Etichetă: Mouammar Kadhafi

„Mulți dintre cei care trăiesc ar merita să moară, iar dintre cei morți, ar merita să trăiască. Puteți să le acordați această șansă? În acest caz, să nu fiți prea prompți în privința pronunțării pedepsei capitale” (John Ronald Reuel Tolkien, 1892-1973, fost professor universitar, scriitor, poet și filizof britanic, cunoscut, în special pentru lucrările sale Hobbitul și Stăpânul Inelelor/The Lord of the Rings)Congresele internaționale (mondiale) contra pedepsei cu moartea, organizate de către ECPM (Together Against the Death Penalty, fondată în 2000, cu statutul Ecosoc al Națiunilor Unite din 2016), care au ca scop lupta pentru abolirea universală a pedepsei capitale în lume (cel puțin, în cazul infracțiunilor care nu constituie, în sine, crime de sânge) și mobilizarea societății civile (pe plan international) contra acestei sancțiuni penale (inumane, ireversibile, etc.) au loc la intervale de 3 ani, începând cu 2001, când, între 21–13 iunie se va desfășura primul congres mondial la Strabourg (Franța). Cu ocazia acestor congrese internaționale, în afară de prezentarea unui bilanț general în privința aplicării pedepsei cu moartea în lume și rezultatele obținute în favoarea abolirii acesteia și de către alte organizații cu caracter inernațional, în special, din Malaezia, Adpan (Anti-Death Penalty Asia Network), Suhakam (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), respectiv, Madpet (Malaysians Against Death Penalty & Torture), țară în care compatriotul nostrum (roman) Ionuț–Alexandru Gologan a fost condamnat la moarte (în 2013) și evident, bine cunoscuta Amnesty International (cu sediul la Londra, fondată în 1961 și distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace, având-l ca secretar general din 2010 pe Salil Shetty din India), un ONG care promovează drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU sau Hands Off Cain (o ligă de cetățeni și parlamentari pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel Mondial, fondată la Bruxelles în 1993, ONG membru constitutiv al Partidului Radical Transnațional, având ca unul dintre obiectivele sale principale, un moratoriu al ONU asupra execuțiilor, privit ca un punct de întâlnire între aboliţionişti şi retenţionişti care permite statelor retenționiste să facă un pas către abolitionism), respective, Acat France (Actiuni Creștine pentru Abolirea Torturii, ONG creștină ecumenică fondată în 1974, care luptă contra torturii și a pedepsei capitale, în favoarea dreptului la azil și supraveghează condițiile de detentie ale celor condamnați definitiv), membră a Fiacat (Federația Internațională a organizațiilor ACAT, fondată în 1987)(Re)amintesc aici faptul că ECPM (Ensemble Contre la Peine de Mort/Together Against Death Penalty–Împreună contra Pedepsei cu Moartea) este o organizație francceză renumită (de referință) de luptă contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general) la Paris (prezență și în SUA la New York, respectiv, în Canada la Montreal), creată în octombrie 2000 de către francezii Olivier Déchaud (președinte–fondator), Michel Taube și Jean-François Daniel, având ca scop promovarea abolirii universale în lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa cu Moartea), făcând lobbying pe lângă instanțele internaționale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al ONU și FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM (Coaliția Mondială contra Pedepsei cu Moartea). Printre membrii organizației Ensemble contre la peine de mort (ECPM) îl regăsim pe Profesorul Philippe Maurice, Director de Cercetări în Istorie Medievală la EHESS (Școală Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale), fost condamnat la moarte (1980) și grațiat în 1981 de către președintele ales François Mitterrand (1916 – 1996, în funcție între 1981–1995) simbolul abolirii Pedepsei Capitale în Franța, precum și pe Profesorul de Drept Robert Badinter, abolitionist convins, părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța (1981), apărător benevol în anii 1970 a zeci de condamnați la moarte, care așteptau pe coloarul morții să fie ghilotinati, cu celebra „mașină umană și democratică a morții" a lui Jeseph-Ignace Guillotin (1838–1814, medic, om politic și deputat francez), care în ședința Adunării Naționale din 1789 (după succesul Revoluției franceze și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului), propune reforma(rea) vechiului Cod Penal (CP) francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai târziu, în ședința din 20 martie 1791, utiulizarea unei mașini „mecanice, eficace, sigure", dar în special „umane” și „democratice”, pentru executarea sentințelor de condamnare la moarte, căruia îi propune și numele „Louisette”! (după numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct și a perfecționat mașina!). Alți membri celebri ai organizației sunt și Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste, membru al CAIUSA (Chair of Amnesty Internațional, USA), Tristan Mendès