Acasă Literatura Frânturi de viață….Partea II. (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator...

Frânturi de viață….Partea II. (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

62
0

Mama – Munte, Vultur, Pâine dulce…

Am simțit nevoia să mai scormonesc prin sacul cu amintiri, ca un copil ce caută prin comorile ascunse în sipet, să mă cuibăresc printre ele si, din noianul lor, să scot câteva la iveală, să le retrăiesc, chiar dacă unele mă dor încă… Voi scrie despre Mama, acea ființă dulce nouă, dătătoare de viață și icoană pe altarul sufletelor noastre.

E o poveste tristă… de fapt, nu prea sună a poveste, nu-i basm, dar e așa cum eu am trăit-o, cu bune și poate mai puțin bune; amintiri din cele trăite în casa în care am crescut, ceva din viața părinților mei: a tatei, a mamei, a bunicii, a acestor oameni care m-au adus pe lume, m-au iubit, fiecare cum, cât a putut și timpul i-a lăsat. Așa deci, prinsă în caruselul timpului, am ajuns la vârsta aceea fragedă, în care toată existența mea, a noastră s-a zdruncinat cu pierderea bruscă a tatălui meu, cel mai scump tătic din lume pentru mine… murind, ultima-i suflare i-a fost cu numele nostru pe buze, al meu și-al mamei mele, știind că vom rămâne-n voia sortii. Cunoștea de dinainte că va muri, medic fiind, dar ne-a ținut-o ascuns de noi…

Câteodată, îi mai scăpa câte-o vorbă, ce mă punea pe gânduri, întrebându-mă cât de mult îl iubeam, dacă-mi va lipsi de-o fi să dispară într-o zi și chiar odată, îmi amintesc, văzându-mă spălând ceva, îmi spusese: “bravo fetița tatei, să fii gospodinuță, să știi să faci de toate, când tata nu va mai fi și vei rămane singurică”… Si-așa, într-o neagra zi de sfârșit de octombrie s-a dus… s-a dus departe de mine, de noi… Nu voi spune aici despre durerea ce m-a copleșit, de golul imens, de înverșunarea ce-am simțit și m-a facut să scriu, la 9 ani ai mei, primele mele versuri, ce pot fi citite și azi pe cruce: ”Tăticule,/Mânuțele mi-s mici,/Dar aș avea putere,/ Să strâng de gât,/ Pe moarte-aceea nemiloasă, /Ce mi te-a răpit, /Tătic iubit “…

Tata, basarabean de origine, refugiat în țară, ajuns lector la Facultatea de Medicină Veterinară și Zootehnie din București, dat jos mai apoi de sistemul anilor ce-au urmat, ca ne-având rădăcini sănătoase, fiu de preot, ”chiabur” chipurile, a urmat drumul provinciei, în Moldova, cunoscând mai târziu pe mama, o fetișcană mult mai tânără ca el. A urmat o poveste de dragoste impresionantă, (păstrez și azi scrisorile lor de dragoste ), furtunoasă uneori, mama fiind foarte grijulie, agasantă chiar știind că suferea de diabet juvenil și el, lucrând de dimineață până seara pe teren și-a depășit puterile, în final plătind cu viața .

Am rămas deci singure pe lume, eu, bunica și măicuța mea dragă, văduvă la o vârstă tânără, (34 de ani), fără mari posibilități financiare. După pierderea tatălui meu, mama, căzută pradă disperării, a suferit o congestie cerebrală, timp in care nu recunoștea pe nimeni, nici chiar pe mine, mai mult chiar, în halucinațiile ei crezându-ne, pe mine și pe bunica vinovate de moartea lui. Eu, cu durere în suflet, speriată de urletele ei, ca un pui de vrăbioară neajutorat, mă ascundeam din colț în colț, să nu mă vadă și-mi frângeam mâinile a neputință, neștiind pe cine sa plâng mai mult… pe tata care s-a dus ? Pe mama ? Pe mine ? Pe noi toti…Cu timpul însă, făcând curaj, s-a ridicat mama de pe patul bolii, viața a-nceput s-o învețe treptat că trebuie să lupte, să se ridice, să-i prindă hamurile, să continue să trăiască, pentru copilul ei măcar, dacă nu pentru ea, pediatrul avertizând-o, la un examen medical al meu, că mă va pierde și pe mine, dacă nu va avea grijă. Atunci, a simțit că-i fuge pământul sub picioare, a fost ca o lovitură grea în stomac, necesară însă ca s-o trezească la realitate și să-i arate că răul, poate fi și mai rău…

