„La belle Polynésie française” – Polinezia franceză. Călătorie la antipozi (Partea 1 – Insulele Tahiti, Bora-Bora, Huahine) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

                                                                    

„Ce o fi oare sufletul, ce corespondență tainică există între el și mare și nor și miresme? De parcă și el ar fi mare și nor și  miresme.” (Nikos Kazantzakis)          

Arhipelagurile insulelor polineziene se află undeva în mijlocul imensității Oceanului Pacific, la mii de km de continentele „învecinate”, Australia fiind cea mai apropiată. Tocmai de aceea, fiind atât de îndepărtate, ele au fost descoperite și colonizate târziu. Mulți oameni, navigatori  curajoși,  minți curioase, artiști celebri sau simpli visători ca mine au fost fascinați de Mările Sudului.  Chiar și cu avionul, pe ruta Paris-Los Angeles-Papeete (Tahiti)  zborul durează ore multe, nesfârșite, mergem la antipozi ! (decalaj orar 11 ore față de Paris, plus emisfera sudică)…e bine să ai puțină companie, dacă nu dormi ca o marmotă pe tot timpul zborului.  S-a nimerit să fiu instalată lângă o rusoaică ucraineancă din Odessa, admiratoare a lui Putin–se întâmpla cu mai mulți ani înainte de declanșarea războiului–ea mergea acolo împreună cu fetița în vizită la soțul său, căpitan de vas în marina  franceză și astfel m-am ales cu  povestea vieții ei: destul de frumoasă, înaltă, un ceva de madonă, l-a cunoscut pe marinarul francez în portul Odessa unde mișunau atâtea vase din flota internațională…el pleca mereu pe mări evident, iar ea prefera să trăiască în continuare la Odessa unde, susținea dumneaei, educația în școli e mult mai riguroasă decât in Franța.

Am ajuns în Tahiti, la Papeete, dimineața devreme, năucită de nesomn, dar mi-au trecut toate imediat: cum am ieșit din aeroport, m-a lovit un aer călduț încărcat cu miresme de flori, cântau păsări…eram în rai? Mirosul îmbătător venea de la piața de flori aflată în proximitate, nu din întâmplare, ci pentru că aici, în insule, există fermecătorul obicei local de a oferi ghirlande de flori oaspeților în momentul sosirii-ți se trec peste gât ca niște coliere. Știam și văzusem asta în aeroport, dar cum eu venisem pe cont propriu și nu prin agenție, nu mă aștepta nimeni și n-am avut parte de această șarmantă atenție…plimbându-mă însă prin piața de flori cu culorile și parfumurile ei exaltante de tiare, am intrat în vorbă cu o vânzătoare care a îndreptat imediat lucrurile, oferindu-mi ea însăși o  ghirlandă…era prima dintr-un șir de „zâne”…dar au fost și „cotoroanțe”…

După aceste momente de beatitudine, m-am îndreptat spre hotelul meu cu numele Iaorana, asta însemnând hello în limba tahitiană….de fapt, fiind singură, am ales un hostel, pentru companie. Am făcut repede cunoștință cu fetele din cameră: o neozeelandeză, 2 polineziene și nu mai știu…mă grăbeam să fac un tur al agențiilor  ca să-mi organizez deplasările prin insule cât mai judicios, erau atâtea de văzut, dar puține zile la dispoziție. Întotdeauna sunt frustrată când mă compar cu alți călători care stau cu săptămânile sau lunile într-o țară vizitată, iar eu am în total vreo 10 zile… responsabilitățile…                                                                                                 

Am aflat din prima două lucruri care m-au lăsat perplexă: primul, între insule se circulă doar cu avionul și, al doilea, fiind vacanța de Toussaint (Ziua Morților la noi), nu erau locuri la nici unele: hoteluri și pensiuni, avioane nici atât !!! Am înțeles atunci pe deplin sensul expresiei „să-ți cadă cerul în cap”!  Pe bune, posibil așa ceva? Am venit de la mii de km distanță ca să nu văd nimic? Am fost resuscitată cu un pahar de apă. Chiar nu-mi imaginam că turismul a luat-o razna și aici, la capătul Pământului…vacanța mare din vară fiind deja trecută, îmi închipuiam că va fi calm, nu era plin sezon, dar ceea ce ignoram eu, era posibilitatea că, mai nou, polinezienii moderni s-au pus și ei pe călătorit dintr-o insulă în alta…de ce nu, că sunt și ei francezi și au posibilități…cum arată titlul, eram în Polinezia franceză care–din fostă colonie–are acum un statut de colectivitate teritorială de peste mări (mai precis o țară de peste mări sau POM, dincolo de marecompusă din 5 arhipelaguri care cuprind 118 insule, dintre care 76 sunt locuite: Insulele Societății cu Insulele Vântului și Leeward, Arhipelagul Tuamot, Insulele Gambier, Insulele Australe și Insulele Marchize). După ce am bătut drumurile pe la toate agențiile, am găsit în sfârșit o altă „zână” care mi-a  rezolvat tot : circuit, rezervări pensiuni și avioane, dar a fost cum a zis ea…și era și Bora-Bora în program, trebuie să crezi în steaua ta!

