Nu sunt comunist, bolșevic sau neo-marxist. Părinții mei nu au fost torționari sau potentați comuniști. Ba mai mult tata a suferit destul de pe urma securiștilor. Nu mă legitimez însă cu suferința lui pentru a câștiga simpatia cuiva. Chiar dacă numărul detractorilor de când practic jurnalismul de investigație, specializarea mea, a crescut considerabil, mai ales în ultimele trei decenii. Am învățat că bărbații își asumă deschis viața și îi suportă consecințele in picioare. Fără să se plângă. Să se ferească. Așa că aș aprecia dacă după ce citiți aceste rânduri, nu-mi ma înjurați părinții. În privat și public. Nu e prima dată când m-am trezit înjurat fără nici un motiv și am reacționat. Dar a fost ușor pentru cei care îmi poartă sâmbetele de ceva vreme să distorsioneze afirmațiile făcute, asa cum se fac majoritatea campaniilor de linsaj pe Facebook. Te întrebi unde este discernămîntul. De multe ori am sărit de cur în sus de aceea e cazul să-mi cer scuze pentru limbajul folosit, dar el nu poate fi folosit ca pretext pentru a ingropa un subiect dureros de real.
Ca și mai tânărul meu coleg, Mădălin Hodor, cred ca rolul istoricului nu este acela de a fi un lăutar pe care îl angajezi să îți cânte maneaua preferată. Același val de indignare l-a stârnit și intenția mea de a scrie o carte despre culisele securității gălățene. C-au ieșit trei, nu una, este o altă poveste. În paginile lor sunt foarte multe noutăți, eroi cărora le smulg masca de neprihăniți și îi aduc în bătaia luminii reflectoarelor. Mă sperie însă în continuare întrebarea insinunată care mi se adresează: eu sunt în carte? Chiar așa largă este aria de selecție a torționarilor sau a celor care sifonau contra unor avantaje, pe toți cei din jur? Cum s-ar putea aduce în discuție un soi de complicitate mai adâncă a victimelor cu actualele fotolii călduțe de reșapați ai istoriei, unii chiar pozând în lideri de opinie. Asta chiar dacă se preferă stilul tabloid, inflamator, pentru trafic – dupã care ne indignăm cã publicul reacționeazã microbist.
Sensul sarcasmului meu se putea percepe nuami prin prisma atitudiniii generale a mea. În ciuda negativismului sau faptului că nici măcar evenimentele recente nu pot fi prezentate conform adevărului, riscând linșarea publică a celor care spun ca și mine și ca și alți câțiva, adevărul. Uneori mândria și puterea ego-ului eclipsează raționalul. De aceea la prima vedere pare un joc macabru cu orori uriașe de suferință, crimă și nedreptate. Dacă nu se intervine urgent vom citi în continuare doar varianta celor care se burzuluiesc. Mai ales că se pretind noii stăpâni ai comunicării, total inexact. Ies la lumină cele mai jegoase caractere, în stare să jignească pe oricine numai să-și asigure o funcție. Mitologia nu e adevăr. Dar eu îmi continui munca stârnind cuibul de viespi. Ceilalți nu prea au curaj, preferând să vorbească din amvonul bisericilor grupate în jurul unor secte. Probabil iau și ceva gloanțe de acolo, dar vorba unui prieten: ne pișăm pe ei. Cum un om bun ce se pune în slujba adevărului va și greși pentru că este om. Dar dincolo de greșeală rămâne adevărul. Acceptat sau nu de singurul public pe care-l avem, cel bezmetic, plin de părerologi.
Ticăloșii trăiesc în toate epocile istorice. Inclusiv azi în România, țara unde a scrie despre istoria reală a comunismului este la fel de periculos cu a ancheta rețelele de crimă organizată ca procuror. Suntem un neam de conștiințe pervertite care își caută busola. Nu sunt genul acela de fată de pension care se ferește de bătaie. Dar să fie cu argumente solide, nu inventate. Chiar dacă prin istorie au fost și mulți legionari care au pactizat cu Nicolschi și au torturat alți deținuți. Anii de după primul război mondial au fost anii ai violenței începute încă de după 1890 după apariția socialismului și anarhismului. Ideiile lui Karl Marx cu revoluția violentă și schimbarea orânduirii prin revoluție adică prin forțăa au generat tot felul de indivizi care au acționat prin violență maximă.
Au fost și niște crime în scop politic care au început să fie ”la modă”, cum ar fi asasinarea împărătesei Austriei Elisabeta-Sissi, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, atentatul de la Senat al lui Max Goldstein, despre care marii noștri descoperitori ai ”adevărului istoric” nu vor scrie niciodată. Nici despre crimele și arestările abuzive dinaintea alegerilor comise împotriva legionarilor de dinaintea alegerilor nu nu vor scrie și nici despre camarila regală din jurul lui Carol al II-lea al României nu vor scrie, ci doar despre unii legionari radicalizați de atâtea abuzuri și crime, că așa e de bon ton la neomarxiștii din pepiniera lui Lucian Boia. De ani buni aștept clipa în care în această țară va exista voință politică pentru demascarea comunismului pe bune.
Țara asta e țara slugilor securității, nu știu dacă ceilalți oameni mai au loc în ea. Cât despre adevăr, este doar cel care covine fiecăruia. Sper să-i scot din vizuini pe borfași și să le zgâlțănesc mutrele. Urmăriți-mă, nu am terminat. Promit să fiu clar și obiectiv. Pentru poporul rămas încă de la Ciuleandra și mai ales după Ciocârlia lui Enescu. Pentru toate focile aplaudace
