Acasă Poezii Frânturi de viață….Partea I. (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator...

Frânturi de viață….Partea I. (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

82
1
Ah, tu, Copilărie, prin ce hățișuri te-ai ascuns,
Ce mult aș vrea, pe calea-ți iarăși să mă-ntorc...
Șuvoi trec anii, simt, că nu mi-ai fost 'ndeajuns,
Copil sa fiu, clipe-n pumni-mi mici să le mai storc...

 

Am trăit ani frumoși de copilărie, cât a fost în viață tata în special, cei mai frumoși ani petrecându-i în preajma lui, cu o legătură strânsă, că nici măcar moartea nu ne-a despărțit vreodată, el sălășluind în ungherele minții mele, ca o icoană plină de bunătate și har, Nu că pe mama și bunica nu le-am iubit mult, Doamne-ferește, ar fi mare păcat, bucăți din ele eram, trup și suflet, dar tata era sprijinul meu, figură blajină, pansament să-l pui pe rană, nu altceva !

Lector fiind la Facultatea de Medicină Veterinară din București, tatăl meu a fost obligat de sistemul anilor ce-au urmat, să demisioneze, începând un șir de peregrinări, un fel cam ca țiganii cu cortul, din loc în loc, găsindu-l probabil că era bun de corvoadă; pe unde era nevoie mai multă, hop și el și când își făcuse deja familia, hop și noi. Așa, am colindat prin multe locuri din Moldova, primul fiind Botoșani unde m-am născut, apoi alte târgulețe, sătulețe, urmând Dagâța unde a fost transferat ca doctor veterinar și medic șef de regiune cum era pe-atunci, regiunea Iași. La sfârșit Vaslui, unde ne-am stabilit definitiv, fiind pentru un an și ceva profesor la școala postliceală veterinară. Acolo și-a încheiat socotelile cu viața, tragic, pe neașteptate pentru noi, (dar nu și pentru el, după cum s-a dovedit mai târziu), în clasă, predând la elevi și-n câteva ceasuri viața i s-a scurs, din neglijența medicilor de gardă, totul sfârșindu-se și pentru el, dar și pentru noi, cei rămăși în voia Domnului! După această mică incursiune, prin viețile noastre, hai să ne întoarcem la Dagâța…

Ce pot spune de Dagâța ? Un sătuc mic, de șes, ce-l trecea pe-atunci la mijloc râul volburos și-l împărțea în două, trecându-se dintr-o parte într-alta a satului, pe un pod mare de lemn, azi și de mulți ani secat sau mutat cursul, nu mai știu… Un sat plin de câmpuri verzi, de livezi, așa de frumos în ochii mei și-n amintirile mele, așa de pitoresc, că nu-l voi uita niciodată; este satul celor mai frumoși ani ai mei, leagănul copilăriei mele, unde am petrecut un vis, adunând amintiri să-mi ajungă o viață-ntreagă… Am stat vreo trei anișori numai, acolo începând școala primara, prima și-jumătate din clasa a-2-a, acolo am început să învăț să scriu, să citesc, cu neuitatul meu dascăl Duhneanu, um om în vârstă, plin de blândețe și har de-a dărui, de-a ne învăța, din tot ceea ce știa ! Acolo, m-am înconjurat de copiii satului, cu care petreceam cele mai minunate clipe, când ne adunam pe uliță… Doamne, și-acum îmi răsună în urechi hărmălaia, vocile și strigătele noastre, când ne jucam de-ascunselea, roata, capra, țurca pe maidanele din jur, când făceam așa-zisele ”expeditii”, prin livezile altora, la furat cireșe, dude, mere, gutui, că doar se știe, că niciun fruct nu-i așa de gustos ca cel furat din pom. Dar mare distracție era când ne duceam la calea ferată și așteptam, la o anumită oră, să treacă marfarul cu vagoanele pline de sfeclă de zahăr, deasupra, pe grămezi stând oamenii la sporovăială în vânt.

