Acasă Opinii Cum am uitat să fim oameni….

Cum am uitat să fim oameni….

În 30 de ani ne-am schimbat radical, deși nu vrem să o recunoaștem, darămite să admitem acest lucru! E greu să afli adevărul dar, este și mai greu să-l accepți, deși și acest sentiment, acceptarea, face parte tot din natură noastră fragilă, umană. În fiecare an am devenit mai reci, mai egoișți, mai dornici de câștig. Visele noastre au fost înlocuite de obiective, obiectivele fiind, din păcate, de cele mai multe ori materialiste, și foarte rar de natură spirituală, am uitat chiar să gândim că o ființă umană.

Cursurile de brainwashing, ascunse sub denumiri care mai de care mai sofisticate, ne-au îndepărtat, treptat, treptat de tot ceea ce era uman în noi, sporind un singur lucru: sinistrul nostru EGO, pe care altădată încercăm, mai mult sau mai puțîn timid, să-l ascundem cât mai în adâncul ființei noastre și să-l ținem acolo, bine închis, departe de trăirile noastre, sincere, frumoase. Am denaturat chiar înțelesul unor cuvinte aparent banale. Astfel, acum, a fi mai bun, înseamnă a aduce mai mulți bani, a fi mai isteț înseamnă a “fură mai mult că alțîi”, a fi fidel e acum o utopie, ceva de neacceptat, o prostie, a-i ajută pe ceilalți e mai mult o pierdere de timp, …, și iată cum am ajuns exact unde alții și-au dorit.

Acum, dacă ne oprește o bătrânică/un bătrân pe stradă, să ne ceară ceva, să ne întrebe ceva, nu ne mai oprim, știm că “ne grăbim”, știm că “profitul e la orizont” și că
“trebuie să fim eficienți, puternici, incisivi și mai ales punctuali”. Oare nu ne mințim singuri? Nu cumva suntem mai slabi că niciodată, că individ singur conform cliseului “lup singuratic”. Ce vom face când ne vom trezi și vom vedea goliciunea interioară?

Oare când va veni vremea în care vom face cursuri că să redevenim oameni, ființe sociale, umane, cărora le place să stea de vorba unii cu alțîi, cărora le place să facă lucrurile în comun, cărora le place să se ajute între ei, și mai ales să-și reprime tendința egogentrica care ne face să ne dușmănim precum câinii în față unui ciolan nou, proaspăt. Zilnic, tembelizorul și massmedia otrăvită, ne oferă “exemple” perfide de pițipoance și cocalari, politicieni care au furat și care erau până mai ieri admirați și invidiați și care acum dau cu subsemnatul la DNA, care au “adunat” averi impresionante furând statul, adică furând de la noi toți bunăstare, servicii de sănătate mai bune, educație mai bună, locuri de muncă șamd. Avem o parte din nație care, dacă nu știe ce fac pițipoancele și cocalarii, nu pot adormi linișțiți! La fel, dacă nu știu ce face politicianul X sau Y, nu pot visa la ziua de mâine!

Cei obsedați de gadgeturi, izvorâte parcă din minți bolnave, nu se mai deslipesc de touch screen-urile lor nici când merg la o întâlnire cu prietenii. Acolo, absenți la ce se întâmplă în jur, butonează de zor, fără a avea nici o trăire umană, reală, o interacțiune cu o altă ființă umană, aflată tragic, pe aceeași bancheta cu el sau la doar 20 de centimetri distanță. Au devenit virtuali, că și lumea în care trăiesc.

Nu degeaba se investesc atâtea miliarde de euro în lumea virtuală. Că să ne dezumanizeze mai repede, să ne despartă de aproape, să ne rupă de societate pentru că mai apoi să ne domine mai ușor. Păcât că nu realizăm că: viață e scurtă, și trece mai repede decât ne așteptăm, mai ales când suntem singuri. Suferim de singurătate și nu mai știm să ne exprimăm această durere. Și culmea, simțim că ne lipsește ceva, căutăm acel ceva, dar în mod cert nu acolo unde ar trebui!

Și viața individului nu este total digitală, din fericire. Avem o șansă să ne trezim, să nu irosim și această ultima șansă ce ni se oferă! Acum avem: sentimente “digitale”, “emoticon”-uri pentru toate trăirile noastre! Și vrem că toți să știe ce “probleme digitale” avem, că doar de aceea ne-am făcut cont pe … . Nu mai știm să ne exprimăm, nu mai suntem capabili să ne definim că ființe sociale, cu trăiri, nevoi, dorințe și vise umane. Aici e tragedia!

Costumul corporației, insignă corporației, atitudinea corporației, concediul corporației, familia tip model corporație, au înlocuit treptat puținul moștenit, tradițiile și obiceiurile. Totul acum pute a consumism, sărbătorile încep cu o luna înainte de dată calendaristică, pentru că firmele trebuie să-și facă planul de vânzări, să-și atingă targetul, petrecerile în familie au uneori invitați care culmea vin tot în costumele corporațiilor, cu atitudinea corporatistă, prezentându-se de fapt înaintea noastră că niște produse ale unei culturi superioare, când de fapt, în față noastră defilează o subcultura, o tragedie eudipiana mută dar care își etalează un singur lucru: goliciunea sufletească.

Surprinzător, chiar când interacționează cu ceilalți meseni vorbesc că la meetingurile corporatiste, cu față aceea sobră, care se chinuie să-și ascundă trăirile. Oare cum i-am putea ajută? Această e generația care îndrăznea să se plângă de uniformele ceaușiste din liceu? Mare rușine, imensă aș putea spune! Atunci când fiecare încerca să își “îmbunătățească uniformă”, să arate altfel, să nu pară că poartă doar o banală uniformă de liceu.