France, reputat scriitor și jurnalist francez, fiul matematicianului și profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France, și nepotul marelui om politic de stânga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului în Franța (19 iunie 1954–5 februarie 1955) în timplul Republicii a IV (27 octombrie 1946–4 octombrie 1958), fost Președinte al ECPM până în 2007. În prezent această organizație are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan, Secretar general pe Emmanuel Maistre și Director de Programe pe Nicolas Perron. „Dreptul de a trăi este cel mai important dintre toate drepturile (fundamentale) ale Omului” (…) „Am fost întotdeauna un aboliționist, prin educație, prin mediul meu profesional, prin sensibilitatea mea față de literatură, de la Victor Hugo la Albert Camus. (…). Dar aboliționismul nu era bătălia (lupta) mea prioritară. Au fost altele, mai mult politice, decolonizarea, Războiul Algeriei, libertățile (democratice). (…). Există o mare diferență între modul de a concepe, intelectualmente, lipsa de umanitate și incoerența pedepsei cu moartea (...) și este cu totul altceva de a le trăi în realitatea juridică (...). Condamnarea la moarte a teroristului într-o democrație, nu înseamnă altceva decât susținerea valorilor acestuia din urmă. (…). Eu nu doresc decât liniștea pe care morții o reclamă.” Robert Badinter (n.1928, profesor de drept, fost ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; „părintele” abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de către Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptată în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru și 126 contra; consultant la elaborarea Constituției României/1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986–4 martie 1995 și președinte de onoare al celui de-Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016). (....) Ca urmare a presiunii politice (internaționale), asupra autorităților judiciare din această țară, în special, prin intermediul congreselor internaționale contra pedepsei cu moartea (mondiale și regionale), toate execuțiile au fost blocate ca urmare a unui muratorium, iar pedeapsa capitală a lui Ionuț Gologan a fost „convertită” în 10 lovituri de bici și 20 de ani de „temniță” (recluziune criminală). Menționez aici faptul că pe 27 iunie 2018, Curtea Federală a Malaeziei a condamnat la moarte și un alt român pentru traffic de droguri, pe Daniel–Ionel Țurcan (astăzi, în vârstă de 55 de ani, plecat din țară încă din anul 1999). După ce a lucrat în industria textilă din Turcia, românul s-a întors în Europa,în Italia, în 2004, pentru ca în 2009 să se stabilească (maim ult sau mai puțin legal) în Spania. Recrutat în „profesia” de „cărăuș” (în materie de stupefiante), la sfârșitul anului 2013, de către un oarecare „Jamal”, Țurcan pleacă în Brazilia, de unde urma să transporte drog dur (de mare risc) în Laos și Vietnam, în perioada 1 decembrie 2013–11 ianuarie 2014 și înainte de a pleca spre Malezia a avut chiar „satisfacția” de a locui într-un hotel de lux (timp de 4 nopți) San Raphael din Sao Paulo. Însă, pe 13 ianuarie 2014, acesta va fi interpelat de către polițiștii de pe Aeroportul din Kuala Lumpur în posesia a două pachete de cocaină. Încarcerat în închisoarea Simpang Renggam (împreună cu un alt român, Marian Laurenţiu Peity din Timișoara în vârstă de 35 de ani, interpelat pe 12 octombrie 2011 pe Aeroportul din Kuala) și achitat în prima instanță peste un an (în 2015), în urma apelului făcut de către procurorii parchetului, în 2017, Țurcan nu va mai avea noroc și contra acestuia va fi pronunțată pedeapsa capitală, ca și contra compatriotului său Ionu–Alexandru Gologan, iar pe 27 iunie 2018, în urma refuzului apelului acestuia de către Curtea Federală a Malaeziei, sentința rămâne definitivă. Având însă în vedere faptul că după 1991 Malaezia nu a mai executat niciun cetățean străin pentru trafic de droguri, pedeapsa acestuia, foarte probabil, va fi comutată la o pedeasă cu închisoare, cu executare în penitenciar, de tip recluziune criminală (peste 10 ani de detenție). În ceea ce îl privește pe Peity, cu 3,218.7 g de metanfetamină în bagaje, și el va fi condamnat la moarte pentru trafic de stupefiante în 2016, iar după 2 ani în așteptarea executării sentinței din 2017 (când recursul său a fost respins de către Curtea de Apel federală), și pedeapsa lui a fost comutată la 10 lovituri de baston de trestie de zahăr și 18 ani de recluziune criminală. La cel de-a 8-lea congres mondial de la Berlin, conform documentelor prezentate, în Iran, în cursul anului trecut, cel puțin 333 de execuții ar fi avut loc, ceea ce reprezintă o creștere de cca 25% față de 2020 (când numărul acestora ar fi fost de cel puțin 267) dintre care doar 55 (adică, cca 16,5%) ar fi fost anunțate „oficial” (contra unei medii de cca 33% în perioada 2018–2020), iar restul de 83,5% (dintre cele 278 de execuții în total, în 2021) n-ar fi fost au fost menționate de către autorități, printre care s-ar fi aflat și 2 delincvenți minori