Am înțeles apoi de ce călătoriile se fac acum cu avionul, e preferabil pentru că distanțele dintre insule sunt foarte mari, doar aceste  minuscule insule ale Polineziei Franceze sunt diseminate  în apele Oceanului Pacific pe o suprafață cât cea a Europei. Nemărginire, izolare…astfel că s-a pus o mare întrebare: cum au ajuns acolo primii colonizatori cu mijloace de navigație rudimentare și de unde veneau? S-au făcut multe ipoteze, cea mai larg acceptată fiind aceea că strămoșii polinezienilor  ar fi venit din insulele Asiei de Sud Est, Taiwanul de astăzi, de exemplu, dar trăsăturile fizionomice ale polinezienilor n-au nimic din cele asiatice.

Mai puțin credibilă a părut ideea norvegianului Thor Heyerdahl, arheolog, antropolog și navigator totodată  care a făcut ipoteza îndrăzneață că ei ar fi putut veni, traversând oceanul, din America de Sud.  Ca s-o poată dovedi, el a plecat, absolut nebunește, cu un mic echipaj, pe o plută din bușteni de balsa–amenajată oarecum, ce-i drept–să traverseze Oceanul și…a reușit să ajungă din Peru în Polinezia după o călătorie de mai bine de trei luni, eșuând pe un atol…într-o „coajă de nucă”, înfruntând furtuni cu valuri uriașe care spălau pluta purtând-o pe coama lor ca pe o jucărie… cu „balauri” care le dădeau târcoale (față de vapor, pe plută ești practic la nivelul apei !)…momente extraordinare, de înfiorare, trăiri excepționale  ca acele nopți când, în singurătatea infinită și întunecoasă, stele-i vegheau licărind de deasupra, iar din apă, tot ca niște stele, îi pândeau strălucind ochii curioși ai unor creaturi marine misterioase. Mi-au rămas în minte și imersiunile lor în abisul albastru, în apele calme străvezii atât de adânci…atâta lumină și transparență… copleșitoare și stranie frumusețe, la fel ca și cea cosmică…ești val, ești vânt, ești văzduh, te contopești cu ele, pentru o clipă aproape că îți depășești condiția umană…s-a numit expediția Kon Tiki.

