S-au adunat cuvintele, îmi vin în gât, amare, s-au adunat precum norii pe cer înaintea ploii, înaintea furtunii, s-au adunat și mă apasă, s-au adunat ca mâhnirile, se revarsă peste țărm, mă copleșesc, aș vrea să urlu, dar mi-e teamă de vânt, le duce cui nu trebuie, le țin mai bine în mine, lasă să se adune, poate mâine le voi spulbera, ca pe niște semințe pe câmpuri, primăvara. Poate mâine, poate altădată, poate niciodată. Plouă și tot timpul acesta mi-e sinonim cu rătăcirile mele, apoi cu liniștile mele, apoi cu răbufniri, cu amărăciuni, cu toamne, cu veri, cu ierni. Închid ochii și aș vrea să-mi fie bine. Orice pot să-mi închipui, că sunt zeiță, că sunt vrăjitoare, numai că mi-e bine, când mi-e rău nu pot, numai că mi-e cald când mi-e frig nu pot.
Stau întinsă, ca întotdeauna pe o margine de lume. Vizavi de mine, peste steaua polară, stă visul, acel vis în care mă scufund în somn, acel vis în care pot fi oricine, dar visului îi e teamă să traverseze cerul, și atunci stau trează, întinsă pe un pat de maci, îmi spun compulsiv: „vine-un moș pe nume Ene/ce-ți aduce somn în gene”, dar moșul nu vine, și atunci visez cu ochii deschiși, încerc să mă apropii de curcubeu, ridic mâna, îmi imaginez că-l ating, îmi pun aripi albe, sunt înger, pornesc, dar zgomotul din urmă mă trage înapoi. Un scrâșnet de frâne, apoi un claxon, voci repezite, o amintire, un zvâcnet scurt al inimii, un chin… Nu azi. Poate altădată, poate atunci când o să vrei, poate atunci când n-o să vrei, dar lumea, viața își cere drepturile și sunt zile de pace, zile de uitare, zile de sărut, zile de singurătate. Nu azi! Altădată.
Cineva mă întreabă dacă mă simt bine, este o întrebare mai mult formală, ceva din lumea mea, a izbucnit afară, privesc spre buzele care mă întreabă, nu înțeleg nimic, nici un cuvânt, doar văd buzele rotunjindu-se în „o-uri”, lungindu-se în „u-uri”, șuierând în „s-uri”, dar ceva nu ajunge la rațiunea mea, nu pot lega literele între ele, ceva le pune piedică. Într-un târziu, înțeleg, dar nu răspund, poate pentru superficialitatea întrebării care nu așteaptă un răspuns, poate pentru că nu știu ce înseamnă bine, ca stare, nu pot diferenția, acum, starea de bine de starea de rău. Ce înseamnă: „mi-e bine!”? Ce înseamnă: „mi-e rău!”?
Aseară, am tras pătura, am dormit pe jos, nu știu ce căutam, nu știu ce voiam, probabil mi se părea că sunt mai aproape de începuturi, sau de sfârșituri. Aș fi vrut vise, vise calde, colorate, complicate, din care să nu înțeleg nimic, sau vise clare, să iubesc cu putere, să așez sentiment peste sentiment, să mai ridic odată casă pe malul mării din dragoste, din sentimente, să simt, doar să simt, sentimentele să se adune, să se bulucească în mine, să nu știu pe care să-l apuc mai întâi, să-l scot la suprafață, să mă mire puzderia de simțăminte, să le compar cu altele mai vechi, să le găsesc mai frumoase, să le regăsesc mai înalte, mai pline. Dar poate nu azi, altădată!
(….)
Visez mereu acel moment, eu la o răscruce, neștiind încotro s-o iau, încotro e moral, legal, normal să o iau, neștiind ce vreau, neștiind ce trebuie să fac. Te aștept încă, nu, nu în realitate, în vis te aștept și nu știu de ce aleg visurile mele să se repete, de ce mereu același vis. Trăiesc același moment, simt diferit, uneori resemnare, alteori furie, sau nedumerire, frică, fiecare sentiment este însă copleșitor, și nu înțeleg, de ce te aștept iar? Nu am depășit acest moment? L-am trăit, gata, s-a dus, de ce revine mereu? Recunosc acel vis, acel moment după durerea care trece prin mine ca un țipăt, sau după țipătul care trece prin mine ca o durere, nu mai știu, doar știu sentimentul, Doamne, ce-l știu! și vreau să-l uit, și nu pot, pentru că durerea tropăie prin mine cu copite potcovite, aleargă pe tocuri cui, care mi se înfig și mușcă bucăți din mine. Îl recunosc după codul roșu de viscol din inima mea și nu înțeleg, de ce se repetă mereu? Știi, Einstein spunea că „nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți să obții alt rezultat”. Asta fac eu visând același vis, același moment, repet nebunia, sunt într-o veșnică zi a cârtiței, aștept mereu același om, în vis doar îl aștept, trăiesc același moment, sunt copleșită de ce simt, de neputință, spun aceleași cuvinte, râd același râs, plâng același plâns, ridic spre cer aceleași mâini, fac aceleași greșeli, dar aștept un alt final. Aștept de fapt, să câștig, să nu mai fiu învinsă. De viață, de mine, de tine!
