Filmele franceze beneficiază în ultimul deceniu de un comportiment tehnic remarcabil, care face concurenţă filmelor americane. Printr-un sistem dezvoltat de coproducţii internaţionale, autorii totali reuşesc să conceapă cu suficientă libertate filme de artă cu mesaje nealterate şi care pun spectatorii pe gânduri. Zecile, chiar sutele de autori francezi fac din industria cinematografică franceză un peisaj divers, cu suficient loc pentru toate genurile şi pentru mulţi actori talentaţi. Desigur, în Franţa sistemul de distribuţie al filmelor funcţionează la standarde înalte, atât calitativ, cât şi cantitativ – ceea ce le permite producătorilor să scoată bani inclusiv din filmele de artă.Astăzi am hotărât să încep să vă prezint câteva filme franceze recente care s-au bucurat de prea puţină atenţie din partea spectatorilor români, deşi unele din ele au avut premiera în cinematografele din Bucureşti şi alte câteva oraşe.
La Guerre est déclarée/Războiul s-a declarat (2011). Regia: Valérie Donzelli Distribuţia: Valérie Donzelli, Jérémie Elkaïm, Brigitte Sy producţie Franţa
O tulburătoare dramă psihologică, despre un cuplu recent căsătorit (Romeo şi Julieta) care se luptă cu boala băiatului lor, Adam. Valérie Donzelli este o talentată autoare totală (regie, scenariu, interpretare) despre care vă recomand să aflaţi cât mai repede, căci veţi mai auzi de ea. Un film de o frumuseţe rară, care suprinde personajele cu blândeţe, cu gingăşie, cu umanitate, cu afecţiune în drama lor. Un film despre triumful speranţei şi al perseverenţei în faţa unei morţi anunţate. Războiul la care titlul face referire este unul invizibil, este al luptei personajelor însele cu sine, pentru a continua să lupte pentru fiul lor. Producţia se axează în principal pe jocul celor doi actori principali, care întruchipează pe de-o parte, pe cont propriu, şi pe de altă parte, un efort conjugat pentru a rămâne împreună şi pentru a trăi. Chiar dacă filmul are umor şi cântec, nu e romantic, iar la sfârşit personajele sunt răvăşite, mai puternice, mai realiste. Palmares: 8 premii în Franţa, Spania şi China, pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi cei mai buni actori. Nominalizat la 7 premii Cesar, inclusiv film, regie, scenariu şi actriţă.
Punctajul meu: 7.5/10
L‘enfant d’en haut/Sister (2012). Regia: Ursula Meier Distribuţia: Kacey Mottet Klein, Léa Seydoux, Martin Compston, Gillian Anderson coproducţie Elveţia-Franţa
Simon şi Louise alcătuiesc o familie cel puţin neobişnuită, care trăieşte de azi pe mâine în zona Alpilor elveţieni. Simon, un copil de vreo 13 ani, se dă drept Julien şi îşi face veacul pe pârtia de schi, unde caută schiuri şi accesorii uitate şi se ocupă cu mici furtişaguri, pentru a vinde câte ceva turiştilor, astfel încât să îşi poată cumpăra de mâncare. Un film cu peisaje superbe, cu imagine splendidă, care mai mult arată, nu spune. Bogăţiei turiştilor străini veniţi să se distreze li se opune sărăcia lucie în care Simon trăieşte. Astfel, Alpii elveţieni ni se descoperă pe de-o parte ca loc de vis şi loc de coşmar. Relaţia sa cu Louise este una conflictuală, iar certurile din cauza banilor agravează situaţia, care devine una de anticomunicare. Simplitatea şi profunzimea mesajului se regăseşte în scena de final. O capodoperă a tăcerii, o cronică a non-comunicării, un film psihologic de studiat. Probabil asta încearcă multe filme româneşti să fie, dar nu reuşesc. Premiu: Ursul de Argint, Berlin, 2012
Punctajul meu: 8/10.
Un bun PR pe care îl putem observa la aceste filme este prezenţa la multe festivaluri internaţionale, ceea ce este o strategie de marketing foarte bună pentru distribuţia peliculelor în teritoriu. De asemenea, filmele apar pe DVD în timp relativ scurt de la lansarea acestora în cinematografe (cam 6 luni).
