Etichetă: Le Monde

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Nota autorului. Legat de libertatea presei occidentale. Numărul excesiv de mare de vizualizări (peste 10.000) în mai puțin de 36 de ore de la publicarea articolului consacrat revizuirii procesului lui Dany Leprince, Jurnalul Bucureștiului a fost „somat” de către Ministerul Justiției (la sugestia serviciilor de informații) pentru ca acesta să treacă în faza de „protejat” (adică, invizibil pentru public) având în vedere faptul că există „riscul” de a influența decizia CCR (Curtea de Revizuirea & Reexaminare) care se va pronunța asupra acestuia în cursul anului 2026. Consider această constrângere o încălcare a drepturilor fundamentale a omului și a libertății presei și vom continua să luptăm pentru revizuirea procesului lui Dany care a exacutat peste 17 ani de recluziune criminală, fiind nevinovat, ceea ce de altfel am probat (utilizând tehnici de investigații ale sociologiei matematice-sisteme complexe și formale, teoria grafurilor și cercetări operaționale) într-o scrisoare-memoriu adresat viitorului președinte Hollande în 2012, urmare căreia condamnatul a fost pus în libertate condiționată „sub sechestru electronic”. Mă întreb dacă CRR își va face datoria? Din experiența mea de două decenii de investigații criminale și științifice, CCR chiar dacă este convinsă de nevinovăția condamnatului, nu-i anulează sentința de condamnare (ceea ce echivalează oarecum, cu recunoaștere erorii judiciare din dosar, oficial) atât timp cât apărarea nu-i oferă un nou posibil vinovat....În orice caz, pentru orice eventualitate, am atașat articolului protejat un „rezumat” care prezintă situația dar si algoritmul complex al revizuirii proceslor în Franța, care după cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a întâmplat decât în 16 cazuri din zeci de mii de cereri. Vive la Répulique, Vive la France. Acum când celebrul dosar de cvadruplu asasinat (dublu familicid și dublu pedicid, comise în noaptea de 4/5 septembrie 1994) Dany Leprince (condamnat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pe 16 decembrie 1997 și eliberat condiționat sub control judiciar–sub „sechestru electronic” pe 19 octombrie 2012, după 18 ani de recluzine criminală) se află în fața CRCP/CRR (Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale/Curtea de Revizuire și Reexaminare) unde a fost expediat (transferat) pe 23 ianuarie 2025 de către Comisia de Revizuire pentru „soluționare” (având în vedere suspiciunea comiterii unei grave erori judiciare atunci când a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Sarthe) după o reexaminare minuțioasă (care s-a derulat între 1 martie 2021–data depunerii cererii și 12 decembrie 2024–data avizului favorabil, după audierea condamnatului), vom analiza în contextul actual șansele reale în privința revizuirii procesului său, în urma căruia urmează să fie achitat și ulterior, reabilitat în fața societății civile. Înainte de prezentarea detaliată a unor exemple concrete (recente) de revizuire a unor condamnări penale, menționez faptul că de la condamnarea lui Dany Leprince și până acum un deceniu, 55 de cereri de revizuire a condamnării penale au fost depuse pentru reexaminare, dintre care 16 nu au foat acceptate, 7 au fost respinse, deci numai 31 au fost reexaminte. De atunci și până în 2021 numai două cereri au fost depuse pentru reexaminare, dintre care una de către Dany Leprince pe 1 martie 2021. După această dată numai în două dosare penale, cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în procedura criminală) și al egipteanului Aymen Ibrahim (în procedura corecțională) cei condamnați au fost reabilitați, după ce pe 15 decembrie 2022, respectivc, pe 18 ianuarie 2024, Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale (Curtea de Revizuire și Reexaminare) anulează condamnările lor. Dacă primul în 1998 (atunci minor, în vârstă de 17 ani) era acuzat de comiterea unui viol asupra unei adolescente (elevă de