Etichetă: Emile Pollak

In memoriam Christian Ranucci (1954–1976) Există în istoria marii criminaliăți franceze o serie de erori judiciare „oficioase”, adică, erori judiciare nerecunoscute oficial de către Justiția franceză, datorită respingerii revizuirii proceselor penale (criminale) care le-au generat, de către CRCP (Comisisa de Revizuire a Condamnarilor Penale), cu toate că societatea civilă le consideră ca erori judiciare, ca urmare a unor investigațîi nejudiciare realizate de către mijloacele mass–media de investigație). Un dosar criminal (de mare anvergură, în care am fost și încă sunt impicat prin intermediul investigațiilor mele) care se înscrie în categoria marilor erori judiciare „oficioase” este cel al lui Christian–Jean–Gilbert Ranucci (1954–1976), condamnat la moarte pe 10 martie 1976 pentru asasinarea, pe 3 iunie 1974, a fetiței Maria–Dolorès Rambla (în vârsta de 8 ani), în ciuda unei serioase îndoieli, în privința vinovăției sale și executat pe 28 iulie 1976 la celebra închisoare La Baumettes din Marsilia. (A se vedea pentru detalii articolul autorului în limba franceză: Affaire Christian Ranucci). Procesul lui Ranucci (care în timpul instrumentării dosarului nu a fost audiat decât de 5 ori, dintre care de 3 ori în absența avocaților săi) debutează pe 9 martie 1976 în fața Juriului Popular (Curte cu Jurați) la TGI (Tribunal de Înaltă Instanță) al departamentului Bouches du Rhône (regiunea administrativă PACA–Provence–Alpes–Côte d’Azur) de la Aix en Provence (astăzi, Métropole de Aix–Marseille–Provencve), într-un climat politico-social care îi este, mai mult decât, ostil (complet „nefavorabil”), având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 este arestat și încarcerat în QHS (Cartierul de Înaltă Securitate) al Centrului de Detenție Provizorie Chaumont (Maison d’Arrêt–construită între 1881–1886, cu o capacitate operațională de 72 de locuri, în departamentul Haute Marne, regiunea administrativă Grand Est, fosta Champagne–Ardennes) un alt tânăr acuzat de kidnapping, care, ulterior și-a asisant victima, Patrick Henry (1953–2017). Evenimentul dramatic are loc în zilele de 30-31 ianuarie 1976, iar victima, este Philippe Bertrand (în vârsta de 7 ani), băiețelul mai mare al cuplului Marie-Françoise și Gérald Bertrand. În sfârșit, pe 2 martie 1976, avocatii lui Christian Ranucci de la Baroul din Marsilia, Paul Lombard (1927–2017, fondator al Cabinetului Lombard si scriitor–autor a numeroase lucrari cu caracter juridic), Jean-François Le Forsonney (1949–2009, angajat al Cabinetului Lombard) si André Fraticelli, tenteaza anualarea sentinței de condamnare la moarte confirmată de Curtea de Casatie, care, pe 17 iulie 1976, respinge cererea de casare a condamnării sale si, implicit, cererea de revizuirea a procesului său. Cum pe 27 iulie 1976, din păcate, presedintele Republicii Franceze în exercitiu, VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1926–2020, în funcție între 1974-1981, devenit, ulterior, acadamecian, titular al Fotoliului n016) refuză gratierea lui, „lăsând justiția să-și facă treaba”! Ca urmare, pe 28 iulie 1976, Christian Ranucci este ghilotinat la închisoare Baumettes din Marsilia (în jurul orei 04h15), unde, cu 2 decenii în urmă, teoretic, urma să fie ghilotinat și Gaston Dominici. Disperat, oarecum, în fața ghilotinei, înainte de a muri, Ranucci striga către asistență: „reabilitați-mă, sunt nevionovat”. Astfel, el devine primul condamnat la moarte si ghilotinat în timpul presedintiei lui VGE si antepenultimul condamnat la moarte si executat în Franta (și nu ultimul, asa cum menționează în general mass–media scrisă și vorbită). Cel care îl execută pe Ranucci, este celebrul călău André Obrecht (1899– 1985), fost călău–șef între 1951–1976 și penultimul, în post, în Franța (înainte de abolirea pedepsei capitale, în 1981). Merită subliniat aici și faptul că revizuirea condamnarilor penale (rămase definitive) în sistemul judiciar francez este reglementată prin Ordonanța criminală din 26 august 1670 semnată la Saint-Germain-en-Laye (regiunea urbană pariziană, departamentul Yvelines). Înregistrată de către Parlamentul de la Paris (instituție în timpul monarhiei, înainte de Revoluția franceză între 1789 și 1992–când are loc abolirea monargiei), această ordonanță devine un CPC (Cod de Procedura Penală) și întră în vigoare pe 1 ianuarie 1671 (până la Revoluția franceză), care permite obținerea din partea Consiliului Regelui (ansamblu de organisme de tip colegial, instituționalizate), însarcinate cu prepararea (pregătirea) deciziilor Regelui Franței (care dispare în 1789), dar este restabilit printr-o decizie a Curții de Casație în 1800 și consolidat în secolul XIX (1808, 1813, 1867, 1895). Conform art.149 până la 149–4 și 150 din CPP (conform Legii Elisabeth Guigou: n°2000-1354 din 30 decembrie 2000 și a Legii n°2004-204 din 9 martie 2004, care