Etichetă: Grand Annecy

Poezia „Lui Nichita…”, scrisă de către Lect. dr. Doina Guriță (poetă, scriitoare jurnalistă și traducătoare), a fost premiată cu „Mention d’Honneur au Grand Prix...

In Memoriam Erick Crouzet Dedic acest articol celui care a fost prietenul meu Erick Crouzet, un om deosebit, de caracter, un om de suflet, cu multiple valențe umane, care și-a pus capăt zilelor în cabana părinților săi în vara anului 1998, într-o comuna aproape de frontierea franco-elvețiană, în „inima” Alpilor francezi, din regiuna Annecy (prefectura departamentului Haute Savoie). Inculpat într-un dosar infracțional criminal de „viol incestuos ” de către un JI (numele căruia nu-l pot menționa, din păcate !) de la TGI de Annecy (Haute Savoie), Erick a fost încarcerat la Centrul de Detenție Aiton (departamentul Savoie) în iarna anului 1998. Denunțat de către fica soției sale (din prima căsătorie) în vârstă de 17 ani și jumătate, elevă într-o clasa terminală de liceu pentru faptul că ar fi violat-o, Erick este arestat și considerat de către Ministerul Public un „pedofil”, un „degenerat” periculos. În detenție provizorie, din primăvară anului 1998 a început să frecventeze cursurile mele de Matematici Superioare în cadrul unității de învățământ de la Aiton, în vederea pregătirii, după eliberarea lui, a unui BTS (Brevet de Tehnician Superior, Bac+2 ani de studii universitare/Colegiu universitar/Școală postliceală) în domeniul plasturgiei, domeniu în care avea deja peste 15 ani de vechime într-o întreprindere familială la care s-a angajat după terminarea școli Considerându-l „fragil” (instabil) din punct de vedere psihic și nevinovat, cel puțin în privința celor ce justiția i-a reproșat, am alertat serviciul medico-psihologic al unității centrului de detenție (provizorie) în care era încarcerat! Din păcate, nici, JI-ul și nici SPMR-Lyon nu au reacționat în niciun fel și sub nicio formă. Încarcerat pentru pedocriminalitate (cu un deceniu în urmă) și eliberat condiționat sub control judiciar după 4 luni de detenție provizorie, pentru că plângerea depusă contra lui părea nefondată, dar hărțuit și persecutat (mai mult sau mai puțin) de întregul său anturaj (atât de către colegii săi de serviciu cât și de către părinți, dar mai ales de către prietenii și apropiații acestora), Erick Crouzet, demoralizat, devenit depresiv, se hotărește (în secret) să-și pună capăt zilelor, ceea ce și reușește, din păcate. După moartea lui mi-am făcut o serie de reproșuri considerând că sunt, oarecum, responsabil pentru ceea ce i s-a întâmplat, pentru că, poate, nu i-am acordat atenția cuvenită. Și mă consider responsabil și astăzi, fiind obligat să trăiesc cu această povară în sufletul meu până la sfrâșitul zilelor mele.  În perioada activității mele dodactice în mediul carceral, deși am reușit, să salvezi alți deținuți disperați, depresivi, psihopați, care nu aveau decât un singur gând: să se sinucidă și nici măcar nu-mi erau prieteni, Erick mi-a fost un apropiat, un prieten. El nu merita să moară pentru ceea ce afăcut și nici măcar pentru ceea ce a fost acuzat, sub nicio formă, iar moartea lui pentru mine a fost un eșec total și nimic niciodată, nu va justifica nici fapta lui și nici eșecul meu!  Dacă astăzi trăia, foarte probabil, el ar fi iubit aceași femeie, soția sa, ar fi fost tot copilul răsfățat al mamei și ar fi lucrat la aceași întreprindere, al cărui director venea săptămânal la închisoare ca să-l viziteze și să-l încurajeze.  Dacă Erick Crouzet trăia, astăzi ar fi avut 43 de ani.  Murind în libertate el nu a fost inclus în statisticile privind sinuciderile în MCF (mediul carceral francez) în rândul populației penale). În ciuda unor măsuri de precauție care au fost adoptate încă de la începutul acestui secol în MCF (Mediul Caceral Francez-închisori de maximă siguranță, centre de detenție, centre de arest preventiv/detenție provizorie, centre de reeducare, inclusiv cele pentru prevenirea delincvenței juvenile, centre de reținere administrativă etc.), numărul celor care își pun capăt zilelor (se sinucid) în aceste instituții rămâne impresionant de mare. Conform unor investigații pe care le-am efectuat în acest dosar se pare că spectrul grafului triunghiular orientat, construit cu cele trei noduri: Justiția și Administrația Penitenciară, pe de o parte, și factorii de decizie ai Societății Civile (Administrația centrală și locală de stat), pe de altă parte, este, din păcate, o mulțime vidă.  