Înainte de a pleca în  celelalte insule, urma să petrec încă o zi în Tahiti. Am ales un tur organizat ca să văd interiorul, relieful fiind accidentat ca  în toate insulele vulcanice și mai greu de acces. Dimineața, după ce am băut, în spațioasa bucătărie, o cafea zdravănă care-mi va fi fatală, am fost „culeasă” din fața hostelului de o furgonetă deschisă în spate cu un șofer ghid polinezian chipeș și câțiva alți turiști, un cuplu de francezi mai copți și altul de tineri în voiaj de nuntă.  După nu multă vreme, mașina a început a sălta prin hopuri, a vira cu voioșie când la stânga , când la dreapta, iar stomacul meu se resimțea îngrozitor, degeaba pastile, nu mai foloseau la nimic.  Pe tot parcursul excursiei, am fost mai mult moartă decât vie, nici nu-mi amintesc prea bine ce-am văzut: bellevedere, cascadă, lac…totul înecat într-un ocean de verdeață…am remarcat că vegetația aceasta luxuriantă avea o frăgezime, un verde crud care nu sunt caracteristice junglelor ecuatoriale cu plante robuste…În ziua aceea am mai întâlnit o „zână”:  în timp ce pe banchetă, în mașină, făceam fețe fețe, dându-mă de ceasul morții, o aveam dinaintea mea pe acea franțuzoaică ca de piatră care mă ignora complet, nu tu o privire, o vorbă de compasiune, ceva…la fel și cuplul aflat în luna de miere, nu mai exista nimeni pe lume pentru ei…la una din opriri, leșinată pe o stâncă, văd că vine spre mine o turistă tânără și frumoasă din alt grup oprit tot acolo: îngrijorată de soarta mea, cu vorbe calde, cu sfaturi bune, ea îmi întinde o banană să mă întremez…era din Noua Caledonie (colectivitate teritorială de peste mări a Franței cu statut POM-un arhipelag în vestul Oceanului Pacific în regiunea Melanezia, situat la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului) îmi pare rău că trebuie să o spun, dar „sălbaticii”, mai omenoși decât „civilizații”,  de multe ori…în cele din urmă, ghidul nostru m-a luat în cabină unde, fiindu-i alături, i-am ascultat poveștile…Trebuie să mă opresc puțin asupra acestui personaj: un polinezian, aproape gol, bine făcut, cu un colier lung cu bile din lemn ca vestimentație  a torsului și cu maniere efeminate…era gay… voi descoperi apoi că mai erau mulți alți homosexuali în peisaj, travestiți ori nu, și voi găsi ulterior și o explicație. Oarecum distins în prețiozitatea lui, mi-a spus că era descendent al familiei regale, mai precis al reginei si mi-a plăcut să-l cred. Acum Polinezia face parte, așa cum am menționat, din Franța republicană, dar în epoca de început a colonizării, după un trecut tribal, aici a domnit dinastia Pomaré. Ultima reprezentantă (succesorul ei a abdicat) a fost regina Pomaré IV Vahine, legendară pentru escapadele sale, o oarecare excentricitate și un gust accentuat pentru petreceri, ospețe cu muzică și dansuri tradiționale. Ea l-a primit la curtea ei pe scriitorul Pierre Loti care era pe atunci ofițer în marina franceză și care povestește… fiind unul din scriitorii mei preferați, am mai scris despre el: impresionist cu o proză sensibilă…romanele lui de dragoste se numără printre puținele pe care le-am putut citi și aprecia. Din nefericire, Pierre Loti trăiește în această lume exotică neînțeleasă–imaginar sau real ?-O iubire cu final tragic…

După această „minunată” zi, seara, la hostel, am mâncat cu neozeelandeza, o puștoaică de douăzeci și ceva de ani, gătea îngrozitor…orașul Papeete îl voi descoperi între zboruri, în ziua următoare plecam în Bora-Bora, Perla Pacificului,   și nu-mi venea a crede…În acest aspru ianuarie geros în care scriu, Bora Bora mi se pare ireală…coborând din avion,  am avut senzația că intru într-o bulă ușor cețoasă  azurie ce mă învăluia  ca un abur–acolo  și ceața e azurie – mare și văzduh se împreunau, erau una, nu le puteai distinge…o lume în suspensie… nu se vedea deloc pământul, ci doar o structură, un fel de debarcader…vraja  s-a destrămat când am zărit-o, pe partea cealaltă, pe gazda mea care mă aștepta cu mașina, așa se obișnuiește acolo. Pensiunea era într-o extremitate a insulei, de la balconul meu nu se vedea decât o întindere nemărginită de ape turcoaz scânteietoare și 2-3 palmieri cu ramuri fremătând în briza ușoară a alizeului…căci aici suflă alizeele, ele sunt vânturile raiului, așa se spune în mitologie; după direcția lor s-au orientat marinarii de-a lungul veacurilor, iar numele bulevardului parizian Champs Elysees de la ele provine

Insula Bora Bora are o tipologie particulară, între insulă și atol. Atolii sau insulele de mărgean–cum atât de frumos sunt uneori numite-provin dintr-o insulă vulcanică unde craterul vulcanului s-a prăbușit sub apă și nu rămâne decât bariera recifului de corali de jur împrejur cu o lagună în centru. Cu cea mai frumoasă lagună din lume, Bora–Bora cea mitică îi face pe cei mai mulți dintre oameni să viseze-poate însă și agasa cu atâtea superlative-celebritatea ei datorându-se acelor marins americain care au debarcat aici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, instalând o bază militară de realimentare pe ruta Canalul Panama–Australia. Întorși acasă, au adus cu ei, în America, o imagine de paradis și au făcut ca numele-i să devină celebru în întreaga lume. E momentul de spus, totuși, că francezii nu s-au jenat să facă în acest paradis al Polineziei testări nucleare.