și 17 femei (față de 2020, când numărul acestora ar fost 9). În plus, cel puțin 193 de executii în 2021 (și cel puțin 3.758 din 2010) ar fi avut la bază pedepasa capitală pronunțată de către un Tribunal Revoluționar și cel puțin 183 de execuții (cca 55% din totalul lor) ar fi avut la bază sentințe de condamnare la moarte pronunțate pentru crime de sânge, iar 126 (cca 38%) pentru tafic de stupefiante, față de 25 (cca 10%) în 2020. Interesant este faptul că nicio execuție legată de traficul de stupefiante n-ar fi fost semnalată de către autorități (sursele oficiale), dar, pentru prima dată, în ultimii 15 ani, n-ar fi fost semnalată nicio execuție publică (ceea ce pare a fi evident, pentru că niciuna nu ar fi fost oficială). Nu mai puțin interesant este și faptul că cca 705 deținuți condamnați la moarte pentru crime de sânge ar fi fost „iertați” de către familiile victimelor lor în virtutea legii Talionului (a retribuirii/remunerării–a reciprocității între infracțiunea criminală și pedeapsă, cunoscută și sub numele de „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), intermediară, în cadrul justiției penale, între răzbunare și intervenția unui judecător imparțial, pe care Șaria le consideră „crime” (în particular, de „sânge”). Ca o consecintă a acestei legi (pe care savanții musulmani o consideră foarte justă/dreaptă și echitabilă), dacă un infractor a comis o crimă de sânge (a ucis intenționat/qatl-e-amnd sau a mutilat intenționat/zarb-Jahr amnd, o persoană), familia acesteia are drept la o „despăgubire” (retribuție) echivalentă (corespunzătoare) sub formă de daune morale și materiale din partea autorului crimei, iar dacă acesta își permite să le plătească diyya (prețul sângelui) el va putea fi iertat conform principilui „marelui pardon” al Islamului. Din contră, dacă moartea este accidentală (omucidere involuntară/qatl-e-na-amd) sau rănirea neintenționată (zarb-Jahr na-amnd), legea Talionului nu poate fi aplicată dar inculpatul riscă o pedeapsă până la 3 ani de închisoare și trebuie să se achite de compensarea prejudiciului suferit de victimă. Bătălia penntru abolirea pedepsei capitale în Franța, datează încă din secolul al XVIII-lea, când în 1791 au loc dezbateri de mare anvergură pe această tematică (între aboliționiști și retenționiști), avându-l ca simbol pe Louis-Michel Lepeletier Marchiz de Saint-Fargeau (1760–1993, victima unui asasinat, fost deputat între 1989–1793 și președinte al Adunării Naționale în 1990) raportor al primului Cod Penal pentru abolirea sentinței de condamnare la moarte. Tentative de abolire a pedepsei cu moartea vor avea loc și după mișcările revoluționare între 1830–1848 cu referire la principiile declarației Drepturilor Omului si ale Cetățeanului din 1789 (care se pronunță, atât, contra sclavagismului cât și contra pedeapsei cu moartea). În secolul al 19, numeroși juriști, avocați, magistrați, universitari și intelectuali francezi se vor angaja în bătălia pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe care o declară „imorală”, ineficace și primitivă, pentru că are la bază legea Talionului. Cu toate acestea, pași importanți nu vor fi făcuți în această direcție, iar sancțiunea va fi, aproape, întotdeuna aplicată în cazurile în care victima era un „om al legii” (depozitar al ordinii publice), un copil, mai multe victime, etc., sau om politic, în particular, președinte de stat, cum a fost cazul lui Marie François Sadi Carnot (1837–25 iunie 1894 la Lyon, al 5-lea președinte al Franței, din 3 decembrie 1887, asasinat de către anarhistul de origine italiană Sante Geronimo Caserio/n.1873, condamnat la moarte și ghilotinat pe 16 august 1894) sau Joseph Athanase Doumer (Paul) Doumer (1857–7 mai 1932 Paris, al 14-lea președinte al Republicii, în funcție din 13 iunie 1931, asasinat de către medicul de origine rusă Paul Gorgulov/n.1985, condamnat la moarte și ghilotinat pe 14 septembrie 1932). Chiar și în secolul XX, societatea civilă va fi dominată de retenționiști, până la alegerile prezidențiale din 1981, când candidatul socialist François Marie Adrien Maurice Mitterrand (1916–1996, ales al 21-lea președinte al Franței, în funcție între 1981–1995) se va pronunța public contra pedepsei cu moarte și promite că în cazul alegerii sale în fruntea statului va aboli această sancțiune penală (în ciuda faptului că cca 2/3 dintre francezi erau favorabili acestei pedepse–conform legii Talionului).Ales în funcție pe 10 mai și numit, oficial, pe 21 mai, Mitterrand numește în funcția de ministru al justiției pe avocatul și profesorul de drept aboliționist convins Robert Badinter (n.1928, în funcție între 1981–1986, consultant la elaborarea Constituției românești în 1991), apărător benevol al condamnaților la moarte ai anilor 1970, care va pune în practică declarația președintelei, devenind astfel „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța. Iată, în continuare, cei 15 (cei mai mari) aboliționiști francez și rolul acestora (deosebit de important) în abolirea pedepsei capitale în Franta...