Ne piteam cu grămăjoare de bolovani fiecare și când apărea mărfarul îi azvârleam înspre ei făcând fel de fel de grimase și maimuțăreli… la care ei răspundeau aruncând cu sfeclă după noi. Apoi, căram sfecla acasă, o curățam și-o ronțăiam, de parcă cine știe ce bunătate mai era, însă, era dulce. De vreo câteva ori am repetat figura, până când s-au prins de veste și nu mai era nevoie să le azvârlim bolobani ci, văzându-ne, ne aruncau singuri sfecla, noi făcându-le din mână mulțumind și urându-le drum bun pe mai departe ! S-au învățat că trecând pe la Dagâța, o ceată de prichindei îi așteptau și când se întâmpla să nu venim la întâlnire în vreo zi, ne găseam porția de sfeclă pe miriște. Poznași, nevoie mare mai eram, dar asta era și farmecul acelor ani de copilărie, totul părând frumos, bun si gustos.

Jucării multe nu aveam pe-atunci, dar învățasem să ni le facem singuri din orice: din cârpe făceam păpuși, le coseam rochițele, le împleteam cu andrelele căciulițe și fulare, castele din cărămizi și lemn, de la tâmplarul satului, cu băieții învățasem să facem fluiere, pistoale de apa din tulpine goale pe dinăuntru, din bucăți de scândură cu un ciocan și ceva cuie, făceam război de țesut pentru covorașe, din șipci legate de picior cu sfoară, schiuri și câte și mai câte ce, copiii de azi n-au trăit, n-au cunoscut și poate că nici nu se bucură așa de mult ca noi. Prea au de toate azi, prea îi așteaptă darurile părinților, fără ca de multe ori să le fie cerute, fără să-i impresioneze prea mult, pentru că nu au apucat să le dorească și să le viseze. Câte ore nu umpleam, înghesuiți cu toții pe o velință la iarbă verde, cu un puzzle cu imagini minunate din basme, ce mi-l dăruise tata… Îmi amintesc cum, cu așa-zisul ”ciubuc” dat de părinți sau, substras cu dibăcie din vreun portofel uitat, mergeam la prăvălia satului (mai apoi s-a deschis primul super market) și ne cumpăram bomboane… “de-un leu bomboane” sau, câte-un carnețel frumos, vreo călimară, din aceea din care nu curgea cerneala, vreo gumă albă, moale, penițe pentru toc, pe care le ardeam în foc să nu zgârie pagina, să putem scrie caligrafic și orice puteam închide în sipetul micuț al fiecăruia, o comoară cu care ne mândream care mai de care.

Chiar dacă bani nu prea aveam la îndemână, mai spălam sticle, borcane ducându-le cu sacoșele la vânzare, ne mai adunam la câte-o înmormântare, că spre cimitir, de câte ori se oprea alaiul și aruncau în aer bănuții, năvăleam care mai de care să-i adunăm din colbul drumului. Ne mai striga câte-o bătrânică să-i cumpărăm câte ceva de la prăvălie sau aprozar și ne dădea câte-un bănuț sau un pachețel cu bomboane; ba chiar, uneori, câte-un gospodar ne ademenea cu vreun bacșiș bunișor să-i adunăm balegă de cal de pe drum, voind să facă chirpici pentru casă ! Ne duceam și-n curtea Dispensarului veterinar, unde erau si grajdurile cailor ! De multe ori ne băgam și noi în băltoacă amestecând cu picioruțele goale lutul cu paiele și balega, așa cum vedeam la cei mari că fac, fiind și asta o distracție pentru noi și firește că nici eu nu lipseam ! Poate vreo căsuță din alea, dacă mai există azi, păstrează câte ceva de la noi în urechile pereților, măcar râsetele și strigătele noastre, deși se spune că numai pereții n-au urechi !

Tot așa îmi amintesc, că într-o dimineață geroasă de iarnă, fără să știe ai mei, m-am înfofolit bine, am adunat pe-ascuns ouăle din cuibar, de sub găini și m-am dus la piață, cu coșulețul plin. N-am să uit fața mirată a bunicii zicând mamei, că, “nu știu de ce, dar azi nu s-au ouat găinile”, eu făcând fețe-fețe, stăpânindu-mă să nu râd. M-am așezat deci la rând, răbdătoare, cu cumetrele satului, să vând ouăle frumos învelite c-un șervețel, așa cum vedeam că făceau ele… gospodărește, nu glumă. M-au văzut precupețele, o mogâldeață mică înfofolită, c-un fular și-o căciulă mai mare ca mine, să nu fiu recunoscută, (că, deh, mulți cunoșteau pe fata doctorului în sat), cum îmi loveam bocanceii unul de altul să mă încălzesc, suflând în pumi și una dintre ele m-a întrebat: ” cât vinzi ouăle măi fetiță?”, “Păi, 90 de bani bucata, că-s proaspete, frumoase și gustoase”, am zis eu, plină de curaj ca să mi le cumpere. Ce bucurie când mi-a numărat banii în palmă, primii bani câștigați de mine. Tare mândră mai eram și, împărțind banii cu copiii ce m-așteptau, ne-am cumpărat mere și pere murate, felioare de harbuz murat, dulce-acrișoare și-o punguță cu așa numitele scrijele, fel de fel de fructe uscate ce le ronțăiam cu mare plăcere !