Mama, casnică fiind până atunci, a încetat dintr-odată să mai fie d-na doctor… ce curioasă-i viața, ironică deseori, parcă nimeni n-o mai cunoștea când începuse să bată la porți. După căutări, a găsit un post de lucru, a muncit din răsputeri, a fost cu timpul ”fruntașă în producție”, cum se spunea pe-atunci, premii, fotografii pe Panoul de Onoare, în fiecare an dădea examene sărăcuța, să se califice pe-un post foarte important și greu, cu mare rasponsabilitate, de-i tremura sufletul să nu-l piardă. N-am să uit de primul ei salariu luat (vreo 550 lei pentru necalificați)… a venit acasă cu o cutie de bomboane de ciocolată și-o sticluță de licheur de portocale, să sărbătorim evenimentul… primii ei bani câștigați, pe care-i număra în palmă și plângea… plângea de bucurie? Nuuu, de amar, că nu știa unde să-i împartă: la cumpărat lemne, că venise iarna între timp și casa noastră, mare, veche, de piatră, cu sobele alea de teracotă cât peretele si asa de friguroasă ? La franceză, unde aveam profesor particular ? La lecțiile de vioară, pasiunea tatălui meu și mândria lui când îi cântam ” Il Silenzio ”, melodia lui preferată ? Imi amintesc vorbele mamei spunându-i bunicii intr-o seară: ” nu vreau să spună nimeni că-i orfană, copilul meu va face tot ce făcea înainte, când trăia tatăl ei, va fi îmbrăcată mai frumos ca toți, chiar de-aș rămâne eu desculță, va studia și-l voi face om, cum și-ar fi dorit dânsul “. Dar, mai erau și cheltuielile de fiecare zi… Toate astea cum să iasă din cei 550 de lei? Aahh…și de câte ori nu o prindeam plângând nopțile, frământându-se a neputință, ziua să-și șteargă lacrimile pe-ascuns cu dosul palmei și când o întrebam, îmi spunea că-i intrase o geană-n ochi. Mamă… mamă dragă, când mă gândesc la tine… iți văd ochii roșii de plâns… Unde-ți erau ochii tăi frumoși, verzi-căprui, prin ce neguri pierduți că, rar i-am mai văzut de-atunci curați, limpezi, fără lacrimi, zâmbitori și drăgăstoși ? Au dispărut din ei căldura, au devenim mai crunți, mai severi, uneori chiar reci, ca lama (ideea mea poate ?), chiar și puțin răutăcioși câte-odată, când ceva nu-i era pe plac. Imi căutam vreo vină, mă gândeam că poate chiar existența mea uneori o îngreunează, îmi ziceam că, poate dacă nu existam, și-ar fi găsit mai ușor drumul în viață. Mă retrăgeam în colțul meu, sufeream în tăcere, nu voiam să mă vadă, să-i provoc răni mai adânci și așteptam până când ochii ei umbroși ar fi scânteiat iarăși de căldură sufletească. Copil fiind, mai făceam câte-o boroboață… o plăteam însă cu vârf și îndesat  de parcă, odată cu pierderea tatei, mi s-a prăpădit și copilăria și dreptul de-a mă bucura din plin, așa, ca alți copii, pe care-i vedeam veseli să țopăie cu părinții de mână, fără griji și frică. Chiar dacă mă bucuram de ceva, mă prindea imediat ingrijoarea, mi-era teamă că mult nu va dura… toată viața m-a urmat frica de clipa următoare… oare ce-mi va aduce ? Ahh, cât îmi doream și eu să fiu ca ei… când ne dădea liber de la școală, cred că eram singurul copil care nu-și arunca geanta-n sus de bucurie, pe mine nu mă aștepta nimic bun… Mi s-au dus anii de-altădată, liberi, frumoși, liniștiți, entuziasmul dând loc grijii… Daa, am devenit “Copil fără Copilărie”, n-am mai avut parcă drept la ea, așa, dintr-o dată devenisem Cenușăreasa din poveste ! Aah, ce bine că existau basmele, numai citindu-le uitam de toate cele și pluteam în lumea lor nemărginită, unde mă hrăneam cu vise. Aveam un program strict, împărțită ziua în ore de învățat, învățat… studiu la vioară și… dacă mai rămânea ceva timp, hai la joacă, numai că, terminând cu toate, nici urmă de copii nu mai era pe-afară; mă prindea noaptea și-ntristată mă fura somnul pe scaun. Atunci simțeam mâinile mamei să mă ducă în brațe la pătucul meu, să mă mângâie ușor, să-mi șoptească cuvinte drăgăstoase plângând încet de remușcări că nu mă lăsase cu copiii. Pe furiș, mai ieșeam la joacă, când lipsea la serviciu, mă lăsa bunica pe ascuns, cu condiția să revin înainte de-a se întoarce mama, ca nu cumva să ne certe pe-amândouă. Îmi amintesc cum odată, m-am făcut că dorm, doar ca s-o aud cum îmi șoptește cuvintele acelea drăgăstoase, pline de iubire maternă și blândețe. Am întrebat-o odată : ”mamă, tu mă iubești cu-adevărat” ? Mi-a zis că, ”sigur că da, doar în fiecare noapte eu te învelesc, te mângâi și-ți șoptesc cuvinte de drag, tot ce fac, o fac pentru tine”. Am întrebat-o: ”de ce mă mângâi în somn numai ? De ce nu-mi arăți dragostea când sunt trează? Oare nu înțelegi câtă nevoie am de ea, cât vreau să mai te-aud șoptindu-mi dulce, așa ca altădată? Să-mi spui basme făcându-mi teatru cu umbrele mâinilor tale pe perete, ca înainte, ca sa adorm ? De ce ? Unde-i vina mea ? Cu ce am greșit “?