După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”. Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner. Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut. În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului. După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994. Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel). Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011). Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010). Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor). Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011). Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia. Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990). Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€. În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană. Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy. După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar. Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare. Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...). În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...). Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări. După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....

Eu cred că prefectul Claude Erignac fost ucis pe 6 februarie și nu pe 5 februarie 1998 când a fost învestit în funcția de prefect al regiunii administrative Corsica (și a departamentului Corsica de Sud) pentru că, din nefericire pentru naționaliștii corsicani „condițiile” nu au fost optime (prielnice) pentru execuția (asasinarea) acestuia, în condiții de „siguranță”. Ca toți oameni politici importanți, Claude Erignac avea în jurul (anturajul) lui „indicuri” (turnători) în contact cu naționaliștii corsicani (inclusiv, din partea oamenilor politici locali–majoritatea naționaliști și ei) care îi cunoșteau toate planurile, proiectele, deplasările, iar execuția lui în seara zilei de 6 februarie, când era singur și se depasa pe jos, în drum către sala de spectacole a teatrului Kallisté (unde soția sa asista la un concert de muzică clasică a lui Hector Berlioz) părea să fi fost, pentru asasini, momentul „ideal”. Grație localizării apelurilor telefonice din zonă, după 1 an de investigații minuțioase, anchetatorii de la PJ (Poliția Judiciară) ajung la concluzia că pe 6 februarie, naționalistul corsican Alain Ferrandi (n.1960, angajat al societății Hertz, condamnat la închisoare pe viață pentru participarea la asasinat) se afla în proximitatea locului asasinatului. De altfel, pe 24 mai 2022, datorită intervenției în Apel al PNAT (Parchetul Național Antiterorist) pe 14 martie, acestuia (care ar fi fost „asociat” comandoului de pe motocicletă compus din Pierre Alessandri și Yvan Colonna, în calitate de „observator”), este refuzat regimul de semilibertate, aprobat fără dificultăți, pe 22 februarie, de către TAB (Tribunalul responsabil cu amenajarea pedepselor). Menționez aici faptul că pe 19 august 1998, Ferrandi ar fi participat la o reuniune cu două cadre didactice, Jean Castella (profesor de istoarie–geografie) și Vincent Andriuzzi (profesor de matematică), considerați în același dosar ca „cei care au planificat asasinatul”, motiv pentru care în prima instanță, pe 11 iulie 2003, Vincent Andriuzzi (în vârstă de 50 de ani) și Jean Castella (atunci în vărstă de 46 de ani) aflați în detenție provizorie din 30 mai 1999, respectiv, din 2 decembrie 1999, au fost condamnați la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Pe 21 mai 1999, alături de Alain Ferrandi (atunci în vârsta de 42 de ani), vor fi interpelați și arestați în regiunea Ajaccio și alți 3 complici ai acestuia, Pierre Alessandri (în vârstă de 44 de ani), Didier Maranelli (în vârstă de 38 de ani) și Marcel Istria (în vârstă de 46 de ani). Didier Maranelli, primul interpelat, pe 22 mai ar fi avut un alibi „în beton” la o partidă de vânătoare (aranjată din timp), dar este trădat datorită convorbirilor sale telefonice din proximitatea asasinatului și în timpul derulării (desfășurării) acestuia. Ca urmare, „strâns cu ușa„ Maranelli va face dezvăluiri complete și își denunță complicii, cei 3 menționați mai sus, dar și pe alți 3, Joseph–Antoine Versini (în vârstă de 45 de ani), respectiv, pe Martin Ottaviani (în vârstă de 35 de ani) interpelați pe 27 mai 1999 și în sfârșit, pe Yvan Colonna (atunci, în vârstă de 39 de ani) care urma să fie arestat pe 24 mai, dar fiind în cavală (fugă) un mandat de arestare este delivrat conta acestuia. „Intelectualii” grupului, Vincent Andriuzzi și Jean Catella vor fi interpelați și ei pe 30 mai, respectiv, pe 2 decembrie 1999. Toți vor fi inculpați în dosar și îl vor indica pe Yvan Colonna (atunci, dispărut fără urmă) ca „asasin” al lui