Mi-e greu în vis, aștept, știu că am să mă trezesc, să reiau viața după un curs normal în care tu nu mai ești, un curs în care nimic nu se repetă compulsiv, doar curge lin spre final. Nici în vis nu pot să mă uit în ochii tăi, ca de atâtea ori când mă simțeam frântă în bucăți, încerc, lupt cu mine, cu ochii mei, ridic privirea, vreau s-o fixez măcar pe fața ta, pe buzele tale, cedez, renunț! Privesc aiurea, peste umerii tăi, la naiba, zarea din spatele tău nu mă poate frânge! Nu ca tine! Dar simțurile îmi sunt ascuțite toate! Să te văd, să te aud, să te ating! Sunt toată ochi, urechi, degete, da, așa sunt eu în visul acela, doar în visul acela, în realitate, nu! Îți stă bine cămașa cu gulerul ridicat peste sacou, la naiba, chiar și în vis îți stă bine! În realitate, nu te mai văd, știi, nu? și nu înțeleg ce cauți, noaptea în visele mele? Ce nu dormi? Ai insomnii, sau suferi de vreo pandalie moștenită? Cineva din strămoșii tăi bântuia prin vise, și tu ai moștenit asta, tocmai asta? Dar ce vină am eu? Ce nu mă lași să dorm? Vrei să-ți spun că uneori, noaptea, te caut, trupul meu rămâne răstignit pe cearceaful cald, umbra mea iese furiș pe ușă, nu te caut din dor, nu din dorința de tine, pur și simplu, m-am învățat să te caut, căutarea a devenit un reflex, sper mereu ca umbra mea să găsească umbra ta, pe undeva prin centru jucându-se cu aburii unui vin fiert. Sunt multe umbre în centru, umbre care caută, scotocesc lumea după cineva, unele sunt agitate, se pare că de abia au învățat căutarea, altele sunt liniștite, caută ca mine de ani, ai știut vreodată resemnarea unei umbre? Și speranța unei umbre? Nu, nu ne apropiem, noi, umbrele între noi, rămânem la distanță, chiar și asta, goana printre năluci, este un déjà-vu, o buclă în care mă învârt mereu, o altă zi a cârtiței, și eu mă ascund, sunt plângăcioasă chiar și ca umbră și de ce ar vrea cineva să stea lângă o fantomă plângăcioasă? știi senzația aceea, când ești la semafor, vrei să treci strada, e roșu, pe stradă nu trece nicio mașină, dar tu ai fost educat, învățat să respecți normele și aștepți să se facă verde, ceilalți oameni trec, li se pare firesc dacă strada e liberă, dar tu aștepți, ceilalți se uită la tine nedumeriți, mirați, unii chiar ironici, tu te uiți fix în semafor, rugându-te să se facă odată verde, rușinat oarecum de normalitatea ta. Există oare o limită normalității, adică poți fi într-atât de normal, încât să devii ciudat? Nefiresc? Anormal de normal? Da, așa sunt eu, chiar și ca umbră sunt nefiresc de firească, și atunci mă ascund, mă izolez. În vis, nu în realitate! Parcă duc o luptă mecanică, exersată, dar lupta cu tine n-o știu.
Uite, când începe un an nou, mereu îmi spun, este prima zi, sau este prima noapte din anul acesta, este prima zăpadă, apoi primul soare, este primul nisip din anul acesta, este prima căpșună, când mușc primăvara din cireașă, mă gândesc, este prima, același gust, dulce amărui, puțin acrișor, încă nu e coaptă, dar e prima, nici una nu va mai avea același gust, apoi când am iubit, și am căutat, și am visat, făceam la fel, e prima zi, e prima noapte, e prima cireașă, și avea același gust, puțin acrișor, unic, de fruct încă necopt, apoi când te-am uitat, la fel, e prima zi, e prima noapte, Doamne, ce eliberare! Doamne, ce liniște! Apoi, primul soare, primul nisip, prima căpșună, prima cireașă, da, e acrișoară, același gust, Doamne, ce mai înșelăciune e și asta? Nu s-a schimbat nimic? și apoi visele. Mă învârt în cerc? Același gust, aceeași căutare? Doamne, ce mai înșelăciune e și asta?
Mă simt copleșită de realitate, nu este realitatea de zi cu zi, este realitatea din vis. În realitate nu pot, nu mai pot să retrăiesc frânturi din tine. Nu mai pot să trăiesc ce-am trăit, să mai simt ce-am simțit, să ajung din nou în clipa aceea, unică, să deschid ochii mari, ca de copil, mirată că sunt acolo, în acel moment, să-mi pun mâna la gură, ca o iubită văzându-și omul iubit întorcându-se de pe front după ce ani de zile îl crezuse mort. Nu mai pot să cred acea clipă moartă, dusă demult, dar uite că s-a întors când eu nu mai credeam că se poate. Nu mai pot să cred iar în minuni, să cred că orice se poate. Mai pot?
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina –Mihaela Barbu– mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Notă. Articolele autoarei Cristina–Mihaela Barbu în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