liceu, care după 19 ani de la eveniment și-a retras plângerea contra acestuia), pe 19 decembrie 2003 a fost condamnat la 5 ani de închisoare de către Curtea cu Jurați pentru minori a departamentului Nod (regiunea administrativă Hauts de France), pentru ca în 2022 să fie achitat de către aceași Curte, cel din urmă (în vârstă de 44 de ani), a fost condamnat pe baza unui fals PV (Proces verbal) întocmit pe 17 aprilie 2017, în sectorul 18 (Paris), semnat de către 2 polițiști de la BAC (Brigada de Anticriminalitate), Aaron Berkane și Karim Mamèche, pentru trafic de stpefiante care în urma unui control de rutină. ar fi găsit asupra condamnatului 35,5 gramme de cocaină. În plus, cei doi funcționari de poliție i-ar fi sustras acestuia (în timpul interpelării și percheziționării) și suma de 450€. În sfârșit, după cel de-al 2-lea Razboi Mondial, CRCP (CRR), până în prezent, a achitat doar 16 acuzați și condamnați (cu sentința rămasă definitivă), dintre care ultimii 2 după depunerea cererii de revizuire de către Dany Leprince sunt Farid El Haïry și Aymen Ibrahim. Ceilalți 14 achitați sunt: Jean Dehays (1955), Renée Laffite (1956), Agapito Solera (1961), Roland Agret (1985), Kurt Schaeffer (1990), Rida Daalouche (1999), Patrick Dils (2002), Guilherme Ventura (2010), Loïc Sécher (2011), Marc Machin (2012), Abderrahim El Jabri și Abdelkader Azzimani (2014), Christian Iacono (2014), Pouvana’a a Oopa (2018). Din contră, refuzul revizuirii condamnării (a procesului) a fost pronunțat în următoarele dosare criminale: Seznec (1923, revizuirea refuzată în 1926, 1928, 1932, 1935, 1949, 1953, 1957, 1996 și 2006), Dominici (1952, revizuirea refuzată în 1959, 1961, 1982,1986, 1994, 1995 și 1998), Christian Ranucci (1974, revizuirea refuzată în 1979, 1987 și 1991), Guy Mauvillain (1975, revizuirea refuzată în 1982), Luc Tangorre (1981, revizuirea refuzată în 1984 și 1988), Omar Raddad (1991, revizuirea refuzată în 2002 și 2022), Deperroisr (1994, revizuirea refuzată în 2002, 2009 și 2024), Leprince (1994, revizuirea refuzată în 2011), iar în Mis et Thiennot (1946), reexaminarea este în curs (de către Comisia de Revizuire). De remarcat este și faptul că din cele 3.172 de verdicte anunțate timp de un sfert de scol (între 1990–2014) Comisia de Revizuire nu a transmis CRCP (CRR) decât 85 de dosare (criminale și corecționale), dintre care aceasta a respins 33, deci nu a pronunțat decât 52 de decizii de anulare, adică, în total cca 1,6%, în rest, 19% au fost trimise spre judecare în fața altor jurisdicții. Ca urmare, între 2014–2021 Curtea a fost sesizată cu numai 8 cereri dintre care doar 5 au fost acceptate (cu 2 achitări, iar celelate 3 trimise în fața altor jurisdicții). Pentru a înțelege complexitatea revizuirii unei condamnări penale, merită să atrag atenția și asupra faptului că, în principiu, CCR nu anulează o sentință judecătorească (fie în criminal, fie în corecțional) dacă nu există „probe materiale” fiabile (un test ADN, retragerea unei plângeri nefondate, identificarea unui alt posibil vinovat, etc.) care nu să pună, numai, la îndoială vinovăția celui (celor) inculpat (inculpați), dar să-i și disculpe, efectiv, ceea ce se întâmplă foarte rar. Din acest motiv, numărul revizuirii proceselor este atât de mic. Așa cum rezultă și din ultimele două cazuri de revizuire a condamnării penele, în cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în criminal) și în cel al egipteanului Aymen Ibrahim (în corecțional) au existat „probe fiabile” care au permis acest lucru. În primul caz, victima și-a retras plângerea și a recunoscut că a mințit atunci când l-a acuzat pe El Haïry, iar în cel de-al 2-lea, polițiștii corupți care l-au interpelat pe Ibrahim, au fost găsiți vinovați și condamnați pentru fapte de fals în înscrisuri și uz de fals, arestări (interpelări) abuzive și extorcare de fonduri în bandă organizată sub formă continuată (timp de peste un deceniu și jumătate) în legătură cu traficul de stupefiante. În particular, în