Am aflat astăzi cu uimire că s-a decis retragerea corespondenților externi din fiecare zonă, Spania, Rusia și Israel. Cei din Italia și Franța rămân încă, netrebuind să-și părăsească locul de muncă, în țările de unde ne informează. Explicații nu s-au dat și nici nu sunt ușor de găsit. Importanța corespondenților externi este evidentă. Ei reușesc și în situații vitrege să ne informeze. Pentru munca lor depusă în slujba informațiilor corecte, actuale, inedite, în slujba libertății cuvântului au fost create și premii dedicate lor. Amintesc doar două: Grimme-Preis și Reemtsma Liberty Award.
L-am întâlnit pe Dragoș Ciocîrlan la Haifa, în anul 2011, cu ocazia „Întâlnirii internaționale ale timișorenilor de pretutindeni“, în cadrul căreia am făcut și lansarea volumului „Jurnalul unei emigrații“. Interviul realizat de dânsul cu această ocazie, slujește deschiderii unei ferestre spre viața evreilor. Este în același timp o modalitate de a acționa împotriva antisemitismului. Anexez rândurilor mele și acest interviu din anul 2011. În același an au fost și alte voci puternice. Igal Avidal, realizatorul reportajului transmis de „Deutschlandradio Kultur” la data de 27 iunie 2011 despre primul festival al filmului evreiesc din București – care a avut loc între 20-26 iunie al acestui an – vorbește despre lipsa de informații privitoare la tradițiile iudaice pe care o are publicul din sală. Eu, deși am fost scutită în Timișoara copilăriei mele de acțiuni antisemite, am întâlnit mereu și mereu acele clișee născute din prejudecați și fobii înrădăcinate în cotidian.
Le întâlnisem în zâmbetul mirat și binevoitor al întrebării: „Ești evreică? Nu face nimic!” La Cluj, în timpul facultății mele, am fost confruntată cu „vina” de a-l fi omorât pe Josua al nostru. Ceea ce m-a îndurerat nespus a fost faptul că familia copilului căruia îi făceam testul de inteligență, m-a suspectat că doresc să-i beau sângele. Desigur, prin simplul fapt că am trăit într-un mod deschis religia mea, am participat și la micșorarea antisemitismului. În mod sigur am avut vecini, colegi, prieteni de mai tărziu, care s-au bucurat de a mă avea în cercul lor. Și nu doar în sensul: „Fiecare antisemit își are evreul său”. Nu. În totalitatea lor, aceste manifestări marginale au fost puține.
Le categorisisem pe sertărașe: Sertarul Prostiei, Sertarul Invidiei, Sertarul Răutății, Sertarul Mentalității Transmise, Sertarul Lipsei de Informații… Găseam mereu o explicație, dar nu o soluție. Și cum aș fi putut-o găși într-o ambianță în care doar un număr mic al populației știa de Holocaustul petrecut în România în anii 1940 –1944? Tăcerea îngropase faptele și cu ea lăsase cale liberă sentimentelor antisemite. Sentimentele nu au nici o logică. Și totuși, una din căile de a lupta împotriva lor, este informația.
În Germania se discută deschis despre Holocaust, despre Shoah. Se citesc cu elevii liceelor cărți precum „Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran” de Eric Emmanuel Schmitt. Se analizează experimentul psihologic descris în romanul „Die Welle” de Morton Rhue (Todd Strasser).
Nota redacției
Se vizitează lagăre, se vizionează filme, documente… Antisemitismul are însă rădăcini adânci. Sunt necesare voci puternice care să atingă sufletul publicului larg. Avem nevoie în Europa de o jurnalistă ca și Pilar Rahola, care își ridică vocea alături de Israel și enumeră în toate discursurile ei fațetele antisemitismului modern. Avem nevoie de jurnaliști români asemeni lui Dragoș Ciocârlan care portretează evrei, personalități ale vieții culturale mondiale. Prezentând drumul biografic al lui Dan David – jurnalist și fotoreporter de mare prestigiu internațional, originar din București – într-un interviu exclusiv realizat la 17 mai 2011, Dragoș Ciocârlan reușește să informeze publicul atât despre persecutarea sioniștilor precum și despre greutățile unei emigrări. La fel de importantă este informația privitoare la Premiul „Dan David”. Reporterul face astfel cunoscut modul în care un evreu emigrant susține realizările de excepție ale culturii umane. Astfel de emisiuni ridică prestigiul evreilor, diminuează puterea prejudecăților antisemite. Avem nevoie de reportaje despre Conferința ținută în luna iunie la Institutul Cultural Român din Tel Aviv care a avut că tema: „Holocaustul, între reprezentare muzeografică și disciplină de învățământ”. La dezbateri au participat evrei originari din România, supraviețuitori ai Holocaustului, personalități ale viețîi științifice și culturale.
