Etichetă: Jean-Baptiste Rambla

Christian Ranucci a fost acuzat că pe 3 iunie 1974 (între orele 11h15–11h20) ar fi răpit-o pe micuța Marie-Dolorès Rambla (în vârstă de 8 ani), în timp ce se juca în fața casei sale cu fratele său mai mic Jean-Baptiste (în vârstă de 6 ani și 9 luni), unde locuia cu părinții ei, María și Pierre Rambla (muncitor brutar), la Marsilia (în clădirea rezidențială Sainte-Agnès din cartierul „Les Chartreux”). În ciuda unor îndoieli serioase în privința vinovățoiei sale (pe care le-am detaliat într-o serie de lucrări, în câteva sute de pagini–volumele 4 & 5 din ciclul de „Investigații jurnalistice în Serial”), în ciuda faptului că el își clama nevinovăția, cu o jumătate de secol în urmă, pe 10 martie 1976, după numai o singură zi de dezbateri în fața Curții cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône, la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Aix-en-Provence (Aix–Marseille Métropole), Ranucci va fi condamnat la pedeapasa capitală. Atunci, nu exista încă procedura de Apel (recurs) la o decizie (sentință) pronunțată într-un dosar criminal de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați), devenit posibil (ca și într-un dosar corecțional judecat de către o Curte Corecțională compusă din 3 magistrați) doar din 2000 (confom Legii Élisabeth Guigou, din 15 iunie privind „prezumția de nevinovăție”). Ca urmare pe 12 martie avocații lui Ranucci Paul Lombard, Jean-François Le Forsonney și André Fraticell vor depune o cerere de anulare (casare) a sentinței la Curtea de Casație, care însă, în decizia sa (No76-90.888 din 17 iunie 1976) respinge cererea ca „nefondată”. El va fi înmormântat, la solicitarea mamei sale și a lui Fraticelli în cavoul familial din cimitirul Saint-Véran de la Avignon. Într-un asemenea context, condamnatului nu-i mai rămânea decât șansa de a fi grațiat de către președintele Franței în exercițiu, atunci Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), care însă, pe 21 iulie 1976 îi refuză, fără niciun fel de regret, într-un context social–istoric al vremii mai mult decât de tensionat având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 Patrick Henry (1953–2017), este arestat pentru răpirea și asasinarea pe 30 ianuarie 1976 al unui alt copil Philippe Bertrand (în vârstă de 7 ani) în timp ce se juca în fața casei, cadavrul lui fiind găsit pe 24 iulie în pădurea de lângă comună. Tot el era acuzat și pentru dispariția micuțului Vincent Gallardo (în vârstă de 6 ani) la Pradet (departamentul Var, la cca 10km de Toulon), pe 21 iulie 1976. În sfârșit, într-o emisiune consacrată lui „Un jour, un destin”, pe 12 octombrie 2010, Giscard d'Estaing, va afirma că nu-și regretă decizia în dosarul Ranucci pentru că „el a fost găasit vinovat, condamnat și trebuia sancționat”, în ciuda faptului, că, după părerea mea, nu existau probe materiale „fiabile” în privința vinovăției sale. Sau mai exact, exista mai multe probe fiabile care puneau la îndoilă vinovăția lui. În zorii zilei de 28 iulie 1976, exact după o săptămână când a avut loc discuția dintre avocatul Paul Lombard și președintele legată de grațierea lui Ranucci (încarcerat atunci la celebra închisoare Les Baumettes din Marsilia), acesta când este trezit, este agitat, tensionat (psihic), se zbate (fizic) și își susține nevinovăția (în continuare), iar conform unuia dintre avocați săi Jean–François Le Forsonney, acesta l-ar fi întrebat: „Qu'est-ce qu'on est allé encore raconter à Giscard ?” (Ce ați mai povestit lui Giscard ?) El refuză să bea paharul de alcool (rum) oferit la grefă dar și să stea de vorbă cu Preotul Capelan, spunându-i scurt și sec acestuia „negativ”. Din contră, acceptă „oferta” ultimei țigări și să vorbească cu cei 3 avocați ai săi (Paul Lombard, Jean–François Le Forsonney și André Fraticelli), care îi citesc o scrisoare de la mama lui, Héloïse Mathon, după ce le spune: „Vous ne voudriez tout de même pas que je vous félicite..." (N-ați vrea, totuși, să vă felicit…”). Dirijat către eșafod, la ora 04h13 Ranucci este ghilotinat. Alături de cei 3 avocați ai săi (reprezentând Apărarea), ar fi fost prezent și un avocat stagiar Marie–Anne Donsimoni, alături de procurorul Republicii Xavier Tallet (reprezentantul acuzării–Ministerul