Dosarul criminal Leprince, nu este suficient că am demonstrat (într-un memoriu de 267 de pagini), cu ajutorul unui model matematic bazat pe teoria grafurilor și a sistemelor formale nevinovăția lui (pe care adresându-l în 2012 în preajma alegerilor prezidențiale viitorului președinte al Franței François Hollande, a contribuit substanțial la eliberarea lui condiționată sub control judiciar și „sub sechestru electronic” timp de un an, pe 19 octombrie, ca urmare a anulării perioadei de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală de către acesta, ca de altfel și lucrările jurnalistului de investigație Frank Johannès de la cotidianul Le Monde, respectiv, ale anchetatorului privat Ronand Agret–fost și el victimă a unei grave erori judiciare recunosctă oficial de către Justiția franceză, atunci președinte al organizației „Action justice”, decedat în 2016), dar este nevoie și de un „nou” vinovat, care ar putea fi identificat în persoana fostei sale soții Martine Compain, cea care de altel ar fi jucat un rol important în cvadruplul asasinat abominabil al familiei Christian Leprince. Acest dosar l-am prezentat detaliat atât la Congresul Internațațional (anual) al Universității Apollonia cât și la Sesiunea științifică (anuală) a Academiei germano– române din Baden–Baden. (Germania) În ceea ce privește cererea de revizuire a unei decizii penale (definitive) poate fi solicitată, în principiu, în cazul în care apar „elemente noi” în dosar care nu erau cunoscute justiției până la pronunțarea sentinței și care pun la îndoială (cel puțin !) nevinovăția condamnatului de către condamnat (dacă este în viață), de către rudele apropiate (de prim rang al acestuia în caz de decesul lui), de către ministrul justiției, de către procurorii generali de pe lângă Curțile de Apel, respectiv, de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casație. Curtea de revizuire și Reexaminare (CRR, fosta CRCP) este compusă din 18 magistrați și este prezidată de către președintele Camerei Criminale a Curții de Casație. Alți 17 magistrați sunt desemnați de către Adunarea generală a Curții de Casație pentru o perioadă de 3 ani, iar fiecare Cameră a Curții de Casație este reprezentată prin 3 membri ai săi. CRR desemnează pentru o perioadă de 3 ani (renuvlabil o singură dată) 5 magistrați titulari și 5 magistrați supleanți pentru Comisia de instrucție (instrumentare) a cererilor de revizuire și reexaminare a deciziilor penale. Alți 13 magistrați completează sunt asociați Curții de Revizuire și Reexaminare, care intervin în dosarele de mare complexitate. Parchetul general al Curții de Casație asigură funcția de Minister Public în fața Comisiei de Instrucție (instrumentare) a dosarelor penale și pronunțare a hotărârilor judecătorești. Cererea de revizuire a unei decizii penale trebuie adresate Comisiei de Revizuire și Reexaminare care se va pronunța asupra admiterii sau refuzul acesteia care va fi justificat și este incontestabil, adică decizia Comisiei nu este susceptibilă unui recurs. În cazul admiterii cererii (în urma unor studii aprofundate ale dosarului care poate dura chiar și ani), aceasta va sesiza CRR care, dacă consideră că condițiile de revizuire a deciziei nu sunt întrunite, respinge cererea, iar hotărârea ei nu poate fi contestată. Din contră, dacă consideră că sunt suficiente „elemente noi” pentru disculparea condamnatului atunci ea anulează sentința de condamnare a acestuia. Deși teoretic, după anularea sentinței CRR are dreptul de a achita condamnatul, ceea ce automat, implică recunoașterea unei erori judiciare comise de către jursdicția care a pronunțat-o, aceasta nu-și asumă această răspundere, motiv pentru care, în practică, după casarea (anularea) sentinței, ea va trimite spre rejudecare dosarul în fața unei alte instanțe judecătorești (Curte cu Jurați, Curte Criminală sau Curte Corețională, în funcție de caz) care va pronunța o nouă sentință (un nou verdict), în principiu, favorabil inculpatului, adică, achitarea