Claude Erignac, cu alte cuvinte, cel care ar fi fost „trăgătorul” de pe motocicletă. Acesta (care urna să fie interpelat pe 24 mai 1999) fiind arestat, doar, pe 4 iulie 2003 (până când era în cavală–din 23 mai 1999), ca urmare, el nu va participa la procesul presupușilor săi complici (aflat, deja la sfârșit) și în care ei vor fi condamnați pe 11 iulie 2003 la pedepse cuprinse între 15 ani de recluziune criminală și închisoare pe viață. Detaliat, în procesul care va debuta pe 2 iunie 2003, Alain Ferrandi (considerat coordonatorul assinatului) și Pierre Alessandri (cel care ar fi dirijat comandoul de la distanță), vor fi condamnați la închisoare pe viață, profesorii Jean Castela și Vincent Andriuzzi (care ar fi conceput planul asasinatului), la 30 de ani de recluziune criminală iar Joseph Versini (care era la curent cu asasinatul fără să fi participat, efectiv, la acesta, într-un fel sau altul), Marcel Istria, Martin Ottaviani (șoferul) și Didier Maranelli („observatorul și supraveghetorul” locului asasinatului) cu pedepse cuprinse între 15–25 de ani de recluziune criminală. De fapt, Avocatul general (ministerul Public) a solicitat închisoare pe viață, cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pentru Castella și Adriuzzi („intelectualii” și „inspiratorii” grupului), deși cei 2 au negat orice implicare a lor legat de asasinatul prefectului Erignac. Aceași pedeapsă a fost solicitată și contra lui Ferrandi („coordonatorul” asasinatului) și închisoarea pe viață, contra lui Pierre Alessandri, iar contra lui Ottaviani și Maranelli, 25 de ani de recluziune criminală, în timp ce contra lui Versini sancțiunea solicitată era de „numai” 20 de ani de recluziune criminală, ca de altfel și contra lui Istria, care ar fi pus lșa dispoziția grupului un vehicul care îi era dat în folosință. În sfârșit, absent în timpul instrumentării dosarului, Yvan Colonna va fi judecat separat de către Curtea cu Jurați Specială, în Prima instanță, între 12 noiembrie–12 decembrie 2007, fiind condamnat pe 13 decembrie la închisoare pe viață și apoi în Apel, pe 27 martie 2009, condamnat la ănchisoare pe viață căreia va fi asociată și o perioadă de siguranță de 22 de ani. Senința fiind anulată (pentru viciu de procedură) de către Curtea de Casație pe 30 iunie 2010, în cel de-al 3-lea proces al său (între 2 mai–20 iunie 2011), Yvan Colonna este condamnat, ca și în Prima instanță, la închisoare pe viață (fără perioadă de siguranță). De remarcat este faptul că nu există în dosar nicio probă materială (științifică) directă și certă (fiabilă) care să-l încrimineze, nici amprente digitale, nici amprente genetice (ADN) și nici înregistrări telefonice care să confirme prezența lui la locul crimei alături de ceilalți inculpați, judecați și condamnați în dosar, care recunoscând particiuparea lor la asasinat l-au identificat pe acesta că ar fi fost „trăgătorul”. Însă, pe parcursul instrumentării dosarului său (după arestarea lui în 2003 și până la procesul în Prima instanță în 2007) mulți dintre ei s-au și retractat. Pe 26 octombrie 2000, chiar și Alessandri (cel care a dirijat comandoul) neagă prezența lui Yvan Colonna la locul crimei, dar pe 2 august 2001 când ancheta este terminată, magistratul instructor nu ține cont de această „declarație” capitală. Unii anchetatori apropiați dosarului susțin că Alessandri ar fi făcut această declarație pentru a prevenii represaliile care ar fi urmat contra lui și contra familiei sale. În ceea ce mă privește, personal, eu cred că punctul „forte” al nevinovăției lui Colonna nu constă în lipsa probelor materiale fiabile „directe” care ar trebui să-l incrimineze, pentru că, în principiu, în atacurile (atentatele) sau asasinatele comise „în bandă organizată”, în legătură „cu o întreprindere (organizație) teroristă”, trăgătorul (sau tragătorii), adică cei care execută „comanda”, nu participă la planificarea și pregătirea lor, cu atât mai mult cu cât în cazul asasinatului prefectului Erignac, killer-ul trebuia doar să deschidă focul de pe motocicletă și să fie un trăgător experiment care să-și atingă ținta și atât. Ori, în ceea ce îl privesște pe Yvan Colonna, în ciuda faptului că era un naționalist convins care își iubia „patria” Corsica, acesta nu avea nici profilul unui killer (asasin cu sânge rece) și nu era nici un trgător de elită. În sfârșit, pe 7 mai 2002, cei 8 inculpați în dosar (Ferrandi, Maranelli, Alessandri, Istria, Ottaviani, Versini, Andriuzzi și Castela) vor fi trimiși în fața Curții cu Jurați Speciale de la Paris (creată în 1982, după dispariția Curții de Siguranță a Statului activă între 1963–1981, singura competentă pentru judecarea actelor de trădare națională și spionaj, a asasinatelor politice, a