Acum poartă uniformă ca niște sclavi, mândri de rangul lor – doar sunt sclavii corporației X! Au uitat ce fericiți erau când “evadau” prin lucruri mici și mărunte din sistem, acum au devenit însuși sistemul. Groaznic, tocmai uniformă le ține loc de închisoare, ecusonul de număr, iar sufletul lor se zbate neputincios, undeva, acolo, pierdut printre dosarele prăfuite și uitate în cine știe ce hrubă a corporației.

Momiți zilnic cu promisiuni de genul: dacă o să fii cuminte și ascultător și o să stai peste program, o să vii sambetele și duminicile la lucru, atunci o să ajungi și tu că șeful tău. Și astfel viață alături de copilul/copiii tăi dispare, viață plină de farmec a generației părinților noștri care găseau timp să gătească împreună, să facă cumpărăturile împreună, să facă conserve, să pună murături, să se învoiască să crească copilul pe rând, să facă sacrificii numai că să fie împreună, devine doar amintiri! Dar unele frumoase și trăite uman, nu că sclavi ai corporației!

Societatea are nevoie de sclavi. Sclavii se obțîn din sclavi! Copiii sunt luați din sânul familiei de la vârste din ce în ce mai fragede. De ce? Pentru că astfel dispar tradițiile și obiceiurile. Nu trebuie să fi geniu că să realizezi că, totul se face pentru “mai binele nostru”. Curios, eu am învățat că “mai binele” e dușmanul binelui, voi nu tot așa ați învățat?

Limba română se schimbă, se “îmbogățește”, devine romgleză, încet, încet, dispare graiul curat românesc. Același lucru se întâmplă și în familiile minorităților care vorbesc altceva decât română, limba maternă se denaturează, se împute cu cuvinte străine, care sună ciudat, americanismele apar de unde nu-ți vine a crede iar rezultatul o să-l vedem cu toțîi peste câțiva ani. Ministerul educației nici măcar nu se mai străduiește să păstreze aparențele, manualele pentru clasele mici încă așteaptă să fie tipărite. E oare întâmplătoare această situație? Eu cred că nu! Cine știe ce orori vor cuprinde între paginile lor!

Unde e timpul pe care îl aveam înainte, când în loc să ne uităm la televizor, citeam o carte și, când o terminăm, abia așteptăm să vedem cine a mai citit-o, și să facem schimb de idei? Unde sunt lucrurile care ne legau, care ne făceau să fim umani, să fim o nație, să fim un popor? Unde sunt spectacolele de opera în care se bisau “Corul sclavilor” de câteva ori spre bucuria auditoriului și enervarea tupchilatilor, a soparlitorilor prezenți la eveniment, unde sunt piesele de la Tănase, la care toată lumea râdea la glumele cu subanteles ale adevăraților creatori de artă? Au pierit cu totul, s-au transformat în amintiri dulci, adevărate, umane. Dar trist, s-au dus, au murit, nu mai fac parte din viață cetățîi pustiite și totuși locuite! Un paradox lamentabil, nu-i așa?

Concluzionand putem spune că, un popor fără tradiție, fără credințe și fără obiceiuri este un popor vulnerabil social. Asta o știe orice specialist în “inginerie socială”. Și poporul român tinde să ajungă un popor vulnerabil. Cine are oare interesul să ne dezbine, împrăștie, distrugă? Poate că, a venit vremea să vedem cine ne sunt cu adevărat prietenii, și cine ne sunt dușmanii! Pentru că: nu poți lupta împotriva unui dușman până când nu l-ai identificat, i-ai identificat obiectivele și ai dezvoltat mijloace de contracarare a lor.

Acele vremuri odioase s-au dus demult, dar amintirile persistă încă. Oare de ce? Aveam prea mult timp să gândim și acum nu-l mai avem? Acum știm doar un lucru: să muncim, să muncim și iar să muncim. În 39 de ani “specialiștii” au reușit să ne readucă la stadiul de animal care în afară de muncă altceva nu știe. Care muncește nu că să trăiască ci că să subziste, Și ne mai roade o boală, mortală invidie, cât mai multă, cât cuprinde că doar proverbul cu “să moară și capra vecinului” aici s-a născut. Și sună atât de trist, asta dacă stăm să ne gândim concret la ce oroare ascunde de fapt.

Închei totuși cu speranța că, în curând, vor apărea cursurile care ne vor învață să redevenim oameni, ființe sociale, cărora le place să stea de vorba unii cu alțîi, cărora le place să facă lucrurile în comun, să se ajute între ei, care vor învață să prețuiască timpul petrecut în societate, care … .

Speranța nu moare niciodată, nu-i așa?

Post Scriptum: renunțarea la tot ce este digital ajută, ajută enorm, mai ales când suntem în societate, când avem șansă să interacționăm cu semenii, semeni pe care în prezența “digitalelor” îi ignorăm cu desăvârșire, că doar de aceea au fost create!

1 COMENTARIU

  1. Nu vă plângeţi, asta e societatea pe care aţi format. Cei mai vechi sunt şi acum cu bun simţ şi judecată, dar nu înving cu prostimea formată a noilor generaţii. Ce ţară e România? Aia pe care aţi format-o cu ideile şi faptele occidentului. Din păcate nici măcar nu vedeţi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.