lui ceea ce deschide calea către recunoașterea unei erori judiciare în dosarul acestuia și implicit, către obținerea unor aune (despăgubiri) materiale și morale pe perioada detenției sale. În cazuri rare, noile instanțe judecătorești, numite pentru rejudecarea dosarelor penale, confirmă fie verdictul din hotărârea judecătoreascxă rămasă definitivă, anulată de către CRR, fie pronunță o altă sentință care poate consta în minorarea sau majorarea pedepsei. Version en langue française. Le professeur Thomas Csinta a joué un rôle de premier plan en tant que journaliste d'investigation et chercheur en soutenant activement la thèse de l'innocence de Dany Leprince. Ce dernier, surnommé à l'époque „le boucher de la Sarthe”, a été condamné à la perpétuité en 1997 pour le quadruple meurtre de son frère, de sa belle-sœur et de ses deux nièces en 1994. * L'implication et le travail de Thomas Csinta. En tant que rédacteur en chef et spécialiste des affaires judiciaires fraçaises, Thomas Csinta a mené de longues recherches indépendantes sur les zones d'ombre du dossier. * Citation dans les ouvrages de référence. Ses contributions et ses conclusions scientifiques sont explicitement citées aux côtés de grands journalistes français dans le livre de Dany Leprince et Bernard Nicolas, intitulé „Ils ont volé ma vie”. * Approche par la modélisation. En tant qu'enseignant-chercheur en mathématiques appliquées aux sciences sociales et criminelles, il a utilisé une approche rigoureuse pour analyser les incohérences des témoignages et l'absence de preuves matérielles contre Leprince. * Les points clés partagés avec la défense. Thomas Csinta a régulièrement dénoncé les failles de cette affaire à travers ses articles et publications scientifiques et aux congrès internationaux s'appuyant sur plusieurs anomalies majeures: l'absence totale de preuves d'ADN ou de traces physiques reliant directement Dany Leprince au bain de sang; les aveux extorqués après une garde à vue éprouvante de 46 heures, sur lesquels l'accusé s'était rétracté presque immédiatement; les revirements et contradictions des témoignages clés de l'ex-épouse (Martine Compain) et de la fille de l'accusé, Célia. * Actualité de l'affaire (Mai 2026). Le combat de longue date mené par les avocats de Dany Leprince et soutenu par des observateurs comme le professeur Csinta a connu une avancée historique: Réévaluation judiciaire. La commission de révision a accepté de transmettre le dossier à la CCR (Cour de Révision et Réexamen). * Audience récente. La CCR à Paris a officiellement examiné la seconde requête en annulation le 7 mai 2026. * Verdict imminent. La décision finale concernant l'annulation de sa condamnation et l'organisation d'un nouveau procès est attendue pour le 2 juillet 2026. Par contre, la théorie de Thomas Csinta, concernant l'affaire Leprince, met en cuse l'entourage de Chirstian Leprince (avec la complicité de Martine Compain, l'ex-femme de Dany Leprince), une piste jamais eploatée (profondement) par la justice française. Vresiunea în limba română. Profesorul și jurnalistul de investigație Thomas Csinta are legătură cu dosarul Dany Leprince în calitate de expert independent și investigator care a demonstrat existența unor grave erori judiciare și vicii de procedură în acest caz de cvadruplu asasinat. * Redactarea unui memoriu de amploare. Thomas Csinta a realizat o analiză detaliată a cazului, materializată într-un memoriu de 267 de pagini (publicată și prezentată la conferințe și congrese) în care demonstrează nevinovăția lui Dany Leprince. * Recunoașterea în literatura de specialitate. Rezultatele investigațiilor sale sunt recunoscute la nivel internațional. În cartea „Ils ont volé ma vie” (scrisă de Dany Leprince și Bernard Nicolas), Csinta este citat alături de cei mai celebri jurnaliști de investigație francezi pentru aportul său în acest dosar. * Utilizarea modelelor matematice. În calitate de profesor de matematici aplicate, acesta a abordat