Etichetă: „Franch Connexion”

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

O criza economica de anvergura este o degradare brutala a situatiei economice, respectiv, ale perspectivelor economice pe plan loacal (într-o tara), regional (grup de tari) sau pe plan international (mondial). Cu alte cuvinte, dimensiunea sectoriala, temporala si geografica, a unei crize economice poate cuprinde unul sau mai multe sectoare de activitate ale economiei, în una sau mai multe tari, timp de o perioada determinata (mai scurta sau mai lunga). În aceste situatii, în functie de gravitatea situatiei, vorbim fie de o încetinire a economiei (o diminuare pasagera a cresterii PIB) fie de o recesiune economica (o scadere importanta a PIB). Concret,  în majoritatea cazurilor, o criza economica are ca efect scaderea capitalului si a salariilor, ceea ce implica cresterea numarului de falimente, deci indirect, cresterea somajului. Printre cele mai importante crize economice ale epocii contemporane (începând cu secolul trecut) putem mentiona: „panica bancherilor” (panica bancara americana în 1907), o criza financiara în SUA (în timpul unei recesiuni), având ca efect prabusirea brusca a bursei de valori cu cca 50% (din valoarea maxima atinsa în cursul anului precedent), declansata la începutul lunii octombrie ca urmare a unei profunde crize în cadrul companiei United Copper, afectând grav societatea financiara Knickerbocker Trust Company (a 3-a ca importanta) de la New York, ceea ce va crea o panica financiara generalizata în institutiile financiar-bancare care s-a propagat rapid în toate statele americane, pâna când la sfârsitul lunii, bancherul  si colectionarul de obiecte de arta John Pierpont Morgan (1837-1913) a mobilizat o serie de oameni din mediul financiar si de afaceri pentru sustinerea sistemului bancare american (în absenta, pe atunci, a unei banci centrale americane) care sa injecteze lichiditati pe piata monetara. Criza a fost „solutionata” la sfarsitul lunii noiembrie când o firmă de curtaj (brokeraj) a efectuat un împrumut masiv cu ipotecă pe acțiunile Tennessee Coal, Iron and Railroad Company.„marea depresiune” (The Great Depression/1929-1937), cea mai importanta recesiune economica a secolului XX, declansata ca urmare a crizei bursiere de la New York între 24–29 octombrie 1929, precedata de o puternica crestere economica din anii 1920. Între 1929-1932 indicele Dow Jones va scadea, practic, cu 90%,  iar în 1933 productia industriala americana nu va atinge  nici macar 50% fata de ceea avuta înainte de criza. În perioada 1930-1932, 773 de institutii financiar – bancare vor fi falimentate, ceea ce va provoca (indirect) o puternica crestere a somajului în rândul clasei muncitoare pâna la cca 9% din populatia activa. Daca în 1932, numarul acestora este de cca 13,5 milioane, peste un an, când Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) devine presedintele SUA (4 martie 1933 – 12 aprilie 1945), numarul acestora ajunge la cca 25 milioane si peste 2 milioane de americani nu vor avea adapost.