Acasă Etichete „Parloir”

Etichetă: „Parloir”

Protejat: In memoriam Yitzhak (Ițhak) Rabin. Istoria unui asasinat comis de...

Marele om politic israelian Yitzhak (Ițhak) Rabin (1922-1995, fost ambasador al Israelului în Statele Unite, ministrul muncii și conducător al Partidului Muncii, ministrul apărării și de două ori prim-ministru israelian, între 1974-1977 și 1992-4 noiembrie 1995),  simbolulul păcii în Orientul Mijlociu, fostul comandant al Statului Major al armatei israeliene (1964-1968) în Războiul de șase zile (5 iunie–10 iunie 1967), distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1994, a fost rănit mortal cu 2 focuri de arme (trase în abdomen și în piept, cu un pistol semiautomat Beretta 84F.380 ACP) în jurul orei 21h30 (după un meeting care a întrunit peste 100.000 de oameni în favoarea păcii, în sprijinul Acordurilor de la Oslo), în Rabin Square din Tel Aviv (Tel Aviv's Kings Square), de către extremistul evreu Yigal Amir (n.1970, terorist ultranaționalist israelian, fost student la facultatea de drept al Bar-Ilan University). Evenimentul are loc după ce premierul coboară treptele primăriei din Tel Aviv și înainte de a se urca în mașina (de serviciu) ministerială (la bordul căruia se afla șoferul său personal și omul său de încredere Menachem Damati). Un moment dramatic, scăpat de sub control care permite asasinului să-l surprindă pe acesta din spate. Vehiculul care va beneficia, pe parcurs, în drum către Spitalul Ichilov al Centrului Medical Sourasky din Tel Aviv (Ichilov Hospital at the Tel Aviv Sourasky Medical Center) și de intervenția eficace a ofițerului de poliție Pinchas Terem, va ajunge la destinație la ora 21h52, când victima, practic, nu mai respira (nu avea puls). După o serie de eforturi de resuscitare eșuate și deschiderea cutiei toracice a acestuia, la ora 23h02, operațiunile de salvare au fost sistate (au încetat) iar moartea lui Yitzhak Rabin a fost, oficial, declarată. Condamnat la închisoare pe viață în 1996 de către o Curte a Tribunalului din Tel Aviv (compusă din 3 magistrați-judecători, Edmond Levy-președinte, asisatat de Saviona Rotlevy și Oded Mudrik), după un proces desfășurat în perioada 23 ianuarie-27 martie 1996, în care a fost asistat, la început, de către avocații, Yonatan Ray Goldberg și Mordechai Ofri, iar mai târziu de Gabi Shachar și Shmuel Flishman) într-un dosar criminal instrumentat sub conducerea procurorului șef Pnina Guy al Districtului Tel Aviv, după 27 de ani, Yigal Amir este încă fidel „ideologiei extremiste de dreapta” și neagă „necesitatea” și „utilitatea” Acordurilor de la Oslo (Declarația de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare, o tentativă de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian, care reprezentat primul acord direct, față în față, între guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei-OEP, cu scopul de a asigura un cadru unic pentru viitoarele negocieri și relații între palestinieni și guvernul israelian, în cadrul cărora toate celelalte probleme dintre cele două părți să poată fi rezolvate). Yigal Amir s-a căsătorit (în închisoare, în 2005, după o deliberare a Jerusalem Rabbinical Court care a durat 3 luni) cu Larisa Trembovler (evreu ortodox, originară din Rusia, doctor în „medieval Jewish and Arab philosophy”, după un „master în biology” la Moscow University), pe care ar fi întâlnit-o în Letonia, unde preda iudaismul. După imigrarea ei în Israel, ea l-a vizitat pe acesta (din considerente umanitare) împreună cu fostul ei soț Benjamin Trembovler (cu care are 4 copii și de care este divorțată din 2003). Ea și-a exprimat sprijinul „ideologic” și s-au angajat într-o „profundă corespondență ideologică și convorbiri telefonice” care s-a finalizat cu căsătoria lor. De remarcat este și faptul că deși cei doi ar fi „anunțat” logodna lor încă din 2003, iar cerea lor de căsătorie au depus-o imediat, după sărbători, în ianuarie 2004, aceasta a fost refuzată de către  Administrația Penitenciarelor din Israel, motiv pentru care ea va ajunge în fața Tribunalului Districtual din Tel Aviv, care în urma unui demers juridic „complex”  și de mare anvergură, grație avocaților asasinului s-a putut finaliza cu succes (peste cca 1 an și jumătate), după ce, interesații s-ar fi căsătorit deja în august 2004, „în secret” prin „procură” având în vedere faptul că, conform legii evreiești, un „potențial” viitor soț poate acorda o formă de „împuternicire” unui reprezentant ales, care poate apoi transfera o verighetă, sau ceva de valoare similară, viitoarei soții.

Celebrul penitenciar parizian „de la Santé” inaugurat cu 155 de ani...

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.