Îmi amintesc, odată….n-am să uit….plecând la serviciu, mi-a spus mama să nu uit cu joaca să cumpăr pâine și ceva de la alimentara din colț. Eu….m-am luat cu copiii, cu jocul și… am uitat… la Pâine, n-am mai găsit, Alimentara… s-a închis, am venit cu mâna goală acasă tremurând de frică la ce voi avea de auzit!

Bunica nu știa ce să gătească și cum să mă acopere…draga de ea, întotdeauna îmi lua apărarea, întotdeauna se băga între noi, mă ascundea dupa fusta ei. A venit mama acasă… a clătinat din cap cu dezamăgire, durere în ochii grei de reproș, n-a scos un cuvânt, nu m-a certat, dar mai bine ar fi făcut-o; s-a dus în grădină și izbucnind în plâns, a început să adune în poală ștevie, ceapă, câțiva cartofi, le-a gătit tăcută, a făcut o mămăliguță și-așa….am mâncat în ziua aceea. Mâncam… și lacrimile îmi curgeau pe obraz, nu cred să mă fi simțit mai rușinată în viață, ca atunci, iresponsabilă. Abia atunci m-am dezmeticit, am conștientizat pentru prima dată că tata, om de prestigiu, la care toți își scoteau pălăria când trecea pe stradă, stâlpul casei noastre, sprijinul nostru și tot ceea ce însemnase el pentru mine, fiind feblețea lui… a dispărut… a murit… și-odată cu el și copilăria mea… Deodată… nimeni nu ne mai cunoștea, prieteni de familie până atunci, ce ne veneau la mesele întinse cu bunătăți preparate și ornate de mâinile harnice ale mamei și bunicii, deodată, au încetat să ne mai vină, ne evitau cu tact, ba chiar ne-au intors spatele… am constatat atunci că, suntem mai nimic, în voia soartei și că trebuia să ne întărim sufletul și să mergem cu pașii noștri, mai departe, mai departe…