„socurile petroliere” (modificarea brutala a ofertei petrolului pe piata, combinata cu cresterea pretului acestuia) din anii 1973 (legat de embargoul datorat razboiului Ramadan sau israelo–arab de la Kippour/6–24 octombrie 1973 în urma caruia barilul de petrol a trecut de la 2,59$US la 11,65$US), 1979 (ca efect conjugat al Revolutiei Iraniene–islamice/7 ianuarie 1978–11  februarie 1979, care va instaura Republica Islamica în Statul Imperial Iranian si Razboul Iran–Irak/RGP1–Primul  Razboi din Golful Persic/22 septembire 1980–20 august 1988, când pretul petrolului se va tripla) si 2008 (ca urmare a invaziei Irakului/RGP3–Al 3-lea Razboi din Golful Persic /20 martie 2003–18 decembrie 2011,  când pe 2 iulie 2008 barilul de petrol ajunge la 144,27$US la New York, iar pe 2 iulie depaseste 145$US în Asia).criza financiara legata de SME (Sistemul Monetar European) din 1993, creat pe 13 martie 1973 (dupa 13 luni de negocieri), ca urmare a „The snake in the tunnel”–dispozitiv monetar european activ între 1972–1978, care limta fluctuatiile devizelor tarilor membre ale CEE  (Comunitatea Economica Europeana)criza economica mexicana (1994–1995) care va debuta ca urmare a unei devaluari importante a devizei nationale Peso Mexican (MXN), brusc, , în decembrie 1994, dupa alegerea lui Ernesto Zedillo Ponce de León (n.1961) în fruntea statului (1 decembrie 1994–30 noiembrie 2000), datorita unei rate ridicate a inflatiei (astazi, 1 $US =18.6634MXN). O consecinta a acesteia a acestei crize este scaderea PIB în 1995 cu cca 7%.criza economica asiatica (Asia de Sud–Est) care debuteaza în luna iulie a anului 1997 si care se va propaga rapid si în alte tari emergente (Rusia, Argentina, Brazilia, etc.) ca urmare a retragerii (repatrierii) unor fonduri uriase de catre investitorii straini, ceea ce va destabiliza devizele nationale, iar mai târziu si economia din regiune.criza financiara rusa din 1998, datorita devaluarii, brusc, a rublei (RUB)criza economica argentiniana (1998 – 2002), cauza imediata a acesteia fiind alegerea facuta de catre autoritati la începutul anilor 1990 de a utiliza  tehnica „currency board”, legata direct de USD pentru stabilizarea economiei marcata printr-o inflatie importanta si permanenta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (1939-1945).criza economica turca din 2002, ca urmare a devaluarii lirei turcesti (TRY).„marea recessiune economica mondiala” (The Great Recession/2007 – 2012 ) care a generat în majoritatea tarilor industrializate (dar si în cele ale BRIC – Brazilia, Rusia, China, India, etc.) o enorma „piramida” de datorii, the „US housing bubble” (real estate bubble/property bubble), o cestera uriasa a materiilor prime (barilul de petrol trecând de la 20$US pe pe 1 ianuarie 2002 la 134$US pe 1 iulie 2008), respectiv, a inflatiei, etc.criza finantelor publice elene (începând cu 2009), care pâna la sfârsitul anului 2014 a acumulat o datorie publica enorma (cca 177% din PIB) si un deficit bugetar urias (cca 13% din PIB), având ca efect fragilizarea „Zonei Euro”, antrenând scaderea paritatii de schimb dintre euro si celelalte devize de pe piata monetara si angrenând un important dezechilibru economic si în alte tari din zona (în Portugalia, Spania, Italia, etc.)Cu ocazia unor asemenea crize economice (de mare anvergura), montajele financiare frauduloase (piramidale), în special, cele de tip Ponzi (cele mai utilizate), încep sa se prabuseasca în „lant”, iar acestea vor provoca (direct sau indirect) pagube materiale uriase societatii civile. Atât persoanelor morale (juridice), care vor fi ruinate (partial sau integral), cât mai eles celor fizice (oameni naivi, creduli, etc.) care îsi vor pierde (toate) economiile si nu în rare cazuri (din acest motiv) îsi vor pune capat zilelor. Un algoritm (o schema, sistem) de tip Ponzi consta într-un montaj financiar fraudulos (al unui fond de investitii), în care rata (randamentul) de rentabilitate (dobânda) promis(a) investitorilor (rp) este mai mare decât rata (randamentul) de rentabilitate efectiv(a) a(l) investitiilor (rn). Într-un asemenea context, remunerarea investitorilor