Cu alte cuvinte, stabilitatea lui este serios compromisă datorită unor carențe și disfuncțiuni la nivelul întregului sistem și al canalelor sale de comunicare! (...). Conform unor documente pe care le-am putut studia, accesibile mai mult sau mai puțîn marelui public, reiese că numărul de sinucideri în centrele franceze private de libertate (MCF) era într-o „ușoară” scădere, în principiu, cu cca 23% într-un an! Astfel, raportându-ne la ultimii ani, dacă numărul celor care s-au sinucis în închisori era de 120 (adulți și minori, din care 114 în detenție în urmă unei condamnări rămase definitive, respectiv arest preventiv/detenție provizorie și 6 în semi-libertate sau libertate condționată sub control judiciar) în 2003, numărul lor a scăzut la 115 (109 în centre private de libertate și 6 în afară acestor centre) în 2004, pentru că prin iunie 2005 numărul lor să fie „numai” 53 (49 în centre private de libertate și 4 în exterior). Din păcate însă, chiar și cu aceste rate de 209 de sinucideri la 100.000 de locuitori al mediului carceral în 2004, respectiv 193 în 2003, Franța, una dintre cele mai mari puteri economice și politico-militare, respectiv una dintre marile democrații în lume, rămâne țara în care rata sinuciderii în rândul populației penale este cea mai ridicată! Și acest fenomen socio–judiciar, în principiu, este de cca 6,4 - 6,5 ori mai mare în rândul celor privați de liberate, decât în rândul populației generale! Într-un raport datat din 4 iulie 2005, Patrice Molle pe atunci Directorul AP (Administrației Penitenciare), deși recunoștea că Franța era una dintre țările cu cea mai mare rată de siuncideri în rândul populației penale, nu se putea abține să nu menționeze în acel document rezultatele pozitive pe care le-a obținut în reducerea „semnificativă” a acestei rate, utilizând metode „proprii” care favorizau prevenirea lor. Inițiată în 1967, PPSMC (Programul de Prevenire al Suicidului în Mediul Carceral) a „suferit” o serie de modificări de-a lungul timpului, mai mult sau mai puțin coerente, mai mult sau mai puțin eficace, care astăzi după aproape 40 de ani de existență a devenit un adevărat dezastru!  Pentru că anul acesta, până azi, momentul în care redactăm acest articol, exact 93 de persoane și-au pus capăt zilelor în mediul carceral francez (94 în 2006, 96 în 2007, 115 în 2008, cu previziunile de 122 în 2009 și 121 în 2010), iar anual numărul minorilor este în permanentă creștere. În plus, conform documentelor OIP (Observatorul Internațional al Închisorilor), cifrele indică și o creștere de proporții: 27% față de octombrie 2007! Cu atât mai mult cu cât în decembrie 2003, Profesorul Jean-Louis Terra, Șeful Serviciului de Psihiatrie al Centrului Spitalicesc „Le Vinatier” de la Bron (Lyon) în raportul sau de 235 de pagini adresat Ministrului de Justiție elabora o „reformă” capabilă să reducă în cinci ani (până în decembrie 2008 !) rata sinuciderii în mediul carceral cu cel puțin 20% ! Materialul a fost solicitat pe de o parte de către Dominique Perben, pe atunci Ministrul Justiției, iar pe de altă parte de către Jean-François Mattei, Ministrul Sănătății și al Familiei, care alertați la rândul lor de către AP, făceau cunoscut într-o scrisoare confidențială lui Jean-Louis Terra că numărul de sinucideri în rândul populației penale în ultimii 20 de ani crește constant de manieră regulată, trecând de la 39 în 1980 la peste 100 (între 100-140) anual, astfel încât rata de siuncideri a crescut de la 10% în 1980, la 24% în 1999, respectiv la 21,6% în 2001 pentru fiecare 10.000 de deținuți. Mai exact, în principiu, în cursul anilor 1980 rata de sinucideri pentru 100.000 de persoane al populației carcerale a trecut de la 101 la 135, apoi de la 125 la 239 în anii 1990, ajungând la 252 în 1996, pentru ca între anii 2000-2006 să oscileze între 193-244. Din acest motiv, încă din 1996 are loc crearea unei misiuni interdisciplinare având ca scop prevenirea actului de suicid în mediul carceral, în urma căreia în 1997 un program experimental este lansat, testat ulterior în 11 centre penitenciare, conform circularei din 29 mai 1998, completată cu cea din 6 aprilie 2002. Studiile aprofundate pe care le-am efectuat legate de acest fenomen ne permit să atragem atenția asupra faptului că încă înainte de elaborarea raportului Profesorului J.-L. Terra, existau deja o serie de metode preventive eficace utilizate cu succes în țările UE sau în țările nord-americane cum ar fi: controlul deținutului de 4-8 ori/h sau supravegherea lui de către ceilalți deținuți cu care era încarcerat în celule duble, triple, cuadruple (Belgia, Canada, Spania), supraveghere video permanentă (Canada-Quebec), control medical periodic, respectiv, utilizarea lenjeriei de corp și de pat de unică folosință (Italia), contact permanent între deținuții „fragili” psihic și responsabilul programului de prevenire al sinuciderilor în mediul carceral (SUA), adaptarea mobilierului și retragerea din celulă a tuturor obiectelor care ar putea fi utilizate în cazul sinuciderilor (Olanda), control sistematic (arbitrar!) al deținuților predispuși la siuncideri de către personalul serviciului medico-social al închisorii (Austria), favorizarea contactelor cu membri familiei din exterior (Italia, Olanda, Spania–unde  în cazul decesului deținutului centrul penitenciar este obligat să plătească familiei acestuia o despăgubire sub formă de indemnizație, cuprinsă între 30.000-70.000€!). Credem că merită să semnalăm și faptul că în SUA, țară cu o democrație foarte avansată dar și o ridicată rată a „inflației” carcerale (peste 2,5 milioane de deținuți), sinuciderile în închisorile federale (cu regim de detenție sever) nu depășesc pe cele ale populației generale (din exterior), adică în jur de 12-13% la 100.000 de locuitori, o rată care este, aproximativ, cu cca 18-20% mai scăzută decât cea din mediul carceral francez și 13-15% mai scăzută decât cea în rândul populației generale.