erorile judiciare și viciile de procedură din dosar inclusiv prin prisma modelării matematice aplicate în științele sociale și jurnalismul de investigație. * Susținerea revizuirii cazului. Prin articolele publicate în ediții precum Jurnalul Bucureștiului, el a monitorizat activ demersurile trimise în fața Curții de Revizuire și Reexaminare (CRR) din Franța pentru anularea condamnării pe viață a lui Leprince. * Actualizare caz (mai 2026). Lupta îndelungată dusă de avocații lui Dany Leprince și susținuți de observatori precum profesorul Csinta a atins o „o cotă istorică” Reevaluarea judiciară. Comisia de revizuire a fost de acord să transmită cazul la CRR (Curtea de Revizuire și Reexaminare). * Audiență recentă. CCR din Paris a examinat oficial al doilea recurs în anulare pe 7 mai 2026. * Verdict iminent. Decizia finală privind anularea condamnării sale și organizarea unui nou proces este așteptată pe 2 iulie 2026. Cu toate acestea, teoria lui Thomas Csinta privind cazul Dany Leprince, diferă de ce a avocaților săi. În cadrul acesteia ar fi implicați cei din anturajul lui Christian Leprince (cu complicitatea fostei soții a lui Dany Leprince, Martinei Compain) o pistă „nouă” care nu a fost exploatată niciodată de justiția franceză.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

În lumea asta măreață, plină de bresle și literați, cărora le-am dăruit Civitas Innocentiae, numai un singur cititor s-a străduit să citească și să...

Prin definiție, exploatarea neautorizată  a unei opere literare, științifice sau artistice, precum și a unei mărci de fabricație, a unui brevet de invenție sau în general a unei creațîi spirituale sau materiale, de orice natură a ar fi ea (cu scopul realizării unui profit!), care posedă un autor sau mai mulți autori, fără acordul acestuia sau al acestora, se numește „contrafacere" sau „imitație". Ea este considerată o activitate frauduloasă de natură contravențională  sau infractională din partea celor care o comit, deci este sancționată de lege. Atât de către Codul Civil, cât și de către Codul Penal. Cert, în contextul actual al unei mondializări, mai mult decât, agresive, în care informația circulă necontrolată (în virtutea libertății de exprimare) și cu o viteză uriașă de propagare, plagiatul este imposibil de stopat sau de eradicat. Există însă un set de măsuri generale care ar putea contribui esențial la monitorizarea și menținerea lui în anumite limite „decente", pentru a face din acesta un flagel de tip marginal, ca din multe alte fenomene specifice societății de consum (evaziunea fiscală, publicitatea mincinoasă, dezinformarea, vânzarea și cumpărarea de tip „fake” pe internet, etc.). Astfel, în România, unde în mediul universitar, plagiatul a devenit un „sport national” învățământul superior și cercetarea ar trebui reorganizate pe niște criterii care să permită separarea cadrelor universitare, în două grupuri (submulțimi) disjuncte: cadre didactice (cu o vocație, predominantă, didactică)  si  de  cercetare (cu o vocație, predominantă, de cercetare), pentru a nu-i obliga pe cei cu vocație didactică predominantă să scrie și să publice articole stiintifice și cărți, de care aceștia nu sunt capabili. Pentru că modelul de enseignant–chercheur (research professor) din țările occidentale, cu o  normă de cca ¼ activitate didactică și restul de ¾ activitate de cercetare (în Franța), se pare că instituțiile de invățământ superior românești nu este funcțional, nici măcar în cazul în care cele două activități ale cadrului didactic universitar se „înjumătățesc” (adică, ½ din timp activitate didactică și ½ din timp activitate de cercetare). În felul acesta, cei cu vocație de cercetători ar face mai multă cercetare (cu activitate didactică redusă, doar, în ciclul doctoral–sub formă de cursuri de cercetare), iar cei cu vocație de „dascăli” ar face mai multe ore de curs (în ciclurile de licență și mater–în care, cercetarea este, în general, practic, limitată sau marginală). Acest model