Acasă Educație & Învățământ Iubirea cuprinde și gândul veșniciei (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator,...

Iubirea cuprinde și gândul veșniciei (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

 

„Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este Iubirea… Ea explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa.”– Albert Einstein

Se întreabă unii de ce scriu poeții despre iubire la o vârstă înaintată? Și eu le spun încă odată: Fiindcă iubirea este veșnică, nemuritoare. Ea nu ține cont de cifrele timpului. Am găsit pe internet multe comentarii, făcute cu ani în urmă, la o poezie de-a mea de numai câteva versuri. Pentru întârzierea lecturii–mea culpa! Versurile sunt: „Un fluture aș vrea să fiu/ să te caut în razele de soare/și să te adăpostesc/sub aripile mele.”//Unii sunt de părere că poezia este esență, are imagini frumoase, cei mai mulți o critică argumentând că lumea se schimbă, poezia nu mai corespunde timpului nostru, cu alte cuvinte nu este modernă. Da, este adevărat, spun, lumea se schimbă, dar, iubirea rămâne veșnică. „Iubirea este principiul vieții și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne revelează iubirea și viața în iubire, de la obârșia ei divină”, spunea Constantin Galeriu (1918-2003), unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române. Fără iubire n-am putea supraviețui, fiindcă numai iubirea este cea care ne aduce clipele de speranță, clipele de fericire.

Da, vremurile s-au schimbat! Astăzi, femeia, cea care întruchipa gingășia și iubirea, atât de prețuite de bărbat, a devenit femeia politician care țipă (nu toate, doar unele), își schimonosește chipul, într-un cuvânt îndepărtează, conștient sau inconștient, din sufletul ei–blajina iubirea, și dornică de putere, de multe ori creează conflicte, dorește răzbunarea. Iar bărbatul o vrea, poate așa cum era, cum Dumnezeu i-a dăruit-o, așa cum am găsit exprimându-și gândul, poetul George Terziu într-un număr recent al revistei „Cervantes”: „Caut o femeie simplă/ Cum simplu vine înserarea în iubire/Să nu îmi contorizeze orice greșeală/ Cu care viața să nu fie dramatică,/Precum o ață subțire./Caut o femeie (ce superbă femeie!) cu care/Vasele să mai rămână și nespălate/Care sănu mă dădăcească matern/Ca și cum mi-ar crește dinții de lapte/Caut o femeie firească/Cu o voce caldă și nu stridentă/Și îi promit că împreună vom fi un poem frumos/Într-o iubire stranie și imperfectă…”

Nici bărbatul zilelor noastre nu mai păstrează gingășia iubirii și nu-i mai dedică femeii versurile precum le dedica cândva poetul Mihai Eminescu (1850-1889): „Lasă-ți lumea ta uitată/ Mi te dă cu totul mie,/De ți-ai da viața toată,/Nime-n lume nu ne știe. (…) E-un miros de tei în crânguri,/Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri/ Și atât de fericiți!/Numai luna printre ceață/Varsă apelor văpaie,/Și te află strânsă-n brațe,/Dulce dragoste bălaie.”// „…Când mă atingi, eu mă cutremur,/Tresar la pasul tău când treci,/De-al genei tale gingaș tremur,/Atârnă viața mea de veci.”//„…Prea mult un înger mi-ai părut/Și prea puțin femeie,/Ca fericirea ce-am avut/Să fi putut să steie…” Cât lirism, câtă melancolie! Și natura – ocrotitoare a iubirii! Iar poetul Ion Minulescu  (1881-1944): „Nu-i cer nimic…/Și totuși, dacă-ar vrea -/O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -/Ar face dintr-un lac o Marmara,/Și dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă…”. Câtă expresivitate, plasticitate oferită posterității în aceste versuri! Ele mișcă și astăzi, inimile celor care o ascultă. Iar gingășia sufletească, sinceritatea cu care ele sunt dăruite, nu poate avea drept consecință decât armonia sufletelor.

Romantism? Da, romantism! Acest curent literar și intelectual apărut în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea a presupus o sensibilitate generalizată. S-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura și muzica. Clasicismul secolului al XVII-lea, puternic afirmat în Franța, țara în care s-a născut, a fost înlocuit de romantismul apărut întâi în Germania. De fapt era, în același timp, un romantism al clasicilor și un clasicism al romanticilor, aceasta pentru că nici un curent literar nu a existat în stare pură. Apoi, literatura romantică s-a diversificat de la o țară la alta, a trecut în Anglia, Franța, Rusia, de la o generație la alta, și de aceea a și fost greu definit romantismul.