terorismului/atentatului contra statului și siguranței naționale, crimelor militare și a militarilor, a traficului de droguri de mare risc în bandă organizată, etc., care intervine, în medie, în cca 7-8 cazuri, anual) compusă din 7 magistrati ca „jurați” în Prima instanță (astăzi, numai 5) și 9 în Apel (astăzi, numai 6), conform legii din 28 februarie 2017 care reduce numărul judecătorilor, în loc de Juriul Popular obișnuit (departamental, constituit pentru crime de drept comun), compusă din 9 „jurați” (6 cetățeni aleși prin tragere la sorți de pe listele electorale și 3 magistrați) în Prima instanță și 12 „jurați” în Apel (cu 9 cetățeni aleși de pe listele electorale și 3 magistrați). Pe 7 iulie 2006, Colonna este trimis în fata Curții cu Jurați Specială Paris cu acuzația „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă”. Pe 22 februarie 2007, Curtea de Casație refuză casarea (anularea) sentinței în condamnarea lui Andriuzzi și Castela, iar pe 4 aprilie, Colonna se va adresa lui Nicolas Sarkozy (atunci, candidat la alegerile prezidențiale, devenit cel de-al 23-lea președinte al Franței între 16 mai 2007–16 mai 2012, după ce între 2 iunie 2005–26 martie 2007 a fost ministru de interne) pentru a interveni în recalificarea inculpării, ceea ce de altfel a fost deja respinsă în octombrie 2006 și de către Curtea de Apel Paris. Și motive ar fi existat, pentru că Jean Sarkozy (n.1986, fost consilier general al departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris, între 2008–2015, titular al unui master în finance la celebra și prestigioasa școală de înalte studii economice și comerciale ESCP Business School, astăzi profesor asociat de drept al societăților comerciale la Universitatea Paris 12), fiul lui Nicolas Sarkozy ar fi jucat deseori fotbal.în repetate rânduri cu Yvan Colonna pe plaja Sagone (în departamentul Corse-du-Sud/Corsica de Sud) unde bunicii săi aveau o casă în proximitatea satului Cargèse, unde acesta s-a reconvertit în creșterea caprelor și a mieilor. Nu rareori, Colonna organiza turnee de fotbal la care Jean participa cu fratele său mai mare Pierre Sarkozy (n.1985, productător de muzică rap și hip-hop francez sub Mosey), împreună cu Jean-Baptiste Colonna (Ghjuvan Battista, n.1990) fiul lui Yvan Colonna. După care tinerii se întâlneau în fața vilei Ros'Hen (a părinților mamei sale Marie-Dominique Culioli) pe terasa patisierului Dolci a lui Pierre Geronimi (companionul lui Christine, sora lui Yvan Colonna), fiul brutarului–patisier din Vico, cu care Nicolas Sarkozy pleca desori în turnee. El este Fiul lui Pál (Paul) Sarközy de Nagy-Bocsa (n.1928) imigrant de naționalitate maghiară de origine evreiască și a lui Andrée Mallah (1925-2017), de naționalitate franceză, catolică, fiica lui Adèle Bouvier, franceză originară din Lyon și a lui Bénédict Mallah, evreu originar din Peninsula Iberică (din Thessalonique) aparținând atunci Impewriului Otoman. De remarcat este faptul și că Marie-Dominique Culioli (n.1956, Savigny-sur-Orge, departamentul Essonne, regiunea urbană pariziană, fostă însoțitoare de bord) miltantă a partidului UDR–Uniunea Democraților pentru Republica a V-a/24 noiembrie 1967–5 decemtie 1976, care succede pertidului Union pour la nouvelle République-Union démocratique du travail/10 novembre 1962–24 noiembrie 1967) mama lui Pierre și Jean Sarkozy, prima soție a lui Nicolas Sarkozy (între 23 septembrie 1982–26 septembrie 1996) era de origine corsicană și ca urmare copii lui Sarkozy îl vor frecventa în continuare pe Jean-Baptiste, băiatul lui Colonna, chiar și după ce acesta era în cavală și dat în UG (uemărire generală) pentru asasinarea prefectului de Corsica, Claude Erignac, iar zona era supravegheată „de aproape” de către jandarmi și polițiștii de la DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) care prin fuziunea sa cu DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului), un serviciu de informaţii al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Generală a Poliției Naționale, activă încă din 1934), însărcinat cu contraspionajul în Franţa, va da naștere pe 1 iulie 2008 la DCRI (Direcţia Centrală de Informaţii Interne), la propunmerea noului președinte Nicolas Sarkozy (în funcție între 2007–2012). În cei 4 ani de fugă, fizionomia lui s-a schimbat radical, conform polițiștilor care l-au arestat, ceea ce îl făcea de nerecunscut („s-a îngrășat, și-a lăsat barbă și părul lung”), probabil, unul dintre pretextele pentru care arestarea lui a înârziat. Pentru că, conform informațiilor mele, localnicii îl cunosșteau bine și știau „cam pe unde se ascunde”. Evident, nu și Nicolas Sarkozy, atunci ministru de interne și principalul „vânător” (cu oamenii săi) al lui Yvan Colonna, care