Am învățat de-atunci să apreciez mai mult munca mamei, a bunicii, să fiu cât puteam de bună, liniștită, ascultătoare, să învăț cât mai bine, să nu-i ies din cuvânt, un mic robot aș zice, plin însă de suflet, afectiv, retras acasă, dar năzbâtios in afara ei, de parcâ voiam sâ-mi umplu sufletul cu tot ce-mi putea da bucurie; nimeni insâ nu cunoștea ce-i in sinea mea cu-adevarat, nimeni nu cunoștea, că teama iși făcuse culcuș pentru totdeauna, teamă de tot și de toate, teamă de neprevăzut, Teama care mă însoțește până și azi în subconștientul meu ! Așa, îmi așteptam cuminte porția de iubire, care uneori mă sugruma, alteori îmi lipsea, când mama nu era în toane bune; nu aveam pretenții, nu ceream nimic, cum făceau alți copii, știam că-mi va dărui singură cum, cât și când va putea. Odată, mergând la plimbare cu mama și bunica, am zărit o femeie din Rusia venită, ce ținea în mâini o păpușă mare, cât jumătate din mine, cu o rochie minunată, albă ca neauua, cu părul auriu, lung și des, împletit în codițe groase, care zicea ”mama” când o întorceai, Nina o chema, dupa cum scria pe etichetă. Am rămas cu gura căscată, cu jind să o privesc, să mă satur cu imaginea… M-a zărit mama atunci și mi-a zis: ”hai, du-te și întreab-o, cât vinde păpușa asta” . Am alergat ca visul, dar întrebând-o mi s-a destrămat de-ndată, n-aveam curajul să-i spun mamei… costa 250 de lei, adică jumătate din salariul ei. I-am zis: ‘‘lasă-o mămico, nu-i pentru mine, e și mare, nu-i nimic, am păpușa de la tăticu, mă joc eu cu ea, nu contează” (o păstrez și azi, după zeci si zeci de ani ), străduindu-mă să par veselă și nepăsătoare, nevrând s-o întristez cu ceva, ce altădată, nu s-ar fi pus poate problema. Ajungând acasă, mama ne-a spus că ar avea o treabă și va lipsi puțin. Am rămas cu gândul la Nina, spunându-i bunicii, cât de superbă era, cum i-aș fi pieptănat părul lung până la brâu, să-i fac codițe și… dintr-o data… ce să văd ? Minune… iat-o pe Nina în brațele mamei, am rămas stupefiată, nu știam dacă trebuia să râd, să plâng, să sar într-un picior, mă gândeam la marea bucurie, de-a arăta-o copiilor din curte și-n același timp, la banii aceia dați, că poate-i vor lipsi mamei. Mi-am luat păpușa în brațe și-am adormit cu ea pe pernă visând frumos, dar și aievea, nu exista plimbare să fac fără s-o iau cu mine pe Nina, mândră, nevoie mare, când lumea întorcea capul s-o vadă…

După vreo doi ani de la decesul tatei, am simțit un pic de sărbătoare în sfârșit în casă, când reușisem s-o fac pe mama să renunțe la doliu (off, cât de mult imi înegrise inima doliul acela) și când, după atâta timp, a început să ne intre o rază de lumină în casă, printre perdelele grele de velur, trase și oglinzile acoperite. În sfârșit… viață în casă, ascultând radioul, vizionând emisiunile la televizor, până atunci stinse, ferestrele larg deschise, flori proaspete în vaze. Macii, fiind printre florile preferate ale mamei, aveam grijă să nu-i lipsească, cumpărându-i de la o vecină din gradină, cu mărunții mei din buzunar. Ce bucurie, au început să ne intre mai des oaspeți în casă, rudele, prietene de-ale mamei, la câte-o cafea, un dulce, sporovăieli, voci, râsete… Doamne, câtă nevoie aveam s-o aud din nou să râdă. În sfârșit, vor înceta bocetele acelea ale mamei, să mă trezească noaptea și coșmarele să o chinuiască, vom putea dormi în liniște și pace… Mama mea, draga de ea, nevoile vieții au făcut-o și cerber și sensibilă și austeră și dulce, dar, încet-încet timpul ne-a vindecat rănile adânci, ne-a alinat, cicatricile au rămas însă, n-am uitat vreodată, ne-au însoțit mereu și pot spune că până și azi mă însoțesc aceleași sentimente, tresalt la acele trăiri. Am avut și momente de fericire și armonie, dar toate sub umbra grea a furtunii !

Aud parcă și-acum la radio melodia Eternitate, la modă pe atunci sau a lui Tom Jones, Delilah, îi placeau mamei surprinzând-o pe furiș, acolo unde trebăluia prin casă, s-o fredoneze încetișor… mi-au dat lacrimile de bucurie… am știut că, vom continua să trăim… că nu ne vom pierde prin hățișurile vieții, că vom răzbate la lumină și noi… că ne vom mai putea bucura!

Timpul trecea, eu creșteam și crescând, am început s-o sprijin cât mai mult sufletește, de câte ori cădea psihic, problemele sănătătii ei zdruncinate de-atunci, urmărind-o pas cu pas, de fiecare dată plătind un tribut tot mai greu vieții, o secure deasupra capului ei și-al meu. Teama nu m-a părăsit, va continua să-mi bântuie mintea, de frică sa n-o pierd. Am început s-o cresc eu într-un fel pe ea, asumându-mi o responsabilitate mai mare poate decât puteau umerii mei fragili, încercând întotdeauna s-o fac să zâmbească, să râdă, dorind să fie fericită, să-i dau iubire și sprijin, de care avea atâta nevoie și viața i-a tăgăduit. Am devenit totul pentru ea, în special după pierderea bunicii… dar, cu un sentiment că-i aparțin numai ei, că nimeni n-are dreptul la mine, că nu mă poate împărți cu nimeni, nici chiar cu familia mea, mai tarziu…un fel de, ” sau eu, sau ei “, de teamă ca nu cumva să mă piardă…Și câte n-ar fi încă de spus… Doamne…