Nu că ai mei nu mi-ar fi dat bani, dar nu voiam, nici să cer și nici să par mai presus de prietenii mei; nu voiam să mă deosebesc cu ceva, ci, să fac ce faceau și ei, să mă port ca ei, în recreație să mănânc, nu pachețelele de-acasă aranjate frumos de mama, ci felioara aceea de pâine, stropită cu ulei, ca să se lipească zahărul de ea sau cu magiun, să rod o gutuie luată în fugă din copac… nu voiam stiloul ce-mi dădea tata, chipurile să nu mă mânjesc de cerneală, ci tocul ce mi-l făceam cu copiii, dintr-o tulpiniță de la floarea de porumb, unde înfingeam penița și-o legam strâns de jur-împrejur cu ațișoară… Nu voiam rochițele mele de nylon, ca de balerină, cu jupoane și pompoane în cap, cum mă dichisea mama, cu pantofiorii de lac, de parcă eram vreo păpușă din vitrină, ca să se uite copiii la mine cu jind, nu, nu voiam, mi-era rușine. Mi-amintesc cum odată, venind tata acasă de pe teren, m-a găsit împopoțonată, să stau singurică în grădină pe-un scăunel la soare, unde mă pusese mama, ca să nu mă murdăresc prin buruieni, jinduind copiii din mahala cum se jucau în colbul drumului și mă strigau. M-a întrebat tata: ”de ce nu ești cu ei la joacă ” ? “Păi cum să mă joc așa ? Să mă murdăresc ? O să mă certe mama” ! Atunci și-a pus geanta deoparte, mi-a scos rochițica, jupoanele, pompoanele, șosete dantelate și pantofiorii de lac, lăsându-mă cu ce-aveam pe dedesupt și trimițându-mă la joacă, cu picioarele goale în colbul uliței, acolo unde răsunau vocile și râsetele de copii. Se făcea foc și pară mama, degeaba săpunul, dar ce să mai spună, când tata îi zicea:” ia mai lasă copilul în pace să se joace în țărână ca ceilalți, s-o prindă soarele, acum să se bucure de copilărie, cum să se imunizeze altfel, cum să aibă poftă de mâncare “? Eram cam slăbuță, cam firavă, mama voia să mă infunde cu fel de fel de bunătăți, așa ca pe curci; venea până și în recreație să mă îndoape, de nu știam pe unde să m-ascund de rușine, dar îmi dădeau copiii alarma că vine mama cu pachețelul și eu dispăream ca prin minune. Altfel, trebuia să stau în fața ei să mănânc tot și-ntre timp, copiii să se uite la mine și să li se scurgă ochii.

Ajunsesem de pomină în sat că-s mofturoasă la mâncare. Odată, acolo unde mă jucam în ograda unor prieteni, m-au invitat părinții lor și pe mine la masă cu ei; eram cu toții vreo șapte copii, în afară celorlalți din jurul mesei, în mijloc o mămăligă mare, ce-au tăiat-o cu sforicica în felii, fiecare având castronelul lui de lut, cu mâncărica de fasole, aburindă, ce-ți gâdila nările, cu lingura de lemn, ulcica cu apă proaspătă din fântână și înfulecam și eu pe lângă ei, de parcă nu mâncasem în viața mea ceva mai gustos, că nici până acum n-am uitat ! S-a dus repede vecina la tata și i-a spus: “ia veniți dom’ doctor să vedeți cum mănâncă la mine Norica împreună cu copii “ și, de-atunci, de bucurie, tata îi aducea pe ascuns, fără să știu eu, fel de fel, să aibă femeia de gătit și, pe lângă ei, să mănânc și eu, că nu-i venea a crede așa minune ! Naa, asta era tăticul meu, altul ca el nu exista în lume pentru mine, îmi spunea povesti, făcea fel de fel de scălâmbăieli ca să râd și mamă să-mi bage lingura-n gură ! Dragii de ei…