Prima generație de scriitori romantici a păstrat un atașament față de classicism. Scrierile poeților germani Karl Wilhelm Friedrich von Schlegel (1772-1829), Novalis (1772- 1801) și Friedrich Hӧlderlin (1770-1843), ale englezului George Gordon Noel Byron al VI-lea Baron Byron (1788-1824) cu dominanta lor romantică constituie o mărturie în acest sens. Să ne amintim că animatorul de frunte al primei generații romantice românești a fost Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872), prozator, eseist, filolog, poet, jurnalist, traducător, tipograf, editor, critic și om politic, cel care i-a îndemnat pe tineri să scrie: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Impresionante sunt cuvintele lui: „…Dă în contra inamicului secular ce stă la hotarele patriei, acolo răpede fulgerele cuvântului, iar nu în frații tăi de aceeași nație cu tine…” (Cuvinte de care ar trebui să țină cont, în primul rând, politicienii zilelor noastre). Și ultimul, cel ce a închis ciclul romanticilor, cu romantismul lui înalt  a fost poetul Mihai Eminescu.

Dacă entuziasmul clasicilor era rece și calculat, elanul romanticilor s-a prefigurat cald, determinat de stările emotive. Și repede a fost adoptat de inimile, spiritele sensibile. Motivele romantice au fost: lacul, codrul, izvoarele, stânca, teiul, plopii, salcia, luna, stelele, floarea, noaptea, visul, reveria. Printre caracteristicile literaturii romantice– exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilității, întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină și cunoașterea totală), iar temele romantice–viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul.

Solitudinea, melancolia, starea de frică în fața existenței au mai existat, și se pare că ele revin, datorită condițiilor în care trăim. Există și opozanți. Se încearcă din toate puterile să nu alunecăm în romantism. De ce oare? Este desuet romantismul? Nu! Cauza blamării romantismului este spiritualitatea lui, spiritualitate care ne vorbește despre iubire, căldură, armonie. O persoană spirituală este sensibilă la valorile morale, este opusul unei persoane carnale, animalice. Indivizii materialiști sunt predispuși deprimării, nefiind satisfăcuți de propria lor viață, preocupați continuu de a-și mări sfera materială. Mulți dintre noi au ales materialitatea, cu sau fără de judecată. Și cu ea unde s-a ajuns? La dizarmonia vieții. Într-un volum de versuri intitulat „Închin acest pahar iubirii” am scris: Bolnavă rămas-a lumea fără de iubire,/bolnav pământul, trist și abătut …/Un simțământ straniu ca de sfârșit de lume,/astăzi, sufletele-apasă …/Închin acest pahar iubirii și-o chem să vină–„acasă”!”  

Modernitatea, apărută la finele secolului XIX, a cuprins secolul următor–XX, considerat împărțit în modernism și post-modernism, ultimul continuat în primele decenii ale secolului în care trăim. Dar, antimodernii au fost necesari modernilor, adică, pentru a fi întru totul modern, trebuia să fii și antimodern. Această ambivalență a fost întrezărită încă de la Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) spusese și el: „Tradiția fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiție este o iremediabilă și totală nebunie”, ca atare, ambivalența se dovedise și putea continua.

Poeții sunt de fapt niște ființe sensibile, ei simt nevoia să se destăinuiască, să scrie ceea ce gândesc, să vorbească despre iubirile lor, despre temerile lor, despre speranțele lor. (Octavian Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu.”) Starea poetică stă ascunsă în inconștientul fiecărui poet și iese la iveală în momentele de inspirație, iată, și prin câteva cuvinte! Poetul se destăinuie cuiva, sieși, unei persoane închipuite sau chiar lui Dumnezeu. S-au dat o mulțime de definiții poeziei. Byron ajunsese la concluzia radicală că nici un fel de poezie nu este bună în totalitate, ci numai pe porțiuni și trebuie să se considere norocos cel care găsește unele scântei. Filozoful, eseistul român Nietzsche (1909-1987) spunea că opera fiecărui poet are și rebuturi.