Citez un fragment din emisiunea realizată în 17 iunie 2011 a corespondentului RRA Dragoș Ciocârlan: „Despre mişcarea legionară din România“, Radu Ioanid (n.1953, istoric și filozof de origine evreiască, originar din România, stabilit în SUA și din martie 2020 ambasador al României în Israel, director al Programelor arhivistice, al Muzeului Holocaustului, din Washington), a declarat corespondentului RRA, Dragoş Ciocîrlan: „În momentul de faţă, avem, în România, o extremă dreaptă virulentă, care nu pare să aibă, să mă exprim puţin tehnic, pinion sau ambreiaj politic. Să ne uităm puţin la ceea ce se întâmplă în Ungaria, unde, o extremă dreaptă virulentă – aş putea să spun fără ezitare, profascistă – a câştigat 16% din voturi. Nu suntem, în România, în această situaţie. Extrema dreaptă este agresivă în vorbe şi semimarginală. Pe fondul economic care există în momentul de faţă s-ar putea să avem, însă, surprize. Dacă aceste surprize se vor chema Mişcarea Legionară sau România Mare sau România Mică, asta rămâne să vedem.“
„Muzeul Toleranței“ al Centrului Simon Wiesenthal din Los Angeles are două uși de intrare: pe una scrie „prejudecăți” pe cealaltă „lipsit de prejudecăți”. Dacă dorești să intri pe cea pe care scrie „lipsit de prejudecăți” vei fi surprins că nu reușești. Ușa este încuiată. Nu există oameni fară prejudecăți. De aceea doresc să subliniez importanța fiecărui cuvânt rostit în acest discurs ținut în slujba înțelegerii și omeniei. Presa, radioul prin puterea lor de informare participă în mâinile jurnaliștilor care posedă un curaj civic pregnant, la însămânțarea toleranței în societate. Individul nu se poate retrage însă în comoditatea siguranței. Doar printr-o participare activă la formarea opiniei publice putem realiza ceea ce dorim: Înțelegerea între oameni.
Interviu Integral JHK (Julia-Henriette Kakucs)
Corespondență de la JHK (Julia-Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, membru al Uniunii Compozitorilor din România, Germania–Frankfurt am Main)
Nota redacției
Centrul Simon Wiesenthal (SWC), cu sediul în Los Angeles (California, SUA) a fost înființată în 1977 și numit după vânătorul de naziști Simon Wiesentha (1908 -2005, fost inginer – arhitect și activist evreu austriac, originar din Galiția), care și-a dedicat viața colectării de informații și documente despre criminalii de război naziști implicați în Holocaust în scopul aducerii lor în judecată. Conform programului, SWC (acreditat ca o ONG la Organizația Națiunilor Unite, UNESCO și Consiliul Europei este „o organizație internațională evreiască pentru drepturile omului, dedicată construirii unei lumi noi”. Printre misiunile centrului se numără lupta cu antisemitismul, cu ura rasială și cu terorismul, promovarea drepturilor omului și a demnității umane, solidaritatea cu statul Israel, apărarea securității evreilor din întreaga lume și predării lecțiilor Holocaustului pentru generațiile viitoare. Organizația își propune să promoveze toleranța și înțelegerea, prin implicare în comunitate, informare educațională și acțiune socială în strânsă colaborare cu mai multe agenții publice și private, prin întâlniri cu demnitari aleși, cu funcționari guvernamentali americani și străini, cu diplomați și șefi de stat. Alte probleme de care se ocupă Centrul includ: urmărirea penală a criminalilor de război naziști, lupta împotriva rețelelor ODESA, respectiv, educarea populației cu privire la Holocaustului, la toleranță și la situația din Orientul Mijlociu, dar și monitorizarea acțiunile grupurilor extremiste, a organizațiilor neonaziste și a manifestărilor de ură pe Internet.