Zi de plajă la lagună: soare, nisip fin alb, la țărm apa limpede și curată ca într-o fântână, cu un mozaic de griuri pe fund…pe drumul de întoarcere la pensiune, printre cocotieri, am văzut, în fața unui complex turistic luxos, afișul unui spectacol de dansuri tradiționale chiar din acea seară și m-am gândit că ar fi singura ocazie să văd ceva din cultura lor. M-am „gătit” în limita posibilităților și m-am dus: în holul hotelului era amenajat un bufet rafinat, m-am așezat, un chelner gay semi- travestit șarmant a făcut serviciile…mă simțeam cam stingheră fiind singură, dar nimeni nu m-a băgat în seamă, discreție și rafinament, de altfel turiștii sunt o rasă aparte, dar n-o spun în sensul bun neapărat…în voiaje și eu îmi descopăr o altă variantă a mea, mai îndrăzneață, chiar tupeistă, mai sociabilă…trebuie să te descurci! Dansurile au fost frumoase, cu focuri și costume colorate, cu pene și muzica cu mult tam-tam. Asta  o fost Bora Bora mea de o zi. Mi-a rămas în minte balconul acela unde ți se serveau nemărginirea bleu și lumina azurie la micul dejun, cu surferul australian discret și fericit de alături.

Așa cum am menționat, Polinezia franceză e formată din 5 arhipelaguri, eu am fost în Archipel de la Société (arhipelagu Societății) care la rândul lui cuprinde două grupuri de insule: Iles du vent et Iles sous le vent (insulele vântului și de sub vânt, nu mă întrebați de ce, cu siguranță alizeul…). Următoarea insulă din periplul meu  a fost tot sub vânt, ca și Bora-Bora, Insula Huahine. O insulă liniștită, rurală. Pe timpul zilei petrecute aici am fost la „Muzeul cochiliilor” care ascundea o comoară de exemplare, multe rare și bizare, adunate de un pasionat, lucru care nu mi s-a părut ușor, observasem că în nisipul de pe plajă nu erau cochilii întregi, ci doar mărunt măcinate, sfărâmături și  vârfuri de coral. Am întrebat de ce, dar nu mi s-a dat un răspuns clar.

Apoi am cutreierat cărările de prin pădure, printre plantații de pene galben și roșu sau vanilie, proprietăți cu casele împrăștiate prin natură, plaje pustii și sălbatice mărginite de cocotieri, golfulețe cu pitorești colibe de pescari pe apă; peste  tot, mici crabi roșii, albi, maro care dispăreau în adăposturile lor cu o viteză fulgerătoare când te apropiai…unul mai mare și îndrăzneț s-a lansat în traversarea drumului, noroc cu mine că l-am salvat din fața unei mașini, ca mulțumire, m-a  ciupit de mână cu cleștele–îmi place să observ crabii, îmi sunt simpatici, căci cumva caraghioși…pe ici și colo locuri de cult cu niște simple ziduri din piatră care împrejmuiau centrele de ceremonii…mai nimeni în peisaj, doar câțiva câini….apoi, o mașină se oprește, cu două vahine–categoria zâne–la bord care mă invită să urc : „Voulez -vous qu’on vous dépose quelque part ?” (vreți să vă lăsăm undeva ?)…chiar capătul lumii…și ziua a trecut lin ca o boare „pe sub vânt”.

Printre zborurile cu avionul, reveneam la Papeete, capitala Polineziei franceze, oraș viu și plin de culoare. Câteva clădiri coloniale renovate, dar în general arhitectură actuală fără ostentație…de remarcat portul și spectacolul animat al pieței centrale: pește, carne, legume și fructe locale, cum ar fi o multitudine de varietăți de mango și banane sau nuci de cocos și citrice, goyave și ananas, taro și cartofi dulci, flori, produse din bucătăria locală și produse cosmetice locale tradiționale pe bază de ulei de monoi-ulei de cocos parfumat cu flori de tiare. Mici, albe și foarte parfumate, florile de tiare, omniprezente,  sunt împletite în ghirlande și coroane  cu care se împodobesc vahinee-le (femeile polineziene). Unele, tinere sau bătrâne, poartă pe cap coroane de flori cu grație și naturalețe, nu numai la ocazii și sărbători, ci chiar și când merg la piață. Florile în profuziune, fac parte din viața lor, acești oameni iubesc frumosul, culorile, exuberanța, sunt voluptuoși, gustul le-a fost educat de natura generoasă din jur. Multe plante, chiar și palmierii, au fost importate totuși, din cauza izolării, natura primordială nu era atât de bogată în varietate. Am preluat moda și am început să-mi pun și eu flori în păr… se pare că de aici s-a importat tatuajul sau și de aici. În comuna alăturată, Arue, un parc  cu sculpturi și statui vechi din piatră sau lemn, artă tradițională, pe locul unde fusese cândva reședința familiei regale Pomaré…

Interviul jurnalistei româno – libaneze Anca Cheaito cu profesoara Lili Csinta – „călător pe cărări nebătătorite” (Florentina Csinta, manager general al Jurnalului Bucureștiului -publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

• Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

• Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…