modifică art.149 din CPP), orice persoană are dreptul la „repararea prejudiciului sau material și moral” în cazul în care a făcut obiectul unei încarcerări abuzive (fie ca prevenit–în cazul unei detenții provizorii, fie ca deținut–ca urmare a unei condamnări rămasă definitivă). Pentru ca persoana în cauză să poată beneficia de indemnizare (indemnizație) este necesar ca în dosarul în care este inculpat, să fie pronunțată încetarea urmăririi penale sau ca urmare a unui proces, să fie achitată și reabilitată social. Această „reparare” este realizată prin intermediul CNRD (Comisia Națională de Reparare a Detentiilor) care va statua ca o jurisdicție civilă. Este vorba de Juridictia de Apel în cadrul căreia a fost pronunțată încetarea urmării penale (în perioada anchetei premergătoare procesului) sau achitarea (într-un proces), motivată într-o audiență publică. Primul președinte al Curții de Apel va fi sesizat prin intermediul unei cereri (petiții) în cel mult 6 luni după pronunțarea încetarii urmăririi penale sau a achitării. Ministerul Public va fi reprezentat de către Parchetul General. Indemnizarea revine Statului (din banii contribuabililor), mai puțin în cazul recursului acestuia contra denunțatorilor de rea voință sau a martorilor falși (mincinoși) care ar fi contribuit la menținerea inculpatului în detenție. Această este plătită sub formă de cheltuieli de justiție criminală, conform art.150 din CPP. Decizia primului președinte al Curții de Apel, poate face, în cel mult 10 zile, obiectul unui recurs în față CNRD. Această comisie plasată pe lânga Curtea de Casație, statuează (hotăreste, decide în mod official) de manieră independența, iar verdictul acesteia nu este susceptibilă de niciun recurs, sub nicio formă.

Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze. Incursiune în istoria marilor erori judiciare oficiale și oficioase ale procedurii penale criminale (Subiect de teză de doctorat în matematici aplicate în științe sociale, bazat pe teoria sistemelor complexe, teoria abstractă a categoriilor, teoria grafurilor și topologia rețelelor). Partea IV (Gaston Dominici). Revizuirea condamnarilor penale (ramase definitive) în sistemul judiciar francez este reglementata prin Ordonanta criminala din 26 august 1670 semnata la Saint-Germain-en-Laye (regiunea urbana pariziana, departamentul Yvelines).Înregistrata de catre Parlamentul de la Paris (institutie în timpul monarhiei, înainte de Revolutia franceza între 1789 si 1992 – când are loc abolirea monargiei), aceasta devine un CPC (Cod de Procedura Penala) si intra în vigoare pe 1 ianuarie 1671 (pâna la Revolutia franceza), care permite obtinerea din partea Consiliului Regelui (ansamblu de organisme de tip colegial, institutionalizate), însarcinate cu prepararea (pregatirea) deciziilor Regelui Frantei (care dispare în 1789, dar este restabilit printr-o decizie a Curtii de Casatie în 1800 si consolidat în secolul XIX ( 1808, 1813, 1867, 1895). Conform art.149 pâna la 149–4 si 150 din CPP (conform Legii Elisabeth Guigou: n°2000-1354 din 30 decembrie 2000 si a Legii n°2004-204 din 9 martie 2004, care modifica art.149 dib CPP), orice persoana are dreptul la „repararea prejudiciului sau material si moral” în cazul în care a facut obiectul unei încarcerai abuzive (fie ca prevenit – în cazul unei detentii provizorii, fie ca detinut – ca urmare a unei condamnari ramasa definitiva).Pentru ca persoana în cauza sa poata beneficia de indemnizare (indemnizatie) este necesar ca în dosarul în care este inculpata, sa fie pronuntata încetarea urmaririi penale sau ca urmare a unui proces, sa fie achitata si reabilitata social. Aceasta „reparare” este realizata prin intermediul CNRD (Comisia Nationala de Reparare a Detentiilor) care va statua ca o jurisdictie civila. Este vorba de Juridictia de Apel în cadrul careia a fost pronuntata încetarea urmarii penale (în perioada anchetei premergatoare procesului) sau achitarea (într-un proces), motivata într-o audienta publica. Primul presedinte al Curtii de Apel va fi sesizat prin intermediul unei cereri (petitii) în cel mult 6 luni dupa pronuntarea încetarii penale sau a achitarii. Ministerul Public va fi reprezentat de catre Parchetul General. Indemnizatia (indemnizarea) revine Statului (din banii contribuabililor), mai putin în cazul recursului acestuia contra denuntatorilor de rea vointa sau a martorilor falsi care ar fi contribuit la mentinerea inculpatului în detentie Aceasta este platita ca cheltuieli de justitie criminala, conform art.150 din CPP. Decizia primului presedinte al Curtii de Apel, poate face, în cel mult 10 zile, obiectul unui recurs în fata CNRD. Aceasta comisie plasata pe lânga Curtea de Casatie, statueaza (hotăreste, decide în mod oficial – printr-un statut, printr-o lege) de maniera independenta, iar verdictul acesteia nu este susceptibila de niciun recurs, sub nicio forma.