Public), controlorul general al închisorilor Pierre Cubaynes (responsabil cu derularea execuției), dr. Tosti și, în sfârșit, judecătorul de instrucție Pierre Michel (responsabil cu ancheta în dosarul Ranucci, în ultima fază). În ceea ce privește cele spuse de Ranucci înainte de a fi ghilotinat, există și alte „variante” (versiuni). Conform memoriilor executorului șef André Obrecht, redactate și publicate, după moartea acestuia, de către Jean Ker, acesta „ar fi tăcut până în ultimă clipă a vieții”, deci nu s-ar fi adresat nimănui, ceea ce de altfel, ar fi fost confirmat și de către Marcel Chevalier, succesorul lui Obrecht (cu toate că acesta din urmă, nu putea fi prezent la ultima conversație care a avut loc între Ranucci și avocații săi, pentru că el se afla, atunci, într-o altă cameră, prea îndepărtată). Din comtră, conform avocaților săi, Le Forsonney și Lombard, care ultimele ore de viață erau preajma lui, ultimele cuvinte ale lui Ranucci ar fi fost „Réhabilitez-moi !” (Reabilitați-mă !), menționate, pentru prima oară, în cartea celui din urmă „Mon intime conviction” (Conigerea mea fermă, 1977). În ceea ce îl privește pe el de-al 3-lea avocat al lui Ranucci, Fraticelli, care și-a însoțit clientul până în curtea închisorii, înainte de a se urca pe eșafod, n-ar fi auzit aceste cuvinte, o versiune mai „apropiată” de cea menționată în procesul verbal al execuției în care se menționează că „Numitul Christian Ranucci nu a făcut nicio declarație”. După moartea acestuia, într-o anchetă efectuată în „mediul pedofil” (pedopornografic, pedocriminal), conform cărții apărute în 1989 „La Politique, le sexe et la finance” a lui Yann Moncomble (1953–1990, jurnalist și eseist francez de extremă dreaptă), numele lui Ranucci ar fi figurat într-un carnet al unui client (Walter Sokolowski, proba no 117) al rețelei lui Jacques Dugué (dosarul criminal Saint-Ouen) care difuza imagini foto și video pornografice Acesta ar fi intrat în vizorul autorităților polițienești la începutul lunii septembrie, pentru ca pe 27 septemprie 1978 să interpelat de către Brigada de stupefiante și Proxenetism, la domiciliul său pentru abuz sexual asupra unor minori, fiind acuzat că ar face parte dintr-o rețea de proxenetism pedofil (cu copii până în vârsta de 10 ani) cu ramificații la Lyon și Chartres (în Franța), respectiv, în Olanda și Danemarca. În 1981, el va fi condamnat la 6 ani de înschisoare, în ciuda mărturiei depuse în favoarea sa de către Gabriel Matzneff (n.1936, scriitor francez, autor a peste 50 de cărți, distins cu o serie de premii literare printre care Mottart și Amic ale Academiei Franceze, în 1987, respectiv 2009, precum și premiul Renaudot în 2013), fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea de pedocriminalitate formată din mai multe personalități (în anii 1970–1980). Cu toate că acesta a descris, în unele dintre cărțile sale autobiografice, relațiile sale sexuale cu copii și adolescenți tineri, el a beneficiat de susțineri importante, în special în sfera literară și mediatică. La sfârșitul anului 2019, anunțul publicării cărții sale „Consimțământul”, o mărturie a Vanessei Springora (care avea 14 ani când scriitorul a început să aibă relații sexuale cu ea), a declanșat o polemică privind ceea ce a fost perceput ca o formă de toleranță din partea mediilor culturale, politice și mediatice față de scriitor. Acest eveniment (urmat de alte mărturii și dezvăluiri), a dus la deschiderea a două proceduri judiciare împotriva lui, precum și la stoparea comercializării operelor sale publicate de edituri prestigioase (Gallimard, La Table Ronde, Léo Scheer, Stock, Payot, Jean-Claude Lattès). În ceea ce privește dosarul criminal de proxenetism și prostituție infantilă „Saint-Ouen” în care Jacques Dugué ar fi jucat un rol important debutează în cursul lunii iunie 1978 când în timpul unei percheziții efectuate la domiciliul unui pedofil american Henry Johnson din Los Angeles (California, SUA), polițiștii de la Sexually Exploited Child Unit au găsit cu ocazia unei percheziții o scrisoare în care un francez pe nume Jacques Dugué (n.1935 într-o familie modestă, crescut cu cei 6 frați ai săi într-o tradiție catolică) relata despre dificulltățile sale de a „perverti