Tare mult îmi mai plăcea să stau cu el împreună la Dispensarul Veterinar, să-l urmăresc în sala de chirurgie sau în farmacie, să simt mirosul acela așa de cunoscut mie de iod, ce-l păstrez și acum parcă în nări, (că de câte ori îl simt, zic, naa, a venit sufletul tatei), apoi să-l văd cum pregătea medicațiile, cum amesteca substanțele în mojar, cum făcea pilule de antibiotice sau alte medicamente pentru tratament. Chiar, de multe ori ajutam și eu la prepararea lor spunându-mi cum sa fac sau asistam la operații. Vedeam ce făcea el și-mi operam și eu ursulețul, il bandajam, ii făceam injecții, până când putrezea de-atâta apă în el. Tare mai era capabil, mâinile lui nu operau, brodau, întotdeauna îl admiram cum lucra cu repeziciune, siguranță și exactitate. Și, uite-așa, într-o zi, găsindu-mă din fericire pe-acolo, am văzut adunați și legați cu frânghii de gardul dispensarului vreo15 câini, unii lătrând, alții hârjonindu-se; m-am bucurat tare mult, erau tare frumușei, i-am mângâiat, m-am jucat cu ei pe după gard și mirată, l-am întrebat pe tata ce-s cu ei ! Mi-a spus că-s câini vagabonzi și chiar mă gândeam în sinea mea, că tare mi-aș alege vreunul dintre ei, așa frumoși cum erau.

Tata făcea iar pilule într-o tăviță în farmacie și crezând că-s din cele cunoscute, m-am oferit să îl ajut. Mi-a spus să nu ating substanța, că-i stricnină ! “Stricnină ? Ce să faci cu ea ?” Se cam codea tata să-mi spună, dar nici mie nu mi-a trebuit mult timp să înțeleg. Așa că, făcând pe indiferenta, am ieșit în curtea dispensarului și i-am deznodat de la gard, câinii fugind care încotro, veseli hămăind, neștiind ce i-ar fi așteptat. M-am pitit și eu pe undeva prin preajmă și, na, că-l văd pe tata să iasă în curte cu tava cu pilule, căutând câinii, dar câinii nicăieri și nici eu firește ! A început să mă strige cu voce cam severă, înțelegând cine era vinovatul, dar n-am ezitat prea mult, am ieșit din ascunzătoare bătăioasă și i-am spus : ”Da, eu i-am dezlegat, eu știu ca tu ajuți animalele, ce, ești doctor sau criminal ?” M-a privit la început cu gura căscată, cu ochii măriți, stupefiat, neștiind ce să-mi spună, a încercat ceva să bolborosească, ceva ce nu-i ieșea din gură și-apoi, cu lacrimi în ochi m-a îmbrățișat mângâindu-mă : ”ai dreptate, fetița tatei, îți promit că nu voi face asta niciodată”…

Multe lucruri s-au mai întâmplat, multe aș avea de spus… multe am mai adunat pe-atunci, în sacul ăsta cu-amintiri, de la cele mai mărunte, până la altele mai mari, ca să-mi amintesc peste ani, trăiri de-o viață, doar în cei câțiva anișori ai mei. Am devenit în sătucul ăsta minunat copilul naturii, crescând copăcel-copăcel, liber, fără constrângeri, bucurându-mă din plin de darurile ei, de răcoarea și frumusețea pădurilor dese, cu luminișuri, unde culegeam fel de fel de fructe sălbatice, mure, mere pădurețe, cireșe negre, amare și fragi și coarne și… și….orice se putea mânca. Vedeai, cât cuprindeai cu ochii, câmpii întinse, verzi sau aurii de grâu, de porumb, nesfârșitele lanuri de floarea soarelui, în care ne prăpădeam copiii adunând brațe de pălării să le mâncăm semințele, iazul de lângă sat, unde mergeam la pescuit făcându-ne undițe din stuf, râul acela minunat, unde verile ne bălăceam cu droaia de copii… apoi, izvoarele cristaline în care-mi răcoream fețișoara, ne alungam setea și eu și tata cu bătrâiorul nostru cal Rudy, roșcovan cu coama lungă și clopoței la gât, în peregrinările noastre pe la fermele de animale și stânele de pe colinele dealurilor din jur ! Eram peste tot cu tata, scai mă țineam de el și măicuța mea era cam geloasă câteodată, plângându-se că, ”tu nu mă iubești așa cum îl iubești pe tata”. O îmbrățișam și-i ziceam că o iubesc, începând din locul de unde sunt, făcând înconjurul universului și-napoi aici, apoi îi arătam degețelul mic de la fiecare mână spunându-i că unul e-al tatei și celălalt al mamei și le sărutam pe-amândouă, era un secret numai de noi știut, care însemna că suntem nedespărțiți.

