Între anii 1863-1864 s-a manifestat un conflict între domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Parlamentul (unicameral) al Principatelor Unite. În esență clasa politică respingea reformele propuse de domnitor și astfel s-a ajuns la un blocaj legislativ. Soluția găsită a fost lovitura de stat din 2 mai 1864 când A.I. Cuza a dizolvat Parlamentul însă a păstrat Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, împotriva tuturor prevederilor constituționale (în acel moment rolul de constituție îl juca Convenția de la Paris din 1858 prin care se puseseră bazele Principatelor Unite).

Al doilea pas a fost un referendum pentru o nouă constituție numită „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (numele era o înșelăciune, documentul de fapt răsturna principiile Convenției de la Paris). Domnitorul devenea principalul actor politic: avea dreptul să inițieze legi, Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp voievodul avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Senatul apărut cu această ocazie nu era altceva decât o cameră legislativă personală a domnitorului. Conform Statutului dezvoltător… Senatul avea 64 de membri; dintre aceștia membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată; restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene. Rolul Senatului lui Cuza era de a modifica legile adoptate de Adunarea legislativă–bineînțeles, conform voinței domnitorului.

Pe scurt: apariția Senatului a fost o dibăcie politică a lui A.I. Cuza pentru a pune sub control personal puterea legislativă, aceasta este originea celei de-a doua camere a Parlamentului României, cea de a consolida regimului de autoritate personală. Un parlament bicameral este obligatoriu pentru statele federale, unde o cameră reprezintă interesele cetățenilor și alta reprezintă interesele membrilor care constituie federația. Pentru un stat unitar ca România un parlament bicameral este inutil, mai ales când are o origine dubioasă.

Acum câteva cuvinte despre tradiția bicameralismului românesc. Constituția din 1866 a menținut Senatul, la fel de fără obiect real. Dacă se ostenește cineva să citească constituția asta vede că menținerea Senatului a fost o șmecherie care a mărit artificial numărul parlamentarilor: în loc să fie numiți de domnitor senatorii erau aleși dintre cei mai bogați locuitori ai județelor și orașelor–în realitate fiind vorba de o consolidare a prezenței legislative a marilor proprietari. Practic marii proprietari de moșii au preluat și perpetuat abuzul constituțional al lui Cuza–dar în interes propriu.

Următoarea reformă a Constituție din 1923 a păstrat Senatul și pentru prima oară s-a încercat să se dea o oarecare logică acestei camere: pe lângă reprezentanții tuturor cultelor recunoscute (mitropoliți, episcopi etc.) a fost introdusă alegerea în Senat a unor reprezentanți din partea industriei, comerțului și agriculturii și a consiliilor județene, ideea fiind de reprezentare legislativă a intereselor instituțiilor și structurilor economice și sociale (câtă vreme România a rămas stat unitar Senatul nu avea un rol clar). De asemenea Senatul a fost populat cu foști miniștri și militari. Rolul Senatului de la 1923 era balansat între susținerea proiectelor regale și reprezentarea intereselor structurilor economice și sociale. Constituția totalitară din 1938 care stabilea un regim de autoritate regală a păstrat și ea Senatul, dar nu are rost să o analizăm aici.

Să recapitulăm istoria și tradiția bicameralismului românesc și a existenței Senatului: un corp legislativ apărut în urma unui act abuziv cu rolul de a consolida un regim autoritar sub o aparență democratică; menținut ulterior din inerție și interesele exclusive ale clasei politice, fără un rol clar în logica constituțională, abia în 1923 a încercat să-și găsească o logică reprezentativă reprimată destul de repede în 1938. Senatul nu este altceva decât o altă formă fără fond în spațiul românesc.

Bibliografie 

• Historice  
• Originea zvonurilor despre „dezmățatul Alexandru Ioan Cuza”
  
• Alexandru Ioan Cuza, așa cum a fost
  
• Parlamentul României
• Senatul României
• Camera Deputaților 
• Lovitura de stat de la 2 mai 1864 
• Codul civil 
• Codul penal
• Legea secularizării averilor mănăstirești
• Școala Națională de Arte Frumoase