minori, pentru o nouă generație de perverși”. În această scrisoare, Jacques Dugué relata, de asemenea, chiar și torturarea sau uciderea unor copii în casa sa de la Saint-Ouen (departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris) unde locuia, după divorțul de soția sa (din 1975) cu cele două fiice ale sale (în vârstă de 11 și 14 ani în timpul procesului din noiembrie 1981) de și era gestionarul unui magazin de arme și articole sportive. Din 1973, „l'Ogre de Saint-Ouen” (Căpcăunul in Saint Oursn) antrena, de asemenea, echipa de baschet juniori Red Star Olympique (pe bază de voluntariat), ceea ce i-ar fi permis să fie în contact cu o serie de adolescenți cu care realiza în casa (pavilionul) lui, printre altele, și fotografii–nud, pe care, ulterior, le expedia (distribuia) altor pedofili (pedocriminali) în Olanda și în Danemarca, unde sunt editate reviste ca Lover Boys sau Lolita. Cu „statutul său de antrenor de basket” (pe care îl avea), în subsolul casei sale el a amenajat o sală de jocuri cu mese de ping-pong, televizor pentru a putea atrage cu ușurință copiii familiilor de imigranți din mediile defavorizate, cărora le mai și plătea 100Ffr (cca 25€PPA, astăzi) atunci când pozau gol pentru el. În sfârșit, pe 30 noiembrie 1981, Dugué va fi condamnat la 6 ani de închisoare și nu va fi eliberat condiționat. El va executa integral pedeapsa și va fi pus în liberate pe 5 noiembrie 1983 când se va stabili într-un cartier de HLM (Locații cu caracter social, cu chirie moderată) în regiunea urbană Bordeaux și „se prezintă” în public în calitate de „agent comercial”. În contact cu mediul social defavorizat el va recidiva în cursul anului 1987 într-un dosar „criminal (deci, mai grav decât primul, care a fost judecat în procedura corecțională) cu un grup de copii de imigranți (o duzină), printre care mulți cu vârste sub 10 ani (cu acte de pedofilie, în special felație și sodomie–„plătite” la „preț de bomboane și ciocolată”). În acest dosar de pedocriminalitate, interpela în cursul lunii octombrie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Gironde de la Bordeaux îl condamnă pe 9 octombrie 1990, la 8 ani de închisoare cu executare (în penitenciar) și la o amendă penală de 10.000FFr (cca 2.800€PPA, astăzi). Ca și în primul dosar (corecțional) și în acesta, cel de-al 2-lea el își susține „nevinovăția” fiind convins că toat ceea ce a făcut ar fi fost „spre binele” copiilor. Expertizele psihologice realizate pe câteva dintre victimele lui Jacques Dugué au pus în evidență o „mare vacuitate afectivă” (stare de gol interior, o lipsă a profunzimii emoționale sau o aplatizare a trăirilor afective). Este o experiență subiectivă caracterizată prin absența sentimentelor intense, o indiferență față de evenimentele vieții sau o incapacitate de a simți bucurie, tristețe sau conexiune profundă. În ceea ce privește, agresiunile sexuale și violurile comise inculpat, Jean-Michel L. declara din nou: „J'étais consentant. Comme dans une relation sexuelle normale. (…) D'ailleurs „j'ai revu, après l'affaire, les autres soi-disant victimes. On avait tous vécu la même chose. Sans contrainte aucune" (Am consimțit. Ca într-o relație sexuală normală. (...) În plus, după proces și condamnare, le-am revăzut și pe celelalte așa-zise victime. Cu toții trăiserăm același lucru. Fără nicio constrângere). Totuși, printre cele 17 victime erau și un băiețel de 3 ani și altul de 9 ani dar și o fetiță de 7 ani, deci nu putem spune subb nicio formă că că acești copii au întreținut relații sexuale (de tip sodomie, felație, scatologie, etc.) cu „consimțământ”, la care Jean-Michel L. (aproape de majorat) a participat de maniereă „activă” dar de care acesta, nu-și aduce aminte („Je ne m'en souviens pas."). La începutul lunii mai, când Dominique și Jean-Michel L. iau cunoștință de decalarațiile copiilor lor, nu le vine să creadă: „On a été choqués par la trahison de Jacques. C'est inadmissible, même s'il ne s'agit que d'attouchements." (Suntem șocați de trădarea lui Jacques. Este inadmisibil chiar dacă este vorba de mângăieri/atingeri cu caracter sexual). După citirea depozițiilor, Jean-Michel L. adaugă contrariat : „Ce ne sont pas les mots de mon enfant. J'ai eu l'impression de relire ma déposition à