Asta a fost povestea mea și-a măicuței mele, care a trăit în văduvie, a muncit o viață, s-a chinuit o viață și, a plecat din viața asta, din păcate, necunoscând ce-i aceea fericire, necazurile, bolile ținându-se-n lanț după ea, până când, neștiind unde s-o găsească, necrezând c-ar mai putea-o gusta, când i-am pus-o eu în palme… a refuzat s-o țină, deși am făcut tot ce omenește-i posibil, dăruindu-i o familie frumoasă, în care să trăiască așa cum se cuvine, alături de cei dragi, dar… VIAȚA tot dură a fost cu ea, durerea prea o învățase să câștige singură totul sau să-l piardă, nu conta, cu o mândrie de vultur, crezând că, ce nu face ea, nu-i poate face nimeni și, că “daruri” nu primește sau, n-are drept la ele. La urmă… a trădat-o VIAȚA, părăsind-o, sortită la fel ca vulturii, să moară singuri, la înălțime… în zborul lor !

Mama, în final, ființă neprețuită, a fost un cal sălbatic, singuratic, străbătând stepele Vieții, în care a intrat clandestin, a colindat, s-a încurcat prin mărăcinii ei, plătind o carmă nemeritată; un vuture singuratec, un munte fălos, plin de tărie și dârzenie, ce nu credeam că va muri vreodată, nu așa cum a murit dar, se pare că și munții se sfărâmă… mai era și-o pâine dulce, fragedă, plină de sensibilitate până la lacrimi, pe care-o exprima cu explozii de dulci mângâieri și îmbrățișări duioase , dar și prin poezie, muzică, pictură, în tot ce era gingaș și frumos, în tot ce făcea; tot ce atingea cu mâna ei, în aur se prefăcea, cele mai mici lucruri și neînsemnate căpătau formă și culoare în mânuțele ei pricepute… Doamne ce mult mi-aș mai dori să i le mai sărut, să le mai simt căldura lor caracteristică, (ciudat, dar niciodată nu erau reci ci, palme mari, muncite si fierbinți… ), dar și puterea din ele cu care încerca sa mă susțină și sa-mi fie pavăză la orice simțea ca mamă că primejduiesc. N-am cunoscut o ființă mai devotată, mai gospodină și pricepută în toate celea, mai ordonată, până la exagerare chiar, neepuizabilă, ca argintul viu, poate așa crezând că va fugi de soarta asta nemiloasă ce-o urmarea pas cu pas, așteptând parcă momentul să o lovească iar și iar, o clipă sa nu respire în voia ei… așa devenise o ființă ciclotimică, ce trecea repede de la entuziasm și veselie la lacrimă și furie… ( pe cine ? )… poate pe Viața asta sortită cu atâtea încercări, ce nu voia s-o lase în sfârșit să se bucure, plătind cu vârf și îndesat pentru nu știu ce vină sau, a cui ! Așa  a fost ea… Mama mea dragă si neprețuită!

Abia acum, ajunsă și eu la vârsta senectuții, o pot întelege când părea dură și austeră… acum, când îmi cresc la rându-mi copiii, când simt teamă tremurând pentru ei la orice pas să facă, abia acum o înteleg și-i pot da dreptate la multe, la ceea ce mie mi se părea nedrept atunci, când tanără fiind, sufocată de toate, voiam să zbor, să-mi trăiesc în sfârșit viața cu porii deschiși, basmele ce le citisem in copilărie să le fi putut face realitate !

Cât de fericită a fost Mama ? Nu știu și n-am aflat dacă a fost vreodată, poate că niciodată cu adevărat! Poate pentru ea, personal… niciodată cu adevărat ! A fost dintre oamenii aceia la care spui la… final : ”dă-i Doamne acolo unde este (de este undeva…), ceea ce nu i-a fost dat vreodată aici, pe acest pamânt ” !

Domnul s-o aibă în paza lui, pe ea, pe tatăl meu, pe bunica, oamenii mei cei dragi, înrădăcinați în trup, în suflet și-adânc în inima mea !

A se vedea și articolul:

Frânturi de viață….Partea I. (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Articolul precedentO călătorie prin locuri mai puțin bătute: Georgia (Corespondență de la Paulina Popescu, prozator, preşedinte al Asociatiei Românilor din Triunghiul de Aur-ARTA, Canada – Ontario)
Articolul următorNu pot să cred! (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)
Matematician şi fizician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care aui contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze îin lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.