Acasă Opinii Apel la normalitate!

Apel la normalitate!

Din copilul de altădată am vrut să salvez semnul întrebării.
Problemele complicate au de multe ori soluții simple și spontane. Știm încotro alergăm, dar nu și de ce. Frumusețea haosului ne orbește.
Bucățile de cer doar miros a albastru.
Veșnicia care promite să vină nu face altceva decât să plece. Dorul nu se tușește. De aceea noi, oamenii, urâm de atâta dor. Nu mai vedem nimic în jur. Mulți nici nu există.
Dar ne-am obișnuit să nu ne dăm de gol.
Nimeni nu explică nimănui de ce are atâta pământ pe pantofii cu care a fost la cimitir la mormântul părinților. Nota, vă rog.
La masa mea va începe altă poveste. Liniște, aici se moare. Des și definitiv. Chiar înainte de a lua nepotul de la grădiniță. Privind în icoanele nefăcătoare de minuni văd doar vise și remușcare, fără nici un pic de candoare. Ca la căruțele din Maramureș la care se înhamă câte un singur cal. Ba în dreapta, ba în stânga. În puțină liniște.
Conform gărilor noastre mici, în care niciodată trenurile nu opresc. Sau cum în război tragem numai în sus, înspre Dumnezeu, știind că în tranșeea cealaltă este fratele meu. Nu vroiam să fac păcate în fața lui Dumnezeu. El a făcut însă.
Nici măcar n-a răspuns apelului meu de a veni la claca pe care o organizam din când în când. Nici timpul n-a reușit să ne împace pe deplin. Care e vina, nu știe nimeni. Sau doar bănuiește.
Războaiele continuă mult după încheierea lor. Mă dor urechile. Și mai ales sufletul. Azi îmbătrânesc, dar nu mă simt bătrân. Așchii de cer în lingura de lemn. Degeaba cântă unii psalmi și îngenunchează des. Nu ajută pe nimeni, din contră.
E cum a pățit-o Beethoven care a compus melodii pe care nu le-a auzit niciodată.
Sau cum pe vremuri în Academia lui Platon era băgat câte un om beat pentru a le arăta studenților cum nu trebuie să fie. De aceea unii mor demult, dar singurul care știe asta și o păstrează secret e Dumnezeu.
Raiul devine plicticos fără tâmpeniile de la televizor. Așa și cu preoții care nu numără niciodată banii pe care-i primesc. Apoi regretă că unii le-au dat mai mulți decât trebuia. În ciuda unui Clămparu Hâmpăratu. Semne bune anu’ n-are. Când o înflori bostanul, totul va fi bine. Să ne fie de colo până dincolo. Boabe de piper crud. Plus senzația că suntem încă vii.
Câinele treaz din bătătură mă latră de aceea de câte ori mă vede. În esență și în aparență. Ca un sunet adevărat de vioară din Cremona. Care-mi permite să pot turui verzi și uscate. Înconjurat de români lacomi de bani și de putere, din ce în ce mai bolnavi deși ne inundă farmaciile.
Rar, din ce în ce mai rar, găsești o dâră de căldură umană.
E trist să vezi o țară răpusă de indiferența locuitorilor ei. Tragică țară, c-un surâs pe față. Și lumea literară dâmbovițeană este infectă, scârboasă. Plină de mafioți și nenorociți. Ca să nu mai amintim de perpetuum snobismul a celei mai mari gloate de scriitori supraveluați și jeguri umane care se găsesc în București.
]Înconjurați de lingăi notorii și canaliile dovedite ale provinciei.. Fără salarii mari, sigur România nu se va dezvolta. Suntem o nație de borfași. 
  
În 1941, apărea publicația ‘’Geopolitica și Geoistoria’’, condusă de un comitet de direcție format din Gheorghe I.Brătianu, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, Ion Conea și Anton Golopenția, în al căreia prim număr se putea citi:’Istoria românească stă, în mare măsură, scrisă în așezarea și în făptura pământului românesc, în ornamentația lui vegetală, în darurile solului și subsolului lui’’. Praful s-a ales de tot … 
  
Ca bonus că ați zăbovit la taraba mea cu deziluzii, vă reamintesc spusele lui Noam Chomsky: ’’Atât timp cât populația va fi pasivă, apatică și distrasă de consumism sau de ura față de cei vulnerabili, cei puternici vor putea face ce vor, iar cei care vor rămâne vor putea contempla rezultatele’’. Subscriu și vă urez iluzii plăcute. Rămân omul de curaj pe care-l știți. Care sancționează pe loc incultura și agramatismele. Plus noi trebuie să taxăm greșelile guvernanților și ale Opoziției, pentru că nu le suntem datori cu nimic. Suntem hopa-mitică, alții trag sforile iar noi dansăm. Nu am spus-o eu acum, ci în 1953 în timpul unui banchet la New York Press Club un anume John Swinton, decesul ziariștilor din America. Suntem doar niște prostituați intelectual, zombălăi teleghidați încolonați la curul de vădană al sasului. Atenție se închid ușile. Frumoasă țară, halal popor.
Cu plecăciune,  Pompiliu Comșa
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.