Criticul literar german Karl Wilhelm Friedrich von Schlegel susținea că poezia romantică este o poezie universal progresivă, adică într-o stare de permanentă evoluție. Existând un continuu progres al limbilor vorbite, scrierea evoluează și ea. Dar, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm să ne exprimăm cât mai mult cu cuvinte noi, și să le dăm uitării pe cele vechi, sau să folosim în scriere vorbirea stradală, atât de „îmbogățită” în zilele noastre.

Novalis, unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, reprezentant de seamă al Cercului romanticilor de la Jena, spunea că poezia este reprezentarea sufletului, ea constituind o parte a tehnicii filozofice, vindecând rănile deschise de rațiune; este cu totul personală și din acest motiv este indescriptibilă și greu de definit; ea reprezintă lumea interioară în totalitatea ei: „Poezia întrerupe starea obișnuită, aproape ca somnul, pentru a ne înnoi și a păstra mereu viu modul în care percepem viața. Cine nu știe să scrie poezie, n-o va judeca decât negativ”.

În epoca romantică au existat scriitori care au vrut să moralizeze publicul, alții și-au propus chiar să schimbe fața și structura societății. Alții s-au limitat la destăinuirea iubirii lor. Pentru poetul englez William Wordsworth (1770-1850) emoția care generează poezia are la bază un lung proces de contemplare a vieții. Mi-a rămas în minte observația lui asupra versurilor izbutite și anume aceea că ele „vor fi citite de o sută de ori, pe câtă vreme proza va fi citită o singură dată”.  Pentru Baron Byron (1788-1824), poetul englez care a făcut cea mai puternică impresie asupra Europei, poezia este „lava imaginației, a cărei erupție împiedică un cutremur”. „Această lume a imaginației este lumea veșniciei; este sânul divin în care vom merge după moartea trupului…” striga poetul vizionar William Blake, considerat primul romantic englez. Poetul își păstrează, de cele mai multe ori–cel romantic în special–candoarea, naivitatea–cum o numesc unii–și ea refulează în anumite momente. Gândul lui este ca un fulger pe un cer plin de nori. În literatura franceză, romanticul Victor Hugo (1802-1885), „geniul fără frontiere” cum l-a numit Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867), definea romantismul ca liberalism în literatură și prognostica: „în curând liberalismul literar nu va fi mai puțin popular decât liberalismul politic”. Nu pot trece mai departe, fără să amintesc câteva versuri ale lui, din „Frunze de toamnă”: „…N-am să-mi aplec urechea la ce-o să spună gloata./Izvorului ce-i pasă de unda lui, curată?/Ce-mi pasă mie, oare, privind spre viitor/De drumul ce-l ia vântul de toamnă, care-n zbor/Pe-aripi neliniștite târăște-n depărtare/Și-a arborelui frunză, și-a bardului cântare. (…) Și, lămurit de toate, mă-nchin fără-a m-abate/Doar vouă sfântă patrie și sfântă libertate!”

Și dacă oamenii zilelor noastre sunt sătui de atâta materialitate, de gustul modernismului și postmodernismului secolului al XX-lea, nu ar putea avea loc o revenire la spiritualitate? Nu ar putea reveni romantismul, poate mai diminuat, poate într-o altă formă folosind mai mult cerebralitatea alături de sentiment? De ce să nu se lase această libertate simțirii, iubirii? Doar iubirea este sursa de căldură a sufletului. Chiar, ne este frică de iubire? Readuc aminte cuvintele diavolului în dialog cu personajul Adrian Leverkühn din cartea „Doctor Faustus” a lui Paul Thomas Mann (1875-1955): „Ți-e interzisă iubirea, pentru că încălzește”. Și apoi, de ce să sofisticăm poezia, când ea este liberă să exprime, uneori, un sentiment în cuvinte simple, inspirate într-un moment divin? 

În ceea ce mă privește, iau în considerare spusele criticului literat român George Călinescu (1899-1965): „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putință să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului…” Și pun întrebarea: Pot include acele câteva versuri în cronologia sufletului meu?

Vavila Popovici, Amazon

Vavila Popovici–Interviu cu George Stroia (În dialog cu inima)

De ce scriu?/Scriu pentru că sunt încă vie,/pentru că scrisul este al celor vii,/ pentru că miracolul creației/sălășluiește încă în sufletul meu./Scriu pentru că iubesc viața/și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă/ de bătaia de aripă a păsării în agonie… /În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie,/ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare/m-arunc …”

Sublima declarație de dragoste

Articolele autoarei  Vavila Popovici  în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.