nu s-a predat nici măcar la rugămintea tatălui său „scos la înaintare”, pentru a-i solicita acest lucru, pe mai multe posturi de televiziune. Imediat după arestarea lui el (una dintre „marile” realizări ale lui Nicolas Sarkozy-„copilului minune al secolului 21”) a fost transferat pe Aeroportul din Ajaccio, unde printre alții a venit să-l întâmpine și fratele său (mai mare) Stéphane Colonna (producător de ului de măsline) care, de altfel, pe 1 aprilie 2008, a fost și interpelat în compania lui Alexandre Alessandri în timp ce ce cei 2, fotografiau închisoarea de maximă siguranță Fresnes (departamentul Val de Marne, regiunea urbană pariziană) unde Colonna executa pedeapsa de închisoare pe viață (la care a fost condamnat pe 13 decembrie 2007 în primul său proces 12 noiembrie–12 decembrie 2007). Subliniez aici faptul că fratele lui Colonna a fost interpelat și (mult) mai recent (împreună cu alți 2 presupuși complici), pentru tentativa de incendiere a paiotei (paillote, construcție din lemn acoperită cu paie) 1768 de pe plaja Peru (la Carghjese/Cargèse) în noaptea de 6-7 august 2019, mai ales, după ce proprietarul acesteia Maxime Susini (în vârstă de 36 de ani), militant naționalist (independentist) corsican și ecologist, a fost asasinat în dimineața zilei de 12 septembrie 2019, întocmai, când urma să o deschidă. Iar Procurorul Republicii de Ajaccio Carine Greff, ar fi fost convinsă, că acest asasinat ar fi avut loc în contextul unei confruntări (sau răzbunări) între grupări rivale ale naționaliștilor corsicani. Până la urmă, cei interpelați vor fi puși în libertate fără a mai fi urmăriți penal. Dar întrebarea care trebuia pusă de către anchetatori era dacă Yvan Colonna era motivat să-l asasineze pe Claude Erignac sau nu, iar răspunsul la această întrebare este negativ. Pentru că nici el și nici presupușii săi complici nu aveau mai multe motive decât restul de câteva zeci de mii de corsicani (dintre cei cca 350.000) care doreau și doresc autonomia sau chiar independența insului de Franța. Într-un asemenea context, eu cred că prefectul Claude Erignac a fost doar o victimă de „circumstanță” iar asasinarea lui nu ar fi avut nimic de-a face cu măsurile social–economice pe care a început să le implementeze și orice alt prefect al insului, în locul său, ar fi avut aceași soartă. Din discuțiile pe care le-am avut cu G.B. în cursul lunii februarie, după asasinarea lui Eignac și ulterior (până în luna aprilie, inclusiv) se pare că eliminarea unui prefect de Corsica (cea mai importantă autoritate politică franceză pe insulă) ar fi fost de foarte mult timp programată, atunci când numirea lui Erignac în funcție nici n-ar fi fost încă „vehiculată”. Evenimentul trebuia să reprezinte un avertisment „dur” dat autorităților franceze pentru ca acestea să înțeleagă că o „negociere” inconturnabilă (inevitabilă), în privința autonomiei (independenței) trebuie să aibă loc cât se poate de repede, ceea ce nu s-a întâmplat, decât acum, după 24 ani și numai după moartea lui Yvan Colonna în închisoarea de maximă siguranță Arles (departamenul Bouches-du-Rhône, regiunea administrativă Provence-Alpes-Côte d'Azur), pe 21 martie 2022, ca urmare a unui atac terorist islamist (agresiune prin ștrangulare și sufocare, timp de cca 8 minute) comis pe 2 martie de către un musulman fundamentalist (radicalizat) de origine cameruneză Franck Elong Abé însărcinat cu întreținerea sălii de sport. În sfârșit, asasinarea prefectului Erignac ar fi fost doar o chestiune de timp și o conjunctură „favorabilă” pentru comiterea unui asemenea act, ceea ce contextul social–politic ar fi permis la începutul lunii februarie 1998. Ca dată, trebuia aleasă una simbolică, cum a fost, de altfel, numirea lui în funcție cu 2 ani în urmă. Contextul era și el unul simbolic: „blocarea” negocierilor revendicărilor naționalite și independentiste corsicane, într-adevăr, dar acesta nu era o noutate, pentru că, deja, de multă vreme, autoritățile franceze nu au făcut niciun „pas semnificativ în această direcție”. Iar acest lucru nu avea nicio legătură cu Claude Erignac, pentru că deciziile acestea nu erau de competența lui și nici nu era el cel care le lua. După părerea mea, în dosarul asasinatului său „generat” de către fostul ARC (l'Azzione per a rinascita di a Corsica–Action Régionaliste Corse/Acțiunea regionalist corsicană, partid politic de stânga activ între 1967–1973, fondat de către Edmond Simeoni) rezultat din FRC (Front Régionaliste Corse/Frontul regionalist corsican), el a fost doar un țap ispășitor, devenit ulterior, FLNC (Front de Libération Nationale Corse). După cum am menționat, deja pe 21 august 1975, cca 20 dintre membrii săi, în frunte cu dr. Edmond Simeoni (atunci, în vârstă de 