Etichetă: Luc Tangorre

Nota autorului. Legat de libertatea presei occidentale. Numărul excesiv de mare de vizualizări (peste 10.000) în mai puțin de 36 de ore de la publicarea articolului consacrat revizuirii procesului lui Dany Leprince, Jurnalul Bucureștiului a fost „somat” de către Ministerul Justiției (la sugestia serviciilor de informații) pentru ca acesta să treacă în faza de „protejat” (adică, invizibil pentru public) având în vedere faptul că există „riscul” de a influența decizia CCR (Curtea de Revizuirea & Reexaminare) care se va pronunța asupra acestuia în cursul anului 2026. Consider această constrângere o încălcare a drepturilor fundamentale a omului și a libertății presei și vom continua să luptăm pentru revizuirea procesului lui Dany care a exacutat peste 17 ani de recluziune criminală, fiind nevinovat, ceea ce de altfel am probat (utilizând tehnici de investigații ale sociologiei matematice-sisteme complexe și formale, teoria grafurilor și cercetări operaționale) într-o scrisoare-memoriu adresat viitorului președinte Hollande în 2012, urmare căreia condamnatul a fost pus în libertate condiționată „sub sechestru electronic”. Mă întreb dacă CRR își va face datoria? Din experiența mea de două decenii de investigații criminale și științifice, CCR chiar dacă este convinsă de nevinovăția condamnatului, nu-i anulează sentința de condamnare (ceea ce echivalează oarecum, cu recunoaștere erorii judiciare din dosar, oficial) atât timp cât apărarea nu-i oferă un nou posibil vinovat....În orice caz, pentru orice eventualitate, am atașat articolului protejat un „rezumat” care prezintă situația dar si algoritmul complex al revizuirii proceslor în Franța, care după cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a întâmplat decât în 16 cazuri din zeci de mii de cereri. Vive la Répulique, Vive la France. Acum când celebrul dosar de cvadruplu asasinat (dublu familicid și dublu pedicid, comise în noaptea de 4/5 septembrie 1994) Dany Leprince (condamnat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pe 16 decembrie 1997 și eliberat condiționat sub control judiciar–sub „sechestru electronic” pe 19 octombrie 2012, după 18 ani de recluzine criminală) se află în fața CRCP/CRR (Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale/Curtea de Revizuire și Reexaminare) unde a fost expediat (transferat) pe 23 ianuarie 2025 de către Comisia de Revizuire pentru „soluționare” (având în vedere suspiciunea comiterii unei grave erori judiciare atunci când a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Sarthe) după o reexaminare minuțioasă (care s-a derulat între 1 martie 2021–data depunerii cererii și 12 decembrie 2024–data avizului favorabil, după audierea condamnatului), vom analiza în contextul actual șansele reale în privința revizuirii procesului său, în urma căruia urmează să fie achitat și ulterior, reabilitat în fața societății civile. Înainte de prezentarea detaliată a unor exemple concrete (recente) de revizuire a unor condamnări penale, menționez faptul că de la condamnarea lui Dany Leprince și până acum un deceniu, 55 de cereri de revizuire a condamnării penale au fost depuse pentru reexaminare, dintre care 16 nu au foat acceptate, 7 au fost respinse, deci numai 31 au fost reexaminte. De atunci și până în 2021 numai două cereri au fost depuse pentru reexaminare, dintre care una de către Dany Leprince pe 1 martie 2021. După această dată numai în două dosare penale, cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în procedura criminală) și al egipteanului Aymen Ibrahim (în procedura corecțională) cei condamnați au fost reabilitați, după ce pe 15 decembrie 2022, respectivc, pe 18 ianuarie 2024, Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale (Curtea de Revizuire și Reexaminare) anulează condamnările lor. Dacă primul în 1998 (atunci minor, în vârstă de 17 ani) era acuzat de comiterea unui viol asupra unei adolescente (elevă de liceu, care după 19 ani de la eveniment și-a retras plângerea contra acestuia), pe 19 decembrie 2003 a fost condamnat la 5 ani de închisoare de către Curtea cu Jurați pentru minori a departamentului Nod (regiunea administrativă Hauts de France), pentru ca în 2022 să fie achitat de către aceași Curte, cel din urmă (în vârstă de 44 de ani), a fost condamnat pe baza unui fals PV (Proces verbal) întocmit pe 17 aprilie 2017, în sectorul 18 (Paris), semnat de către 2 polițiști de la BAC (Brigada de Anticriminalitate), Aaron Berkane și Karim Mamèche, pentru trafic de stpefiante care în urma unui control de rutină. ar fi găsit asupra condamnatului 35,5 gramme de cocaină. În plus, cei doi funcționari de poliție i-ar fi sustras acestuia (în timpul interpelării și percheziționării) și suma de 450€. În sfârșit, după cel de-al 2-lea Razboi Mondial, CRCP (CRR), până în prezent, a achitat doar 16 acuzați și condamnați (cu sentința rămasă definitivă), dintre care ultimii 2 după depunerea cererii de revizuire de către Dany Leprince sunt Farid El Haïry și Aymen Ibrahim. Ceilalți 14 achitați sunt: Jean Dehays (1955), Renée Laffite (1956), Agapito Solera (1961), Roland Agret (1985), Kurt Schaeffer (1990), Rida Daalouche (1999), Patrick Dils (2002), Guilherme Ventura (2010), Loïc Sécher (2011), Marc Machin (2012), Abderrahim El Jabri și Abdelkader Azzimani (2014), Christian Iacono (2014), Pouvana’a a Oopa (2018). Din contră, refuzul revizuirii condamnării (a procesului) a fost pronunțat în următoarele dosare criminale: Seznec (1923, revizuirea refuzată în 1926, 1928, 1932, 1935, 1949, 1953, 1957, 1996 și 2006), Dominici (1952, revizuirea refuzată în 1959, 1961, 1982,1986, 1994, 1995 și 1998), Christian Ranucci (1974, revizuirea refuzată în 1979, 1987 și 1991), Guy Mauvillain (1975, revizuirea refuzată în 1982), Luc Tangorre (1981, revizuirea refuzată în 1984 și 1988), Omar Raddad (1991, revizuirea refuzată în 2002 și 2022), Deperroisr (1994, revizuirea refuzată în 2002, 2009 și 2024), Leprince (1994, revizuirea refuzată în 2011), iar în Mis et Thiennot (1946), reexaminarea este în curs (de către Comisia de Revizuire). De remarcat este și faptul că din cele 3.172 de verdicte anunțate timp de un sfert de scol (între 1990–2014) Comisia de Revizuire nu a transmis CRCP (CRR) decât 85 de dosare (criminale și corecționale), dintre care aceasta a respins 33, deci nu a pronunțat decât 52 de decizii de anulare, adică, în total cca 1,6%, în rest, 19% au fost trimise spre judecare în fața altor jurisdicții. Ca urmare, între 2014–2021 Curtea a fost sesizată cu numai 8 cereri dintre care doar 5 au fost acceptate (cu 2 achitări, iar celelate 3 trimise în fața altor jurisdicții). Pentru a înțelege complexitatea revizuirii unei condamnări penale, merită să atrag atenția și asupra faptului că, în principiu, CCR nu anulează o sentință judecătorească (fie în criminal, fie în corecțional) dacă nu există „probe materiale” fiabile (un test ADN, retragerea unei plângeri nefondate, identificarea unui alt posibil vinovat, etc.) care nu să pună, numai, la îndoială vinovăția celui (celor) inculpat (inculpați), dar să-i și disculpe, efectiv, ceea ce se întâmplă foarte rar. Din acest motiv, numărul revizuirii proceselor este atât de mic. Așa cum rezultă și din ultimele două cazuri de revizuire a condamnării penele, în cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în criminal) și în cel al egipteanului Aymen Ibrahim (în corecțional) au existat „probe fiabile” care au permis acest lucru. În primul caz, victima și-a retras plângerea și a recunoscut că a mințit atunci când l-a acuzat pe El Haïry, iar în cel de-al 2-lea, polițiștii corupți care l-au interpelat pe Ibrahim, au fost găsiți vinovați și condamnați pentru fapte de fals în înscrisuri și uz de fals, arestări (interpelări) abuzive și extorcare de fonduri în bandă organizată sub formă continuată (timp de peste un deceniu și jumătate) în legătură cu traficul de stupefiante. În particular, în Dosarul criminal Leprince, nu este suficient că am demonstrat (într-un memoriu de 267 de pagini), cu ajutorul unui model matematic bazat pe teoria grafurilor și a sistemelor formale nevinovăția lui (pe care adresându-l în 2012 în preajma alegerilor prezidențiale viitorului președinte al Franței François Hollande, a contribuit substanțial la eliberarea lui