Polisse/Îngerii păzitori (2011). Regia: Maïwenn Distribuţia: Karin Viard, Joey Starr, Marina Foïs, Nicolas Duvauchelle, Maïwenn, Karole Rocher, Naidra Ayadi Producţie Franţa
Filmul, vorbit în franceză, italiană, română şi arabă, ilustrează, într-un stil cinema-verité (de altfel bazat pe fapte reale), atmosfera, acţiunile, cazurile şi provocările unei brogăzi speciale însărcinate cu prevenţia abuzurilor asupra minorilor, care îşi desfăşoară activitatea în Paris. Conceput prin ochii unei jurnaliste jucate chiar de scenarista-regizoare (Maïwenn), filmul are un ritm alert, printr-un montaj rapid şi filmări neconvenţionale, în multiple decoruri. Problemele pe care le ridică sunt foarte serioase şi sunt tratate cu gravitate, oferind spectatorului o incursiune reuşită în cum arată viaţa celor care trebuie să vegheze la siguranţa generaţiilor viitoare. Adesea, tensiunile se adună şi conflicte izbucnesc între colegi, care nu mai reuşesc să-şi gestioneze viaţa privată. Finalul tragic te lasă cu gura căscată, dar este rezultatul firesc al unei construcţii dramaturgice încărcate. Un film pe care merită să îl revăd pe DVD cândva, pentru a-l înţelege mai bine.
Poate că este vorba doar despre efectul primei vizionări, dar mie filmul acesta mi-a făcut capul girofar. Am senzaţia că atenţia mea trebuie să alerge de la o scenă la alta, de la un personaj la altul , fără să îmi permită să înţeleg în profunzime ce se întâmplă. Poate că regizoarea a vrut să cuprindă prea mult într-un film şi-aşa mai lung de 2 ore. Acest film este nerecomandat sub 16 ani. Premiul juriului pentru cel mai bun film, Cannes, 2011. Premii Cesar pentru interpretare (Naidra Ayadi) şi montaj. Alte 12 nominalizări la Cesar, inclusiv pentru film, regie, scenariu şi 6 actori.
Punctajul meu: 7/10
De Rouille et d‘os/Despre rugină şi oase (2012). Regia: Jacques Audiard Distribuţia: Matthias Schoenaerts, Marion Cotillard, Armand Verdure, Céline Sallette coproducţie Franţa-Belgia
Un boxer de mâna a treia, cu un copil după el prin Europa şi o îmblânzitoare de balene ologită de un tragic accident îşi încrucişează drumurile într-o relaţie complicată. Jacques Audiard, unul din cei mai importanţi regizori francezi ai momentului, nu se dezminte şi realizeză un film sumbru, trist, dar la sfârşitul căruia se întrezăreşte o rază de speranţă. Marion Cotillard face un rol extraorinar, pentru care nu m-aş mira să fie nominalizată la Cesar şi chiar la Oscar. Matthias Schoenaerts, la rândul său, oferă fragilitate şi sensibilitate personajului său care creşte, se dezvoltă, se descoperă. Un film psihologic greu, despre maturizarea emoţională şi redescoperirea unui sens în viaţă. Te pune pe gânduri, te răvăşeşte. Scenariul este solid, dar atmosfera generală mi s-a părut prea apăsătoare, chiar dacă realistă. Filmul conţine secvenţe dure de violenţă în timpul scenelor de box. Muzica e superbă. Filmul a participat în competiţia oficială din 2012 la Cannes.