Bunica nu avea degețel mic, îmi avea însă mâinile amândouă, dar asta e o altă istorie, ce va urma…Însă, la peregrinările astea nu puteam să renunț cu inima ușoară ! De multe ori, încă noapte fiind, după ce-și făcea injecția de insulină, tata încerca să se strecoare încetișor afară, ca să nu-l prind de veste. Dar, unde să apuce ? Pe întuneric îl vedeam cu coada ochiului și cum trecea pe lângă pătuțul meu să-și ia rămas bun, îl apucam de gât și plângând, nu-l lăsam cu nimic să plece, făcând așa un tărăboi, că se scula mama, îmi făcea pachețelul cu mâncare și plecam amândoi, cu noaptea-n cap, vară, iarnă, pe orice anotimp. Tare mult îmi mai plăcea când mergeam la stânele de pe colinele dealurilor. În timp ce el își făcea treaba, eu mă jucam primprejur cu mieluții neastâmpărați, cu câinii ciobănești, priveam ciobanii cum tundeau oile, cântând și țopăind “Moș Alecu, moș Alecu, tunde oaia și berbecul…”, cum umpleau gălețile cu lapte și, după treburile doctoricești ale tatălui meu, ne așezam cu toții în jurul unei mese rotunde, joase, de lemn curat, cu scăunele mici, la fel în jur, ciobanii făcând o mămăligă mare, însoțită cu lapte puțin afumat, fiert în ceaun pe jăratec, cu urdă, caș crud, ca o roată de mare, tăiat în felii generoase, ceapă zdrelită cu pumnul și câte-o stacană de vin negru pentru cei mari, iar la sfârșit, un fagure de miere de albine pentru mine. Adulmecam aerul acela curat, înmiresmat de iarba proaspăt cosită, de lucernă și pământ… ah, pământul acela puhav de după ploaie, cum mai mirosea de nu te mai săturai să-ți umpli plămânii. Cu mâna sub cap, întinsă pe iarba verde, priveam cerul în imensitatea lui, ca și cum îl vedeam prima oară sau ultima, neclipind, căutându-i străfundurile, descoperind forme bizare, în norii ce se destrămau încet.

Vroiam să mi se întipărească-n minte totul… să nu pierd nimic, nicio clipă, înregistrând avid, ca pe-o peliculă de film, ce mi se derulează în fața ochilor și azi, acum când vă scriu, presimțind parcă pierderea tatălui meu ce avea să vină în scurt timp! Ne prindea înserarea, biruiți de oboseală, pe drumul de întoarcere ne fura somnul câteodată în căruță pe-amândoi și Rudy, știind drumul, ne-aducea singur acasă. Ajuns în fața porții, necheza cu putere, fornăia și bătea din copite până ieșea mama și bunica repede din casă să ne-adune. Odată chiar, adormiți precum eram în căruță și vrând să treacă peste calea ferată, calul s-a oprit brusc, s-a ridicat nechezând puternic în două picioare, cu copitele în aer, de era să se răstoarne căruța cu tot cu noi și treziți brusc, am văzut cu groază să treacă rapidul, aproape atingându-i botul. Ne-a salvat atunci săracul Rudy, obosit era și el de bătrânețe si- atâta alergătură. Mai apoi, a rămas în curtea dispensarului să trăiască în liniște, pe cât mai avea de trăit. Eu aveam grijă de el, să aibă fân, orz, apa proaspătă în găleata lui, grăjdarii aveau treaba lor, dar eu simțeam nevoia să-l ingrijesc, să-l mângâi, să-i vorbesc, era căluțul meu drag și caii nu-i uiți când îmbătrânesc, au suflet mare, nu uiți de fapt pe nimeni și nimic din ce-ai iubit. Cu timpul am căpătat o iepușoară tinerică, vineție la culoare, Violeta precum o botezasem eu, tare năstrușnică, tare năzdrăvană, când o lăsai liberă, fugea ca vântul încolo, încoace, tăvălindu-se prin iarbă si iar o lua la goană, o nebunatică, ce greu o țineai in frâu !

