 octombrie 2008 el va fi condamnat la 18 ani de recluziune criminală la Marsilia de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône și eliberat condiționat sub control judiciar de către TAP (Tribunalul de Amenajare a Pedepsei) Toulouse pe 16 februarie 2015, exact la o distanță în timp de un deceniu de la interpelarea (arestarea) lui, după ce a fost „evaluat” de către Administrația Penitenciarelor „un deținut model” cu „un rapport positif du centre national d'évaluation de personnes détenues et des conclusions de l'expertise psychiatrique” (raport pozitv al Centrului național de evaluare a deținuților și ale concluziilor expertizei psihiatrice). În ciuda faptului că actul său criminal (tortură, urmată de asasinat) a fost considerat la procesul său „abominabil” demnă de un psihopat, circumstanțele atenuante și obținerea diplomei de studii de specialitate (nivel 4–școală profesională) l-au ținut în detenție „numai” 10 ani. În timp ce unul dintre avocații săi, Henri Juramy, menționa în pledoaria sa că acesta în timpul comiterii crimelor sale se afla sub influența drogurilor (de care era dependent de mulți ani), celălat avocat al său, Jean-Michel Pesenti, susținea cu convingere că „Comment juger un garçon qui, aujourd'hui, à quarante-et-un ans, est en semi-liberté dans sa tête depuis l'âge de six ans et demi, c'est-à-dire depuis l'âge où il a été le témoin de l'enlèvement de sa sœur (…)/Cum să judecăm un băiat, astăzi, la vârsta de 41 de ani, care, „în mintea lui”, este într-o stare de semi-libertate de la vârsta de 6 ½ ani când a asistat la răpirea și asasinarea surorii sale (n.r. Marie-Dolorès Rambla de către Christian Ranucci). Conform documentelor din dosarul de instrucție, cu 7 luni înainte de dramă, Jean-Baptiste Rambla ar fi fost „deranjat” dimineața (devreme) la telefon de către Corinne Beidl (soția/companionul patronului său), care îl ruga să-și mute camionul garat în fața firmei. Peste două ore, ea a fost ucisă cu bestialitate (în condiții abominabile, atroce, etc.) de către „angajat”, după ce acesta a invitat-o la o cafea în noul său apartament. Presupusa gelozie a lui Corinne, șantajul ei sexual dar și discuția despre statutul ei de „intermitent de spectacol” (artist care apare din când în când în roluri mărunte) prin intermediul societății de catering, ar fi degenerat, iar ulterior, s-ar fi transformat în tragedie. În ceea ce îl privește pe Rambla, dependent de droguri (cocaină) și alcool, acesta ducea o viață de „boem” prin localuri, cu fete „consumatoare” de bani. Conform declarației sale, el ar fi așteptat ca „să fie angajat în cadrul societății legal–cu contract de muncă nedeterminat”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat conform soțului victimei Christian Chalençon, datorită neseriozității lui și a „vieții haotice” pe care o ducea. În fața Curții cu Jurați el recuoaște „femicidul” dar și că „femeia nu merita să moară”. Însă, „din păcate ea s-a aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit”. „Ea nu a făcut nimic și nici nu a cerut nimic”. Timp de două zile, până când mirosul devine insuportabil, Rambla stă cu cadavrul în apartament, după care îl mută într-o geantă mare de voiaj (pe care îl închide) și se duce la domiciliul soției sale. El va furniza două variante diferite pentru motivul care nu a mutat cadavrul. În prima dintre ele afirmă că „i-a fost frică să-l mute cu mașina sa prin oraș (Marsilia) pentru că putea fi oprit, oricând, oriunde, de către polițiști (dintr-un motiv sau altul), iar în cea de a doua, că „i-ar fi plăcut să fie găsit de cineva”. Până la urmă, cu o altă ocazie, mută, totuși, geanta în magazia din fundul curții a soției sale Patricia, unde aceasta căutând trotineta fiului său, o descoperă „din greșală” pe 12 februarie 2005. În ea se afla cadavrul (carbonizat și în putrefacție) al lui Corinne Beidl–dipărută exact cu 7 luni în urmă. Cu puțin timp înainte de dispariția ei, ea ar fi asigurat catering-ul echipei serialului „L’Enquête corse” în filmul lui Alain Berbérian realizat cu celebri actori francezi Jean Réno și Christian Clavier. În sfârșit, după ce condamnarea lui rămâne definitivă, pr 17 noiembrie 2009. Rambla va fi transferat la solicitarea sa în departamentul Haute-Garonne (regiunea urbană Toulouse) în Centrul de detenție Muret (DISP Toulouse, pentru pedepse lungi, dat în folosință în 1966 sub formă de „Maison Centrale”–Închisoare de maximă siguranță, cu o capacitate operațională de 623 de locuri, devenită din 1975 centru dedetenție) aflat în proximitatea Centrului Penitenciar Toulouse-Seysses (DISP Toulouse, dat în folosință în 2003 cu o capacitate operațională de 596 de locuri). Exact peste un deceniu, de la data interpelării sale, TAB Toulouse decide punerea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce de altfel, o și solicita, după executarea a ½ din pedeapsă, cu „grațiile” închisorii care i-au fost acordate atât pentru „bună purtare” cât și pentru studii în mediul carceral–diploma de CAP în întreținerea instalațiilor termice). Din nefericire însă, această „libertate condiționată” îi va permite să recidiveze în materie de „crimă de sânge” la Toulouse, la numai peste 2½ ani (pe 21 iulie 2017), cu uciderea, cu cutter, a lui Cintia Lunimbu (femeie de culoare, originară din Angola, în vârstă de 21 de ani), ceea ce de altfel va și recunoaște în cele 48h00 de GAV (Garde à Vue) la Poliția Judiciară, după interpelarea lui pe 9 august. Peste alți 3½ cât a durat instrumentarea dosarului, Jean-Baptiste Rambla, va fi din nou condamnat pe 17 decembrie 2020 de către o altă instanță criminală, Curtea cu Jurați a departamentului Haute-Garonne de la Toulouse. El a fost interpelat după 3 zile de la comiterea noului său act criminal de către SRJP (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) Toulouse, pe 24 iulie 2017, în timp ce încerca să plece la Marsilia–St. Charles cu un tren din gara Toulouse–Matabiau.

După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”. Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner. Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut. În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului. După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994. Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel). Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011). Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010). Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor). Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011). Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia. Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990). Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€. În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană. Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy. După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar. Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare. Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...). În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...). Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări. După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....