ar exclude, cadrelor didactice universitare din România, care nu au vocație de cercetare să presteze „servicii” didactice (adică, cursuri) în alte instituții de învătământ superior (publice sau mai ales, private), în calitate de „profesor (cadru didactic) asociat” („cu plata la oră”) în timpul programului afectat cercetării sau să presteze un alt „job” full-time într-o instituție privată (sau în unele cazuri și publice). În momentul da față, în majoritatea țărilor europene, cadrele didactice universitare (și în special gradele superioare – conferențiar și profesor) îndeplinesc un dublu rol, așa cum acest lucru este bine pus în evidență prin statutul lor (în Franța): enseignant–chercheur (conferențiar și profesor), adică formator pe de o parte și cercetător pe de altă parte sau assistant research professor și research professor (în majoritatea țărilor anglo–saxone). Expresia de EC („Enseignant–Chercheur”) apare în Franța, pentru prima dată (într-un text oficial) în Legea din 26 ianuarie 1984 – Legea Sovary, după numele ministrului educației naționale mitterrandist, Alain Savary (1918–1988, în funcție între 1981-1984), prin intermediul art.55, 56 și 57, iar statutul ascestuia este reglementat prin decretul n084-431 din 6 iunie 1984. Pe baza art.L952-2 din Codul Educației, acesta, deși, este un funcționar (public) are partricularitatea de a fi independent în activitatea sa lucrativă (profesională), adică, în privința prelegerilor (cursurilor, seminariilor) pe care le ține, respectiv, în privința cercetărilor pe care le inițiază, evident, conform unei programe de studii, într-un ciclu de pregătire (1, 2 sau 3), în cadrul unei instituțîi de învățământ superior public sau privat (conform art.43 al Legii de Orientare al Învățământului superior n068-978 din 12 noiembrie 1968). În ceea ce privește misiunea acestuia, art.3 din decretul n084-431 (având la baza art.55 din Legea 84-52), precizează că un enseignat–chercheur, în calitatea sa de funcționar, trebuie să desfăsoară o activitate lucrativă cu un volum de 1.607h anual (conform art.7 din Legea 84-52), din care, activitatea sa didactică se compune (conform art.4), de manieră disjunctă, fie din 128h de curs, fie din 192h de seminar, fie din 288h de lucrări practice de laborator (cu ultimele două, „flexibilizate”–adică, „ușor” variabile, conform unui alt decret din 23 aprilie 2009) sau dintr-o combinație ponderată a acestora, 1h00 de curs (seminar, laborator) fiind echivalata cu 4,2h din acctivitatea pe care o desfăsoara un salariat în funcția publică (în care intră, pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, supravegherea examenelor, etc.). În ceea ce priveste restul activității, deținătorul titlului de „enseignant–chercheur” (research professor), este consacrat (destinat) cercetării științifice, difuzării culturii, respectiv, a informației tehnico–științifice, cooperării internaționale (prin intermediul programelor de colaborare, conferințelor, congreselor, colocviilor, seminariilor științifice, etc.) și participarea la conducerea unor instituții de învățământ superior sau subunități ale  acestora (catedră, departament, facultate sau mai nou UFR– Unitate  de Învățământ și Cercetare din cadrul unei universități, respectiv, subunități de învățământ și cercetare, dependente de o instituție de învățământ superior). Crearea titlului de enseignant–chercheur are la baza ideea că acest tip de cadru didactic universitar, în principiu, are propriul său curs (liber), original (într-un domeniu), bazat pe propriile sale tehnici și metode pedagogice, precum și pe rezultatele sale științifice. Din contră, în primul ciclu universitar francez (în cei 3 ani de Licență: L1, L2, L3), în care volumul de ore este mare, pentru a face față orelor „neacoperite” de către cadrele didactice universitare de tip EC (Enseignant–Chercheur), de  MIES (Moniteur d'Initiation à l'Enseignement Supérieur, conform decretului 89-794, echivalentul unui preparator și asistent universitar  