Iernile erau minunate în sătucul nostru, așa cum doar în basme întâlnești. Cu Violeta, cu coama-i împletită cu panglici roșii, cu clinchetul vesel al zurgălăilor de la gât, cu hamurile nou-nouțe la sania frumoasă ca o gondolă, luam drumurile, fie sub soarele strălucitor pe plaiurile înzăpezite, fie cu noaptea-n cap, când încă mai licăreau stelele pe cer, încă luna își mai arunca lumina-i argintie peste nămeți. Eu, înfofolită de mama în pături și blăni de oaie la picioare, tata la fel, cu biciușca în mână zvârlind în aer și chiuind de veselie, ne luam rămas bun de la mamă și bunică și începeam aventura pentru încă o altă zi. De multe ori, eu țineam hamurile, eram, vedeți, ”amazoana tatei” cum îmi spunea el, alteori mă așeza pe spinarea iepii și ținând-o de coamă îi strigam: ”di-i căluțule, du-mă ca vântul și ca gândul ” ! Râsul, voioșia și cântecele mele nu lipseau, știam multe pe atunci și le ziceam în gura mare, așa știrbuță cum eram, de se prăpădea tata de râs, spunându-mi , ‘‘hai, cântă-l pe-acela “, apoi pe-acela, imprăștiindu-se aburii răsuflărilor noastre, ce înghețau pe loc, cristalizându-se în gerul aprig ! Nu-mi păsa de nimic însă, nici de crivăț, nici de ger, de era noapte, oboseală și nesomn, singurul lucru pe care-l voiam era să mă înfrupt din viața asta, știind că n-am s-o mai întâlnesc vreodată, scăpând astfel și de cicălelile mamei, ce-i drept cam exigentă, dar și eu, nu zic, pusă pe boroboațe!

Ah, satule, sătuc drag, iernile tale le-am visat de-atâtea ori și de tot atâtea le-am pictat, că numai la sat, iarna-i iarnă adevărată. Numai acolo vezi nopțile acelea albastre, înstelate, cu lună plină, ce-și împânzește lumina peste nămeți, strălucind argintii, cristalele de zăpadă, ca nestematele; numai acolo, în noapte domnea o liniște deplină, nelumească, o imensitate, de parcă cerul înstelat cobora peste noi, unindu-se cu pământul, o lume de basm încremenită ! Cântul cocoșilor doar mai anunța că timpul trece; acolo n-aveai nevoie de ceas, l-al doilea cântat al cocoșilor, oamenii se sculau și se duceau la muncă ! Zorii însă trandafirii în dimineți, cu un soarele strălucitor, te umpleau de euforie, de voie bună; alteori era albicios, palid, ascuns printre nori și ceață, ca după versurile lui Alexandri, invățate pe-atunci la școală: ”Soarele rotund și palid, se prevede printre nori, / Ca un vis de tinerețe printre anii trecători “… daa, așa-i… printre anii trecători … de-atunci mi-au rămas întipărite în minte, fiind cele mai potrivite la minunatul peisaj din jur. Și ce frumos mai era, când venind de la școală, aruncam ghiozdanele care-ncotro și-alergam pe malurile înalte ale râului, ne făceam vânt cu săniuțele până jos, în albia lui înghețată bocnă, într-o hărmălaie de strigăte și râsete, ce răsunau în tot satul. Ne luam la întrecere care mai de care, s-ajungă mai departe, având fiecare grijă, de cu seară, să frece șinele săniuței cu șmirghel, până se făceau lucioase, de te vedeai în ele și să le ungi cu ulei, ca să alunece mai bine. Acolo uitai și de masă și de casă, pe înserate se strângeau mamele să ne adune la casele noastre și-atunci tot cu părere de rău, că de săturat nu ne săturam niciodată. Acasă, moartă de oboseală, mă dezbrăca mamă de hainele ude și înghețate, de parcă erau de carton pe mine și mă așeza lângă soba încinsă din bucătărie, în care duduia focul, pe plită așteptând mâncarea aburindă, în cuptor mirosind, când pâinea proaspătă la tavă a bunicii, când cozonacii mamei umpluți cu ciocolată și nuci, când cartofii copți sau dovlecii dulci felii ce-mi plăceau așa de mult și-avea grijă bunicuța să-i pună la copt pentru mine. Îmi încălzeam picioruțele și mâinile vișinii de ger, înghețate până la os, mi le freca apoi mama cu spirt și le punea în poală ei înfofolindu-le, ascultăm bolboroseala lor, adormind de multe ori la masă, cu mâncarea în gură, vocile lor stingându-se încet …mai încet … topindu-se în visul meu. Mă ducea mama în brațe în pătuc, îi simțeam prin somn mângâierea, sărutul cald pe frunte și mă lăsam pradă visurilor de copil fericit, neștiind de multe ori de-i vis sau realitate, temându-mă din instinct să nu plătesc cu durere mai târziu, cu un sentiment că se apropie furtuna!