vechi are loc (cu precadere) din fondurile de investitii ale clientilor noi. Daca escrocheria nu este descoperita la timp (în timp real), fondul de investitii se va prabusi („imploda”), având ca efect falimentarea acestuia, deci pagubirea investitorilor. Sistemul functioneaza atât timp cât clientela (de investitori) este mare si în crestere, ca urmare a primilor investitori, care recuperându-si banii investiti, fac astfel (direct sau indirect)  publicitate fondului de investitii. Acest sistem (cunoscut si sub numele de „sistem piramidal”) a fost utilizat pentru prima data în 1919 la Boston de catre Charles Ponzi (Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi/1982-1949, escroc de origine italiana, cunoscut si sub numele Carlo si Charles P. Bianchi, conceptor al modelului de escrocherie bazat pe acest lant piramidal de împrumuturi) care va face din el (necuncut în mediul de afaceri), un milionar (în deviza americana), în mai putin de 6 luni.Descendent al unei familii originare din Parma, Ponzi sosteste în SUA la Boston pe 15 noiembrie 1903 la bordul vasului comercial transatlantic S.S. „Vancouver” (sub comanda Cpt. MacDonald) al Dominion Line Royal Mail Steamers (care  paraseste portul din Napoli pe 16 mai, via Insulele Azore–grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la cca 1.500 km de Lisabona și 3.900 km de coasta de est a Americii de Nord) dupa ce face studii superioare (timp de 4 ani, fara sa-si obtina diploma de licenta) la Universitatea Sapienza la Roma (dupa mai multe clasamente, cea mai veche si prestigioasa universitate italiana publica, fondata în 1303 de catre Papa Bonifaciu al VIII-lea al Romei/1294-1303).Merita de remarcat aici faptul ca Ponzi ar fi calatorit sub un alt nume, fals (necunoscut) pentru ca, conform documentelor de arhiva, el nu se afla cu identitatile cunoscute pe lista celor 56 de pasageri înregistrati (în ordine alfabetica: Miss E. F. Burnett, Mr. Consiglio Cavallo, Miss G. Cacouriotou, Mr. Nic. Carayannis, Mrs. Secat. Carayannis, Master Thos. Carayannis, Mr. Geo. D. Carayannis, Mr. Heracles Choukuroglou, Miss Polymnia Choukuroglou, Mr. Griffith Coit,  Mrs. G. Coit, Miss Doroty Coit, Miss Barbara Coit, Dr. G. M. Cooper, Mr. W. H. Cotton, Mr. Carmine Del Basso,  Mr. Parros Drivalas, Mr. Luigi Ferrise, Mrs. Chas. F. Fitz, Mr. Alessio Foggia, Mrs. M. J. Gorham, Miss Mary C. Hardy, Miss Henriette E. Hardy, Miss Alice Hayes, Mr. A. Karam, Mrs. Karam and children, Mrs. Geo. H. Love, Miss Marion W. Lowe, Mr. Wilhelm Mayward, Mr. James Means, Mrs. Agnes B. Means, Master Gregor Means, Master Lloyd Means, Miss Agnes Means, Maid and Governess, Master V. Michalopoulos, Mr. Chas. Mitchell, Mrs. Chas. Mitchell, Miss Mitchell, Miss Ladie M. Morse, Miss Isabel Murray, Mr. Libby Paladino, Mrs. D. Papageorgiou, Miss Fedora Papageorgiou, Capt. Richardson, Miss M. R. Ripley, Miss H. B. Ripley, Miss Lisa Salcebic, Mrs. Roland Seager, Miss Annina Sgueglia, Mr. E. W. Stevens, Mr. Chas M. Stewart, Miss Mary Taussig, Miss Catherina Taussig, Miss Helen Taussig, Mrs. M. Towne, Mr. P. V. Ventelis).   