doctorand–aflat în posesia unei ALR –Alocație de Cercetare, cu o activitate didactică de maximum 96h/an de seminar sau lucrări practice de laborator), respectiv, de ATER (Attaché Temporaire d'Enseignement et de Recherche, conform decretului n°88-654 din 7 mai 1988, cel care au obținut deja titlul de doctor și a fost admis pe listele de calificare de enseignant–chercheur/conferențiar sau profesor, dar nu este înca titularizat, cu cel puțîn 64h de curs/an, 96h de seminar/an și 144h de lucrări practice de laborator/an) și pentru a nu le compromite activitatea lor de cercetare, MENC (Ministerul Educației Naționale și al Cercetării), face, sistematic, titularizarea (pe baza de concurs național: scris și oral) a unor profesori din învatamântul mediu (preuniversitar), cca 14.000 (în activitate, în  prezent), de tip PRCE/Pr. Ce (Professeurs Cértifiés–profesori titulari în școală generală și în liceu, aflați, în posesia unui Certificat d’Aptitude au Professorat de l’Enseignement du Second degré–cu cca 6.000 de titulari) și PRAG/Pr. Ag (Professeurs Agrégés–aflați în posesia unei diplome de Agrégation–cel mai prestigios concurs național în învatamântul secundar și post–bac francez de scurtă durata de 2/3 ani, de tip Prépa, respectiv, STS, IUT și Licență–învățământ universitar, acceptat pentru titlul de conferențiar în loc de doctorat, fără echivelent în învățământul românesc, cu cca 8.000 de titulari, reprezentând puțin peste 18% din totalul cadrelor didactice universitare). Atât PRAG cât și PRCE, dispun de 384h de curs anual. Dacă prima categorie poate dirija atât seminarii sau lucrări de laborator cât și cursuri magistrale (în locul un conferențiar–cu care este și asimilat în materie de predare), în ciclurile superioare ale Licenței (L2–L3), cea de a 2-a categorie este implicată, în special, în activități desfășurate în L1, dar în cazuri mai rare, aceasta poate fi implicată și în conducerea de seminarii și lucrări de laborator în L2. În concluzie, conform principiului „Mincinosul este victima celui care îl obligă să mintă, de frică să nu audă adevărul", foarte probabil că dacă universitarii români n-ar fi obligăți să scrie lucrări cu caracter științific pentru a-și justifica activitătile lor de cercetare, sigur, ar plagia mult mai puțin, și sigur, și-ar face datoria mult mai conștincios .Și în plus, ar stăpâni mai bine tematicile, respectiv, problematicile abordate de către sudenții lor în diplomele, memoriile și tezele lor până în Doctorat (D1-D3), via Licență (L1-L3) și Master (M1-M2), care  în Franta sunt, încă de la început, împărțite în două opțiuni separate: Licență de Cercetare (care continuă în Master de Cercetare) și Licență Profesională (cu finalitate pentru ciclul 1), respectiv, Master de cercetare (care continuă în Doctorat) și Master Profesional (cu finalitate pentru ciclul 2). Pentru că este de neconceput, ca un profesor–director  de cercetare (conducător de doctorat în Franța) să dirijeze o temă cercetare pe care să n-o stapâneasca, fie pentru că îi propune studentul, fie pentru că n-are niciun fel de studii si cercetări efectuate în acel domenmiu, iar acesta este obligat să facă apel la diferite programe de anti-plagiat pentru a-i putea confirma sau infirma veridicitatea și valoarea lucrării. Fără să mai adăugăm și faptul că lucrările de sfârșit de ciclu (L3, M2, M3) sunt susținute în fața unor comisii de specialitate, iar tezele de doctorat au și raportori (referenți) externi, specialiști (recunoscuți), în domeniul abordat (care face obiectul memoriului). Și atunci, ne punem întrebarea: cum este posibil ca un student (indiferent de ciclul în care studiază) să plagieze? Sau, de ce să fie mai mult vinovat el, decât directorul său de teză (conducătorul de diplomă, de teză de masterat sau de doctorat, etc., în România) sau membrii comisiei (juriului), respectiv, raportorii (referenții) lucrării, care acceptă acordarea acestuia, a titlurilor universitare sau academice?  