De sărbătorile de Crăciun ce să mai spun? În liniștea serilor, cu luminițele aprinse la ferestrele caselor, răsunau colindurile și urăturile prin sat. Ne adunăm copiii toți în grupuri, cu trăistuțele-n spinare, luam de-a valma nămeții, până la ușile gospodarilor și le uram cu mult zel, cu clopoțeii și buhaiul “Haai, haaiii, ia mai dați din zurgălăi, la anu și la mulți ani” și-apoi, după ce făceam împărțeala, ne duceam la casele noastre, cu trăistuța plină de colăcei proaspeți, nuci, gutui și ce-avea fiecare de dat, câțiva bănuți pe care-i puneam.în pușculiță. Frumos mai era când, mascații cu ciomegele, cu tălăncile atârnate de piept și paglici colorate, țopăind și strigând, se adunau în curțile gospodarilor la urat, cu capra, alții cu ursul adevărat ce ne dansa, iar noi toți ieșeam în ogradă să-i ascultăm, gospodinele să-i trateze cu vin și cozonaci, tot satul fiind într-o sărbătoare, vecinii strigându-se unii pe alții cu urări de sănătate și bunăstare.

Pe-atunci satul nu era cu numai case frumoase, gospodărești, ci mai pe la margine și prin satele vecine erau și căsuțe sărăcăcioase de tot, bordeie din chirpici, paie pe acoperiș, lut pe jos și rogojini, cu lămpi de gaz și opaițele să le lumineze-n noapte pereții jerpeliți și goi. Mulți copii erau tare săraci, cu o cămășuță pe ei, cu picioarele goale, lipsindu-le cele necesare chiar, ceea ce pentru mine, pentru alții părea ceva firesc să le avem. Îmi amintesc de sărbători, că o așa familie, de la marginea satului, săracă lipită pământului, l-a chemat pe tata noaptea, că vaca lor era pe moarte, chinuindu-se să nască. Era o familie numeroasă și toți, de la mic la mare l-au întâmpinat pe tata ca pe D-zeu, ca o ultimă speranță, plângând că le moare vaca. Nu putea naște, vițelul ieșise pe jumătate cu picioarele înainte și se împotmolise; erau așa de săraci, că n-aveau mai nimic și singurul lucru de preț era văcuța asta care-i hrănea și care zăcea pe paie cu ochii întorși pe dos, gâfâind din greu, răgând de durere, din ce în ce mai extenuată.

A încercat tata atunci să facă fel de fel de manevre, să împingă înapoi vițelul și să-l întoarcă invers, să poată ieși cu capul, dar degeaba! Începuse să se lumineze de ziua și tata, tot îngenuncheat în paie, plin de sângele vacii, lupta cu moartea, doar doar s-o salveze. Toți ai casei boceau ca după mort, se rugau Domnului să facă o minune. Atunci l-am auzit pe tata să le spună, că va face o ultimă încercare, ceva ce nu se făcuse până atunci la animale: cezariană. Și-a deschis trusa chirurgicală și folosindu-mă, ca fiind singurul ajutor ce se pricepea cât de cât, a început să-mi ceară rând pe rând instrumentele de care avea nevoie .