Punctajul meu: 7.5/10
Le Havre /Portul (2011). Regia: Aki Kaurismäki Distribuţia: André Wilms, Jean-Pierre Daroussin, Kati Outinen, Blondin Miguel, Jean-Pierre Léaud Coproducţie Finlanda-Franţa-Germania
Nu sunt familiarizat cu filmele lui Kaurismäki, dar mi-a plăcut „Portul”. Este o poveste onestă, plină de suflet, despre un bătrân pantofar care îl ajută pe un copil african să se ascundă de poliţia portuară şi să ajungă la destinaţia sa, inclusiv prin susţinerea unui concert caritabil! Un film care te cucereşte, cu un ritm intenţionat lent, care dezvoltă personajele şi le înscrie într-un univers al lucrurilor care se desfăşoară încet, dar cu înţelepciune. Filmul are suspans şi umor, iar personajele sunt uşor de îndrăgit. Probabil mulţi l-au adorat pentru latura emoţională, dar filmul se opreşte la limita pateticului şi, spre meritul său, nu aspiră la statutul de capodoperă, ci se mulţumeşte să ofere o gură de aer cinefilului pasionat de filmul de artă vizionat cu răbdare. Premiul criticii internaţionale (FIPRESCI) şi menţiunea specială a Juriului Ecumenic la Cannes, 2011. Premiat în Franţa, Finlanda, Germania, Islanda şi SUA inclusiv pentru cel mai bun film, regie, scenariu.
Punctajul meu: 7/10
Din când în când, îmi place să îmi amintesc că cinematograful, a şaptea artă, s-a născut în Franţa. În prezent, UE este lider în domeniul mondial din punct de vedere cultural, în ceea ce priveşte numărul de filme produse, depăşind Hollywood-ul şi Bollywood-ul, iar cinematografia franceză ocupă un loc de vârf şi de onoare. Vă propun încă două filme franceze, de data aceasta comedii inteligente pe care să le savuraţi în compania prietenilor.
La Source des Femmes/Izvorul femeilor (2011) Regia: Radu Mihăileanu Distribuţia: Leila Bekhti, Hafsia Herzi, Sabrina Ouazani Coproducţie Belgia-Italia-Franţa
O comedie cu suflet, aşa cum Mihăileanu a arătat că poate face cu excelenţă (Le Concert, Train de Vie), cu atât mai mult cu cât este făcut de un evreu, despre o comunitate arabă. Filmul spune povestea reală a unor femei care au intrat în „greva dragostei” pentru a-i determina pe soţii lor să lupte pentru a aduce apă potabilă şi electricitate în satul lor. Consemnat cu un cultivat simţ etnografic, producţia este o incursiune plăcută în inima unei comunităţi surprinse parcă într-un documentar. Unul dintre filmele plăcute şi reuşite despre lupta pentru drepturile fundamentale ale omului. Din păcate, scenariul propune prea multe personaje, care fac prea puţine lucruri, în schimb vorbesc mult. Nimic rău, filmul e bun, doar că putea să fie mai mult. Scenografia, costumele şi imaginea salvează producţia din capcana pateticului. Filmul a participat în competiţia oficială anul trecut la Cannes.
Punctajul meu: 6/10 (film bun, de calitate)
Le prénom/Prenumele (2012). Regia: Alexandre de la Patellière, Matthieu Delaporte Distribuţia: Patrick Bruel, Valérie Benguigui, Charles Berling, Guillaume de Tonqudec, Judith El Zein, Françoise Fabian coproducţie Franţa-Belgia
O comedie franceză savuroasă, care ne aminteşte oarecum de Carnage. Cinci prieteni de familie se întâlnesc pentru a sărbători faptul că aşteaptă un nou membru al familiei. Ceea ce iniţial era planificat ca o cină între rude şi prieteni se transformă dintr-o comedie a erorilor într-o comedie a ororilor, care porneşte de la disputa aprinsă despre numele pe care viitorul tată doreşte să-l dea copilului: Adolf. Un film foarte bun, excelent scris din punct de vedere psihologic, care arată că lucrurile foarte rar sunt ceea ce par, iar cele mai mari secrete se ascund în familie, inclusiv invidii şi perfidii, ascunse dincolo de o mască a bunăvoinţei. Umorul cel mai fin vine din dinamica relaţiilor între personaje, ceea ce îl face un must see mai ales pentru cei pasionaţi de psihologia interpersonală, de sinergologie şi de psihologia personalităţii.
Punctul forte cel mai puternic al filmului este echilibrul şi păstrarea unei note optimiste. Ironia nu capătă niciodată valenţe de judecată, ci doar taxează cu discreţie personajele pentru ceea ce (nu) spun prin vorbe şi reacţii. Ceea ce e OK, filmul reuşeşte în ce-şi propune: nu să fie o capodoperă, ci doar o comedie foarte reuşită.
Punctajul meu: 7/10