În sârsit, dupa ce îsi pierde toate economiile în jocurile de noroc (inclusiv, în cele de carti) în timpul calatoriei (care va dura cca 4 luni), pâna în 1907 când se stabileste la Montreal (în Canada), Ponzi va presta la Boston tot felul de munci (mai mult sau mai putin penibile), ajungând pâna la urma chelner într-un restaurant, de unde însa este virat datorita unui presupus furt, pe care l-ar fi comis. La Montreal îsi contacteaza un compatriot Luigi Zarossi, care prospera ca urmare a unui comert ilicit (trafic, contrabanda) cu tigari (în magazinul sau din strada Saint Jacques), respectiv, a unei institutii financiare Banca Zarossi având ca obiectiv (principal) administrarea economiilor imigrantilor italieni, carora asigura o dobânda de 6%, în timp ce bancile canadiene nu propuneau decât 2%, în principiu sau în conditii speciale, maximum 2,5%. „Rebotezat” Charles Bianchi (un descendent al unei bogate familii italienesti fictive), Ponzi (angajat mai întâi în calitate de casier), descopera la Zarossi ca acesta neputând oferi dobânda promisa clientilor sai, acestia erau platiti, totusi, la data scandentei, din banii noilor investitori, punând astfel „la punct”,  algoritmul (schema) care îi poarta numele (Algoritmul/Schema Ponzi). În 1908, când clientii lui Zarossi încep sa aiba îndoieli, acesta îsi lasa familia (sotia si copii) la Montreal si se refugiaza (cu banii „strânsi”, incasati de la imigrantii italieni) în Mexic, cu care SUA nu avea acorduri de extradare. În ceea ce îl priveste pe Ponzi, acesta va avea „ghinion”: de la un fost client (investitor) la Banca Zarossi, Canadian Warehousing, aceste va subtiliza un carnet de cecuri de banca si îsi scrie un cec în valoare de 423,5$CAN, falsificând semnatura directorului bancii, Damien Fournier, ceea ce dupa demascarea lui, va avea ca efect condamnarea si încarcerarea lui timp de 3 ani la Închisoarea St-Vincent-de-Paul (penitenciar federal din Laval–Provincia Quebec, activ între 1873–1989, desemnat pe 23 februarie 1990 un loc istoric national în Canada) devenita celebra ca urmare a încarcerarii în aceasta institutie corectionala a unor raufacatori celebri ca Jacques Mesrine (1936–1979), figura emblematica si legendara a marii criminalitati franceze (marele banditism), considerat în Franta „inamicul public n°1” (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze), Richard Blass („pisica”/1945-1975), considerat cel mai mare criminal (notoriu) canadian al epocii, suspectat de uciderea a 21 de persoane în timp de un deceniu (între 1965–1975, dintre care 13, ca urmare a incendierii pe 17 ianuarie 1975 a magazinului de bijuterii din strada Beaubien la Montreal, împreuna cu 3 complici), care a reusit sa evadeze de 3 ori (dintre care odata din St-Vincent-de-Paul, pe 23 octombrie 1974) si a supravietuit în 5 fuziade (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti, respectiv, Jean-Paul Mercier (1945-1974), celebru criminal canadian (din Provincia Quebec) devenit cunoscut societatii civile datorita complicitatii sale la o serie de jafuri armate sângeroase din bancile canadiene, comise împreuna cu Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1972 la St-Vincent-de-Paul, une acesta îsi executa o pedeapsa de 10 ani de detentie criminala pentru kidnapping) si celebru pentru cele 4 evadari reusite din mediul carceral (dintre care una pe 21 august 1972, de la  St-Vincent-de-Paul, împreuna cu Jacques Mesrine, iar cea de-a 2-a, pe 23 octombrie 1974, tot de la St-Vincent-de-Paul,  în compania lui Richard Blass). În sfârsit, dupa 20 de luni, Ponzi este eliberat si pleaca în SUA, dar în scurt timp va fi din nou arestat si încarcerat (timp de 2 ani) în Atlanta, pentru ca ar fi facilitat, prin intermediul unei filiere clandestine, accesul unor muncitori imigranti italieni pe teritoriul national. Dupa liberarea lui din închisoare, hotarât sa „faca bani adevarati”, Ponzi va pune la punct monatajul sau financiar fraudulos (mult mai „benefic” decât cel al lui Zarossi), pe care îl va aplica în 1919 la Boston. Atunci, în timp ce bancile ofereau clientilor cca 