După narcoză, a deschis cu bisturiul burta vacii și i-a scos din pântece vițelușul care părea mort. A început cu ajutorul celorlalți să-l frece cu paiele din jur, să-i curețe gura și nările, să-i facă masaj ritmic pe stern și tot corpul, să-l încălzească in cuvertură, și-n același timp să închidă operația cât mai repede posibil, o muncă titanică. La un moment dat vițelușul și-e revenit, a început să respire, încet încet, să se ridice pe piciorușele tremurânde și nesigure și până să plecăm, și-a revenit și vaca așa bandajată cum era, lingându-l și încălzindu-l aproape de ea. N-am să uit pe oamenii aceia, cum de la mic la mare, îi sărutau mâinile tatălui meu și-l binecuvântau! Păstrez și-acum ziarul gălbejit de vreme, în care se scria despre tata, că era singurul doctor în țară, care a făcut cezariană la vacă, în loc s-o ducă la sacrificare, cum se proceda de obicei, salvând-o și pe ea și familia aceea, dându-le mare bucurie de Crăciun. Ne-am mai dus de câteva ori pe la ei pentru schimbarea pansamentelor și tratament și-așa am devenit prietenă cu copiii aceia, sărăcuții de ei. Ca să zică și ei că sărbătoresc cumva, și-au găsit un brăduț pipernicit, în care atârnau în loc de globuri, pachețele de vanilie, scorțișoară, zahăr și piper, nuci legate cu un firicel de ață de crengi. Întoarsă acasă, uitându-mă la bradul meu fălos, plin de lumânărele și podoabe, mi-a fost tare rușine, spunându-mi: “cum pot eu să am atâtea și copiii ăștia să nu aibă nimic, să se bucure și ei, să nu primească un dar de la Moș Crăciun” ? Așa că, la următoarea vizită făcută, tata le-a dăruit toate cele necesare pentru sărbători, dar și de-atunci înainte, când avea ocazia să treacă, iar eu am adunat o valiză de lucruri din dulapuri, jucării și într-un paner am pus podoabe din bradul meu și altele ce le făcusem singură din hârtie creponată și staniol. Nu mai zic de marea bucurie ce-au simțit acei oameni, putând face-n sfârșit sărbători fericite, cât de mult s-au mai bucurat acei copilași de lucrurile primite, cu câtă bucurie împodobeau brăduțul lor țopăind în juru-i, dar și marea noastră emoție și satisfacție, eu, privind pe tatăl meu ca pe un Zeu, plină de mândrie, că altul ca el, rar pe lume. Întotdeauna ajuta, cu o mână lua, cu două dădea, așa a fost o viață, n-a procopsit vreodată ca alții.

Așa mi-au fost anii pe-atunci… minunați și-atât de plini… trăind fiecare clipă, cu atâta intensitate, de parcă o presimțire mă fugărea să-mi zică: “ia aminte, n-o să fie pentru totdeauna”… Aveam vreo 7-8 anișori la vremea aceea, dar trăirile erau acumulate cu nesaț, cu toate simțurile, cu toți porii deschiși, de teamă parcă să nu-mi scape nimic; mi-au rămas întipărite-n minte și nu le pot uita niciodată…parcă au fost ieri ! Nu știu de ce, dar am simțit nevoia să mi le împărtășesc cu voi, toți cei ce doriți să mă citiți, că sunt sigură, că mulți ați avut așa trăiri și fiecare incursiune în trecut, scoate copilul din noi, ascuns timid printre hățișurile gândirii, cerând cu mânuțele întinse : ”Să ies și eu un pic afară ? Mai vreau și eu să mă joc, îmi vreau prietenii înapoi, jucăriile mele, că prea m-ați uitat în hruba neagră a minții, vreau aer, soare și chipu-mi senin, nebrăzdat de grijile, necazurile, neajunsurile vieții”.

Căutați-mă, luați-mă în seamă, mai jucați-vă cu mine… eu, Copilul din voi vă iubesc, vă iubeeeesc…

Pe ulițele amintirilor......

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai...
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai...

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam...
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam...

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau...
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau...

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi... păsări călătoare...

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale...
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale...

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.