41 de ani) vor ocupa beciurile (pivnițele) vinicole ale lui Henri Depeille („pied noir”) lângă Aléria (departamentul Haute-Corse) sub pretextul că acesta ar prejudicia micii producători agricoli (vinicoli) din Corsica, care va fi începutul unui lung șir de atentate și asasinate (majoritatea cu caracter politic) pe insulă timp de aproape 4 decenii. Episodul îmi aduce aminte de cel rocambolesc de la „Fort Chabrol” între 12 august–20 septembrie 1899, când jurnalistul francez Jules Guérin (1860–1910, născut în Spania, directorul săptămânalului L'Antijuif) refuzând să se predea autorităților care au emis un mandat de arestare contra lui, se va baricada 38 de zile în imobilulul organizației Grand Occident de France (sediul jurnalului său) din strada Chabrol no 51 de la Paris, în timp ce guvernul francez condus de către Pierre Waldeck-Rousseau (1846 – 1904, in funcție de președinte al Consilului de Miniștri între 1899–1902) se temea de o revoltă populare (naționalistă și monarhistă) de mare anvergură cu ocazia celebrului proces de revizuire de la Rennes, al lui Alfred Dreyfus. Ca urmare, luarea unei decizii „radicale” la sfârșitul secolului XX, care urma să sacrifice un om politic francez de prim rang (cum ar fi, prefectul rergiunii Corsica) a fost luată cu mult timp înainte ca Erignac să ajungă prefect al insulei și să fie asasinat pe 6 februarie 1998. De remarcat este aici și faptul că naționalismul (autonomismul, indepentismul) corsican cu cca 100 de asasinate pe ani (în medie), este mult mai bine organizat și structurat decât fundamentalismul musulman (jihadist) și este mult mai agresiv, periculos, distructiv și ucigaș, decăt acesta din urmă. De altfel, așa cum am menționat deja, naționaliștii corsicani au și menționat într-un comunicat public că dacă pe teritoriul lor jihadiștii vor un comite un singur atentat, ei vor extermina întreaga populație de origine musulmană din insulă, care este considerabilă încă (peste 45.000 din cca 350.000 de locuitori ai insulei, cca 12%), având în vedere faptul că după Razboilul Algeriei (1954–1962), cca 77.000 de mii de musulmani au fost „expatriați” din țara lor în Corsica, nu numai la Ajaccio și Bastia, capitalele celor două departamente, Corsica de Sud si Corsica de Nord dar și in comune cum sunt Porto Vecchio, Corte, Calvi, Furiani, l’Île-Rousse, Ghisonaccia, Sartène, Propriano, Aléria, Linguizzetta, etc.

Atrag atentia asupra faptului ca exista o deosebire fundamentala dintre islam (religie islamica avand ca radacina etimologica cuvantul ˝salam˝- pace!) si islamism (gandire politico-religioasa, care se termina cu sufixul ˝ism˝) si care in anumite forme (curente) ale sale (fundamentalism, integrism, salafism, takfirism, respectiv, (d)jihadism) poate conduce, intr-adevar, prin radicalizare, la acte de terorism (de mai mica sau mai mare anvergura). In acest context, crestinismul si iudaismul, ca religii (terminate tot cu sufixul ˝ism˝), trebuie asociate cu islamul si nu cu islamismul (in ciuda sufixului ˝ism˝), confuzie, care nu rareori putem intalni chiar si la “specialisti”, din presa scrisa sau vorbita! De altfel, nici şaria (un ansamblu de doctrine sociale, culturale, respectv, relationale!) sauhegira (exil, ruptura, separare!), care desi sunt fundamental diferite, nu au absolut nimic in comun cu (e)migratia musulmanilor catre Europa occidentala (Conjectura lui Grumberg) din acele zone geografice ale lumii in care conflictele armate sau instabilitatile social-politice (in concluzie si cele economice!) fac numeroase victime in randul populatiei civile!

Nicio religie din lume nu indeamna la ura rasiala, la razboaie interetnice, la atentate si terorism, respectiv, la crima de sange de natura confesionala! Cu atat mai putin Crestinismul, Islamul si Iudaismul, cele mai importante. Inainte ca terorismul islamist sa fie activ in Lumea Occidentala (in particular, in Europa), in ˝anii de plumb˝, extremistii de dreapta si de stanga, respectiv,  separatistii, perpetrau deja nenumarate atentate facand numeroase victime (morti si raniti). Ei erau crestini si nicidecum musulmani! In concluzie, ca si Crestinismul si Iudaismul, Islamul este si el o victima al extremismului Islamist, iar terorismul este practicat, in exclusivitate, de catre fanatici radicalizati (indiferent de rasa, religie si sex), manipulati si indoctrinati cu diverse interpretari criminale ale unor idei din ˝scrierile  sfiinte˝  care se preteaza la acentuarea  divergentelor si contradictiilor dintre religii, fi ca ele  apartin Bibliei, Coranului, respectiv, Tanakului sau doctrinelor marxist-leniniste (ale materialismului dialectic si istoric). Cu alte cuvinte, terorismul este independent de religie sau terorismul nu are religie.