Culesul cireșelor (Corespondență de la JHK (Julia–Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, Germania – Frankfurt am Main)

Culesul cireșelor în iunie și cel al nucilor, în septembrie. În mod interesant și acești copaci împărtășeau Fatumul casei noastre. De fapt toate „plantele naționalizate” aparțineau tuturor și nimănui în același timp. Nimeni nu se ocupa de ele în afara tatălui meu, care le îngrijea în ciuda protestelor repetate ale unuia dintre vecinii noștri din acele timpuri. Vorbele: „Domnul Feri, nu mai sunteți proprietar!” mi s-au impregnat în amintire ca și un laitmotiv al unui om lipsit de zâmbet. Așa rămăseseră însă salvate tufișurile de buxus verzi, trandafirii, salcâmul albastru și celelalte mici comori parfumate ale colțișorului nostru vital. Așa au supraviețuit rodind în continuare copacii copilăriei mele. Culesul cireșelor aducea un suflu plin de viață și agitație în cotidianul locuitorilor. În acea singură zi, care deseori se suprapunea cu prima zi a vacanței mele de vară, mi se permitea și mie, fiica foștilor proprietari, să mă urc sus, sus de tot, în cireșul acesta bătrân. Călărind pe una din crengile groase cu scoarța rănită, cu fusta alunecata peste coapse, având grijă să nu alunec cu sandalele mele de vară, stăteam mult timp ascunsă între frunzele mângâietoare și fructele negre, îmbietoare, ce plesneau de zeamă. Obișnuiam să-mi agăț în urechi cercei din cireșe coapte cu mult înainte de a-mi întinde mâna pentru a culege aceste fructe interzise până de curând. Părinții îmi explicaseră cu răbdare cauzele restricțiilor ce mă avizau și la aceasta vârstă frageda ca fostă proprietară.  

Pentru a mă feri de ispita „fructului interzis” îmi cumpărau primele legături alcătuite din zece cireșe pe piața aflată pe strada noastră. Dar cum s-ar fi putut compara acele cireșe roșiatice, micuțe, legate cu un fir de ață albă, cu acele fructe lucioase, negre ce se balansau de multe ori la înălțimea ochilor mei plini de dorință?  Și așa se face, că într-o zi m-am cățărat pe parapetul scărilor terasei, îmbrăcată în uniforma de gală a clasei întâi, alcătuită dintr-un halat pepit și un șorțuleț alb cu volănașe. Negând în gând toate interdicțiile auzite mi-am cules cireașa preferată care îmi făcea deja de două zile cu ochiul. Așa, stând încă în picioare pe platoul îngust de beton, mi-am înfipt cu voluptate dinții mei de lapte în fructul zemos. Picăturile violete pe șorțul meu nu m-au speriat așa de tare ca și vocea bătrânului ce locuia de scurt timp în locuința de sub noi: „Cine fură aici cireșe?” Întrebarea a răsunat în sufletul meu în mod sigur mai puternic decât în curte. În acel moment însă s-a trezit în mine o mândrie ce nu o bănuiam – dar care a rămas o viață întreagă ascunsă în adâncul meu, făcându-și în momentele cruciale apariția – și fără să cobor și fără un strop de rușine, i-am răspuns: „Eu nu fur, nenea Dumitrescu. Eu iau…“. Tăcerea s-a lăsat intre noi. El nu a mai spus nimic, iar eu am sărit pe trepte, plecând cu capul ridicat și cu gustul aromat în mine, la școală. Era ultima zi din anul școlar și pentru dupămasă era anunțat marele eveniment: „Culesul cireșelor”!