Situația este oarecum, asemănătoare, și în cazul publicării cărților. În principiu, editurile care publică lucrări (articole, reviste, cărți, etc.), cel puțin teoretic, dispun de controlori și referenți științifici, în urma deciziei cărora, lucrările dobândesc dreptul de publicare (BT–bun  de tipar) cu numărul de ISSN  (pentru reviste) sau ISBN (pentru cărți) asociat acestora si cu descrierea CIP a Bibliotecii Nationale din România. Și iarăși, atunci cum este posibil ca o carte să fie un plagiat, dacă el primește din partea editurii validarea BT, cu atât mai mult cu cât ea este, în majoritatea cazurilor, prefațată și de către o personalitate (recunoscută) în domeniu ? Fie pentru că controlorii și referenții nu există, fie că aceștia nu-și fac treaba corect sau sunt incopetenti, deci ar trebui înlocuiți cu personal corespunzător care să-și asume răspunderea pentru publicarea lucrărilor. În sfârșit, o altă măsură contra plagiatului numeric (contra copy-paste) ar fi securizarea tuturor site-urilor profesionale cu programe „anti-copy-paste” care să nu permită furtul documentelor, ceea ce este deja funcțional chiar și pe o serie de site-uri ale prestigioaselor cotidiene occidentale. În încheiere, merită să subliniez aici si faptul că, în cazul unei lucrări publicate (articol, carte, etc.) există, ca și în cazul unei crime comanditate: cel care comite „crima", adică autorul (autorii) lucrării și cel (cei) care o verifică această (direct, indirect, sub o formă sau altă), adică, „comanditarul” (comanditarii). Mi se pare absolut normal, ca în cazul plagiatului, să nu fie responsabilizați, nu numai autorul (autorii) lucrării dar și cei însărcinati cu verificarea acesteia (directorul/conducătorul, membrii comisiei și referenții științifici), la fel ca și în cazul crimei comandidate, pentru că în realizarea unei teze de doctorat (sau în scrierea unei cărți), în contextul social–istoric în care trăim astăzi, în caz de plagiat, este vorba de o „crimă organizată” Pentru a evita aceste situații, în școlile doctorale franceze, temele de cercetare (de doctorat) sunt propuse de către enseigants–chercheurs (conferențiari și profesori– directori  de cercerare, în general în cadrul CNRS–Centrul Național de Cercetare Științifică), o instituție publică „centralizată” (la nivel național), din temele pe care aceștia le studiază („cercetează”) și despre care „scriu” (adică, publică articole, cărți, etc.) și ca urmare le cunosc (și le stăpânesc) foarte bine. Spre deosebire de școlile doctorale din România, în care profesorii sau conferențiarii abilitați să dirijeze („conducă”) cercetare științifică pot acepta și „propunerile” studenților lor, fără a avea realizări (cercetări, publicații cu caracter științific) în domeniul în care urmează desfășurarea studiilor doctorale. Există și în Franța excepții, în cazul în care studentul din ciclul 3 (doctorandul) – aproape în exclusivitate, cadru didactic sau cercetător într-o instituție universitară sau de cercetare cu caracter academic) alege ca temă un subiect pe care îî propune spre soluționare (cercetare) o firmă (întreprindere, companie, etc.) în care acesta și-a desfășurat stagiile cu caracter lucrativ în timpul studenției (în ciclurile inferioare – L și/sau M). Într-o asemenea situație însă, el nu se va adresa profesorilor săi din instituția universitară absolvită (care, într-o mare majoritate de cazuri nu are profesori specializați în domeniul respectiv), dar unor cabinete de consultanță și cercetări private de tip R&D, care dispun de specialiștii (enseignant–chercheur/reasearch professor) de înalt nivel academic și vastă experiență în toate domeniile de vârf (mai ales „neconvenționale”), capabili să-i dirijeze activitatea și teza de doctorat, în urma unui acord bilateral între acesta din urmă (cabinetul de consultanță și cercetări) și firma interesată, care va și sponsoriza (subvenționa) cercetarea întreprinsă (inclusiv, realizarea tezei de doctorat) asupra căreia va avea, exclusiv,  drepturi depline.