condiționată sub control judiciar și „sub sechestru electronic” timp de un an, pe 19 octombrie, ca urmare a anulării perioadei de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală de către acesta, ca de altfel și lucrările jurnalistului de investigație Frank Johannès de la cotidianul Le Monde, respectiv, ale anchetatorului privat Ronand Agret–fost și el victimă a unei grave erori judiciare recunosctă oficial de către Justiția franceză, atunci președinte al organizației „Action justice”, decedat în 2016), dar este nevoie și de un „nou” vinovat, care ar putea fi identificat în persoana fostei sale soții Martine Compain, cea care de altel ar fi jucat un rol important în cvadruplul asasinat abominabil al familiei Christian Leprince. Acest dosar l-am prezentat detaliat atât la Congresul Internațațional (anual) al Universității Apollonia cât și la Sesiunea științifică (anuală) a Academiei germano– române din Baden–Baden. (Germania) În ceea ce privește cererea de revizuire a unei decizii penale (definitive) poate fi solicitată, în principiu, în cazul în care apar „elemente noi” în dosar care nu erau cunoscute justiției până la pronunțarea sentinței și care pun la îndoială (cel puțin !) nevinovăția condamnatului de către condamnat (dacă este în viață), de către rudele apropiate (de prim rang al acestuia în caz de decesul lui), de către ministrul justiției, de către procurorii generali de pe lângă Curțile de Apel, respectiv, de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casație. Curtea de revizuire și Reexaminare (CRR, fosta CRCP) este compusă din 18 magistrați și este prezidată de către președintele Camerei Criminale a Curții de Casație. Alți 17 magistrați sunt desemnați de către Adunarea generală a Curții de Casație pentru o perioadă de 3 ani, iar fiecare Cameră a Curții de Casație este reprezentată prin 3 membri ai săi. CRR desemnează pentru o perioadă de 3 ani (renuvlabil o singură dată) 5 magistrați titulari și 5 magistrați supleanți pentru Comisia de instrucție (instrumentare) a cererilor de revizuire și reexaminare a deciziilor penale. Alți 13 magistrați completează sunt asociați Curții de Revizuire și Reexaminare, care intervin în dosarele de mare complexitate. Parchetul general al Curții de Casație asigură funcția de Minister Public în fața Comisiei de Instrucție (instrumentare) a dosarelor penale și pronunțare a hotărârilor judecătorești. Cererea de revizuire a unei decizii penale trebuie adresate Comisiei de Revizuire și Reexaminare care se va pronunța asupra admiterii sau refuzul acesteia care va fi justificat și este incontestabil, adică decizia Comisiei nu este susceptibilă unui recurs. În cazul admiterii cererii (în urma unor studii aprofundate ale dosarului care poate dura chiar și ani), aceasta va sesiza CRR care, dacă consideră că condițiile de revizuire a deciziei nu sunt întrunite, respinge cererea, iar hotărârea ei nu poate fi contestată. Din contră, dacă consideră că sunt suficiente „elemente noi” pentru disculparea condamnatului atunci ea anulează sentința de condamnare a acestuia. Deși teoretic, după anularea sentinței CRR are dreptul de a achita condamnatul, ceea ce automat, implică recunoașterea unei erori judiciare comise de către jursdicția care a pronunțat-o, aceasta nu-și asumă această răspundere, motiv pentru care, în practică, după casarea (anularea) sentinței, ea va trimite spre rejudecare dosarul în fața unei alte instanțe judecătorești (Curte cu Jurați, Curte Criminală sau Curte Corețională, în funcție de caz) care va pronunța o nouă sentință (un nou verdict), în principiu, favorabil inculpatului, adică, achitarea lui ceea ce deschide calea către recunoașterea unei erori judiciare în dosarul acestuia și implicit, către obținerea unor aune (despăgubiri) materiale și morale pe perioada detenției sale. În cazuri rare, noile instanțe judecătorești, numite pentru rejudecarea dosarelor penale, confirmă fie verdictul din hotărârea judecătoreascxă rămasă definitivă, anulată de către CRR, fie pronunță o altă sentință care poate consta în minorarea sau majorarea pedepsei.

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...