la fin des années 70. Les policiers faisaient les questions et les réponses", (Nu sunt cuvintele copilului meu–referindu-se la cel mic, care conform legii era minor sub 15 ani. Am impresia că recitesc depoziția/declarația mea de la sfârșitul anilor 1970. Polițiștii formulau întrebările și tot ei, răspunsurile). Conform acestuia nu a fost vorba de viol. „Am vi observat”. Ulterior, părinții celor 2 minori au declarat că ei „se simt foarte binme atât fizic cât și psihic” și „nici nu au nevoie de psiholog pentru consiliere”. În ceea ce privește faptul că numele lui Christian Ranucci s-ar fi aflat în carnetul unui membru al rețelei lui Dugué, nu rezultă sub nicio formă, că acesta ar fi fost un pedocriminal și nici că ar fi răpit-o și ucis-o pe Maria–Dolorès Rambla (așa cum ar fi „mărturist” și micuțul Rambla la vârsta de 6 an și jumătate). Să nu uităm că Ranucci era reprezentant commercial și avea contact cu o serie de persoane care activau în diferite domenii ale societății civile, despre ale căror orientări sexuale, el nu avea nicio informație (detaliată) și nici nu avea în atribuțiunile sale conform fișa postului său. În orice caz, dacă nu ar fi fost condamnat la moarte și executat, adică pedeapsa lui ar fi fost comutată la închisoare pe viață de către Giscard, în anii 1980 când dosarul Dugué începe să ia amploare, poate că Ranucci ar fi putut fi disculpat în dosarul criminal Rambla sau în cel mai rău caz, chiar și în cazul execuției sale, revizuirea procesului său în anii, 1979, 1987 și 1991 ar fi putut primi aviz favorabil. Ppentru că eu, desi nu pot avea ceritudinea nevinovăției sale, sunt convins de faptul că în dosarul lui există o serie de elemente materiale fiabile care pun la îndoială nevinovăția lui, de care jutiția nu a ținut cont, pe de o parte. nici în timpul instrumentării dosarului și nici la proces, iar pe de altă parte, nici ulterior, cu ocazia cererilor de revizuire a procesului său. Revenind acum la dosarul Rambla, merită să menționez aici și faptul că Jean-Baptiste Rambla (n. 25 septembrie 1967 în cartierul Saint-Agnès la Marsilia), fratele lui Marie–Dolorès Rambla, a avut la maturitate un comportament antisocial haotic și atipic, care până la urmă va culmina cu o crimă, iar ulterior, chiar cu o recidivă criminală. Acuzat de uciderea, pe 13 iulie 2004, a lui Corinne Beidl (fosta lui angajatoare și amantă în vârstă de 42 de ani, cu care a crescut în același cartier și care cu companionul ei Christian Chalençon dețineau o societate de restaurație de catering pentru televizune și cinematografie), pe 17 octombrie 2008 el va fi condamnat la 18 ani de recluziune criminală la Marsilia de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône și eliberat condiționat sub control judiciar de către TAP (Tribunalul de Amenajare a Pedepsei) Toulouse pe 16 februarie 2015, exact la o distanță în timp de un deceniu de la interpelarea (arestarea) lui, după ce a fost „evaluat” de către Administrația Penitenciarelor „un deținut model” cu „un rapport positif du centre national d'évaluation de personnes détenues et des conclusions de l'expertise psychiatrique” (raport pozitv al Centrului național de evaluare a deținuților și ale concluziilor expertizei psihiatrice). În ciuda faptului că actul său criminal (tortură, urmată de asasinat) a fost considerat la procesul său „abominabil” demnă de un psihopat, circumstanțele atenuante și obținerea diplomei de studii de specialitate (nivel 4–școală profesională) l-au ținut în detenție „numai” 10 ani. În timp ce unul dintre avocații săi, Henri Juramy, menționa în pledoaria sa că acesta în timpul comiterii crimelor sale se afla sub influența drogurilor (de care era dependent de mulți ani), celălat avocat al său, Jean-Michel Pesenti, susținea cu convingere că „Comment juger un garçon qui, aujourd'hui, à quarante-et-un ans, est en semi-liberté dans sa tête depuis l'âge de six ans et demi, c'est-à-dire depuis l'âge où il a été le témoin de l'enlèvement de sa sœur (…)/Cum să judecăm un băiat, astăzi, la vârsta de 41 de ani, care, „în mintea lui”, este într-o stare de semi-libertate de la vârsta de 6 ½ ani când a asistat la răpirea și asasinarea surorii sale (n.r. Marie-Dolorès Rambla de către Christian Ranucci). Conform