4,5-5% dobânda anuala, Ponzi propunea acestora o dobânda de cca 10 ori mai mare, în numai 3 luni. Profitul acestuia este realizat cu sprijinul IPRC (International Postal Reply Coupons), cu un randament de cca 40,5-50%, numai într-o luna si jumatate si cu cca 95-100% în 3 luni, ca urmare a unor investitii facute de catre cca 41.000 de persoane în valoare totala de 15Mil$US, din care mai putin 1/3 ar fi fost redistribuita investitorilor.UGP (Uniunea Generala a Postelor, fondata pe 9 octombrie 1874), devenita în 1878 UPU (Uniunea Postala Universala–din care fac parte administratiile postale din întreaga lume), institutie specializata a ONU (cu sediul General la Berna în Elvetia), în urma unor  solicitari, a acceptat emiterea pe 1 octrombrie 1907 a unui TPU (Timbru–Postal Universal) prin crearea unui CPI (Cupon–Raspuns International) în valoare de 0,28FCh (sau echivalentul acesteia în devizele nationale). Astfel, un expeditor (particular) cumpara în tara sa (de resedinta) un CPI si îl trimitea unui destinatar (corespondent) de-al sau în orice parte a lumii, care în orice birou (oficiu) postal, contra acestui CPI primea unul sau mai multe timbre-postale (din tara sa)  având ca valoare tariful corespunzator expedierierii unei scrisori internationale, adica 0,25FCH. Diferenta de 0,03 FCH reprezenta comisionul de compensare dintre administratiile postale, cea care a receptionat totalitatea sumei pentru achizitionarea CPI si cealalta, care a vândut TPU fara sa perceapa contravaloarea acestuia. Având în vedere stabilitatea devizelor (monedelor) nationale, respectiv, a ratelor de schimb dintre acestea, sistemul functiona fara niciun fel de probleme pâna la sârsitul Primului Razboi Mondial (1914-1918), când datorita problemelor de natura financiar–economice care au aparut ca, consecinte ale acestuia, s-a dereglat stabilitatea sistemului monetar, respectiv, a ratelor de schimb, ceea ce a avut ca efect prabusirea fondului de investitii al acestuia.Denuntat în „Boston Post” si vânat de catre politistii de la FBI, Ponzi se va preda autoritatilor pe 12 august 1920. În urma unui proces federal care a urmat, acesta pledeaza vinovat si este condamnat la 5 ani de închisoare, dar este eliberat dupa 3 ani si jumatate pentru a fi judecat La Boston (în Statul Massachusetts). Între timp, Ponzi pleaca în Florida (la Jacksonville), unde va pune „pe picioare” o alta afacere, rentabila (tot frauduloasa), „specializata” în vânzarea terenurilor cunoscuta sub numele de „Charpon” (nume obtinut din fuziunea dintre Charles si Ponzi), dar nu va dura foarte mult, pentru ca în 1926 este condamnat din nou la un an de închisoare pentru escrocherie. Din contra, în procesul sau de la Boston el va fi condamnat la o pedeapsa cuprinsa între 7–9 ani (confirmata si de catre Curtea Suprema a SUA). Dupa liberarea sa în 1934, instantele federale ordona expulzarea lui de pe teritoriul american în Italia, unde dupa întoarcere, acesta se va ocupa tot de „montaje financiare frauduloase”, pâna când Benito Mussolini („Ducele”/1883–945), Presedinte al Consiliului Italian de Ministri (31 octombrie 1922–25 iulie 1943), fondator si ideolog al fascismului, îi ofera un „post” în cadrul Ministerului de Finante al Guvernului italian, ceea ce îi va permite acestuia deturnarea unor sume importante de bani apartinând Trezoreriei nationale.  Pentru a scapa de pedeapsa, Ponzi se refugiaza în Brazilia, unde în 1936, publica cartea sa autobiografica The Rise of Mr Ponzi. Ruinat si abandonat de catre cei apropiati, Ponzi moare pe 18 ianuarie 1949, într-un spital public din Rio de Janeiro.