documentelor din dosarul de instrucție, cu 7 luni înainte de dramă, Jean-Baptiste Rambla ar fi fost „deranjat” dimineața (devreme) la telefon de către Corinne Beidl (soția/companionul patronului său), care îl ruga să-și mute camionul garat în fața firmei. Peste două ore, ea a fost ucisă cu bestialitate (în condiții abominabile, atroce, etc.) de către „angajat”, după ce acesta a invitat-o la o cafea în noul său apartament. Presupusa gelozie a lui Corinne, șantajul ei sexual dar și discuția despre statutul ei de „intermitent de spectacol” (artist care apare din când în când în roluri mărunte) prin intermediul societății de catering, ar fi degenerat, iar ulterior, s-ar fi transformat în tragedie. În ceea ce îl privește pe Rambla, dependent de droguri (cocaină) și alcool, acesta ducea o viață de „boem” prin localuri, cu fete „consumatoare” de bani. Conform declarației sale, el ar fi așteptat ca „să fie angajat în cadrul societății legal–cu contract de muncă nedeterminat”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat conform soțului victimei Christian Chalençon, datorită neseriozității lui și a „vieții haotice” pe care o ducea. În fața Curții cu Jurați el recuoaște „femicidul” dar și că „femeia nu merita să moară”. Însă, „din păcate ea s-a aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit”. „Ea nu a făcut nimic și nici nu a cerut nimic”. Timp de două zile, până când mirosul devine insuportabil, Rambla stă cu cadavrul în apartament, după care îl mută într-o geantă mare de voiaj (pe care îl închide) și se duce la domiciliul soției sale. El va furniza două variante diferite pentru motivul care nu a mutat cadavrul. În prima dintre ele afirmă că „i-a fost frică să-l mute cu mașina sa prin oraș (Marsilia) pentru că putea fi oprit, oricând, oriunde, de către polițiști (dintr-un motiv sau altul), iar în cea de a doua, că „i-ar fi plăcut să fie găsit de cineva”. Până la urmă, cu o altă ocazie, mută, totuși, geanta în magazia din fundul curții a soției sale Patricia, unde aceasta căutând trotineta fiului său, o descoperă „din greșală” pe 12 februarie 2005. În ea se afla cadavrul (carbonizat și în putrefacție) al lui Corinne Beidl–dipărută exact cu 7 luni în urmă. Cu puțin timp înainte de dispariția ei, ea ar fi asigurat catering-ul echipei serialului „L’Enquête corse” în filmul lui Alain Berbérian realizat cu celebri actori francezi Jean Réno și Christian Clavier. În sfârșit, după ce condamnarea lui rămâne definitivă, pr 17 noiembrie 2009. Rambla va fi transferat la solicitarea sa în departamentul Haute-Garonne (regiunea urbană Toulouse) în Centrul de detenție Muret (DISP Toulouse, pentru pedepse lungi, dat în folosință în 1966 sub formă de „Maison Centrale”–Închisoare de maximă siguranță, cu o capacitate operațională de 623 de locuri, devenită din 1975 centru dedetenție) aflat în proximitatea Centrului Penitenciar Toulouse-Seysses (DISP Toulouse, dat în folosință în 2003 cu o capacitate operațională de 596 de locuri). Exact peste un deceniu, de la data interpelării sale, TAB Toulouse decide punerea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce de altfel, o și solicita, după executarea a ½ din pedeapsă, cu „grațiile” închisorii care i-au fost acordate atât pentru „bună purtare” cât și pentru studii în mediul carceral–diploma de CAP în întreținerea instalațiilor termice). Din nefericire însă, această „libertate condiționată” îi va permite să recidiveze în materie de „crimă de sânge” la Toulouse, la numai peste 2½ ani (pe 21 iulie 2017), cu uciderea, cu cutter, a lui Cintia Lunimbu (femeie de culoare, originară din Angola, în vârstă de 21 de ani), ceea ce de altfel va și recunoaște în cele 48h00 de GAV (Garde à Vue) la Poliția Judiciară, după interpelarea lui pe 9 august. Peste alți 3½ cât a durat instrumentarea dosarului, Jean-Baptiste Rambla, va fi din nou condamnat pe 17 decembrie 2020 de către o altă instanță criminală, Curtea cu Jurați a departamentului Haute-Garonne de la Toulouse. El a fost interpelat după 3 zile de la comiterea noului său act criminal de către SRJP (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) Toulouse, pe 24 iulie 2017, în timp ce încerca să plece la Marsilia–St. Charles cu un tren din gara Toulouse–Matabiau.