Jiří Našinec, scriitor și traducător ceh din limba română, a fost distins cu Premiului de Stat pentru întreaga carieră de traducător. Este apreciat pentru contribuția sa la traducerea operelor lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu și Charles Nodier, dar și pentru promovarea autorilor mai puțin cunoscuți din România și Republica Moldova către cititorii cehi.
„Pentru mine, premiul este un stimulent pentru a continua să lucrez și îl văd și ca pe o apreciere a literaturii române, din care traduc în principal. M-am aruncat în traducerile lui Mircea Eliade ca într-o piscină adâncă în timpul perioadei normalizării, a fost un fel de exil interior pentru mine, iar opera sa bazată pe diverse mituri europene și neeuropene m-a atras de minune“, a declarat Jiří Našinec.
Jiří Našinec (n.1950) este profesor universitar, romancier și traducător din limba română. A studiat româna și franceza la Facultatea de Litere a Universității Caroline. A lucrat pentru diverse edituri, până când, în cele din urmă, în 1987, s-a stabilit pentru câțiva ani la Odeon. După desființarea acesteia, a devenit liber-profesionist și s-a întors la alma mater ca profesor în 2003. A tradus aproape întreaga operă a lui Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu și pe Charles Nodier. În căutările și demersurile sale, le face cunoscuți cititorilor autori mai puțin cunoscuți din Republica Moldova și România, dintre care cel mai mare succes (premiul Magnesia Litera pentru traducere și „Cartea anului 2007″) a fost romanul „Simion liftnicul” de Petru Cimpoeșu. Jiří este laureat al Premiului Josef Jungmann pentru traducerea romanului „Să auzi forma unei tobe” de Bogdan Suceavă. De asemenea, a fost distins cu Ordinul Național „Serviciul credincios”.
„Drumul meu spre limba română a fost destul de complicat, pentru că am studiat la Liceul Economic de Comerț Exterior. În anul al III-lea era obligatoriu să facem stagiul de practică într-o întreprindere de comerț exterior. Cine avea părinți care lucrau în domeniu s-a dus, bineînțeles, la ei, restul au fost repartizați aleatoriu. Printr-o coincidență mi-a fost ales Omnipol, care exporta arme în toată lumea. A trebuit să rezolv singur un caz comercial, și anume exportul grenadelor lacrimogene către Republica Malgașă. Dinspre partea care primea armele, am fost asigurat că grenadele nu vor fi folosite împotriva membrilor Partidului Comunist Malgaș, așa că mi s-a luat o piatră de pe inimă și m-am achitat de sarcina mea onorabil. Exista o lege nescrisă care spunea că oricine trece prin acest stagiu va fi angajat după terminarea liceului la întreprinderea respectivă, asta bineînțeles dacă nu își continuă studiile. Era tocmai anul 1968, situația s-a relaxat și, la un moment dat, am văzut un protest în fața Ministerului de Externe. Protestul era împotriva faptului că avioane cehoslovace ucid copii în Biafra, deoarece noi exportam în Nigeria avioane de sport și, separat, mitraliere, iar ei, la fața locului, doar le combinau. Atunci mi-am zis că în așa ceva nu mă mai bag și am început să mă gîndesc la Facultatea de Filozofie. Voiam să studiez limba franceză, fiindcă avusesem deja o pregătire bună la liceul respectiv, dar mă gîndeam și la italiană. A venit însă august 1968 şi, împreună cu el, „generosul ajutor tovărășesc“. Era de așteptat că urmează să se închidă cușca și că în Italia oricum nu voi mai ajunge. Așa că mi-a venit o idee: ce ar fi să studiez româna? În plus, în sătucul meu natal locuia un român, în prezent un domn de vreo 88 de ani, care a venit la noi în țară prin 1947, cînd era băiat tînăr. De la el am prins bazele limbii române: vara culegeam cireșe, fiecare în alt copac, și învățam cuvinte românești. Imediat după ce am luat examenul de admitere la limba română, m-am dus, în vara lui 1969, în România, pentru o lună. Făceam autostopul și simpatiile reciproce erau atît de puternice că doar o singură dată am dormit într‑un camping și o dată la un hotel. Altfel, mă invitau oamenii, spontan, la ei acasă. Deci, așa m-am apucat de limba română și nu-mi pare rău. Între timp, româna a devenit domeniul meu principal de specialitate, iar nu franceza. (…)”.
„Pentru Editura Odeon, am început să scriu referate deja de prin anul 1973. Însă, după aia, a trebuit să fac doi ani de serviciu militar, fiindcă m-au dat afară de la catedra militară din cauza atitudinii mele pacifiste. Ulterior, neavînd alte posibilități, m-am angajat la editura sindicatelor, Práce. Cu Odeon mai colaboram extern. Prima încercare de a mă angaja la Odeon am făcut‑o în 1984, pentru că o colegă, Vlasta Dufková, tocmai plecase în concediu de maternitate. Dar și-a băgat dracul coada și pe drum spre editură m-am întîlnit cu o cunoștință, tocmai începuse sezonul mustului. Așa că, după cum se întîmplă de obicei, nu ne-am putut opri doar la un pahar. A urmat și un in vino veritas. Ajuns în fața responsabilei de cadre, care încerca în mod grosolan să mă recruteze în partidul comunist natal și cum eram și sub influența alcoolului, am început să polemizez cu ea asupra faptului că nu carnetul de membru de partid ar trebui să servească drept autorizație profesională. În fine, nu m-au primit. Chipurile, despre cazul meu se vorbea și la Comitetul Municipal al partidului. Am auzit spunîndu-se despre mine lucruri groaznice: cică am vrut să mă angajez acolo ca să coordonez revolta tinerelor editoare împotriva sistemului și așa mai departe. Pînă și eu m-am întrebat cum e posibil ca un așa individ să fie lăsat să umble liber pe străzi. M-am trezit în fața comisiei disciplinare și, într-un final, m-am bucurat cînd m-au reangajat tot la Editura Práce, unde aveam să fac, în principiu, corecturi, deși postul era intitulat mult mai nobil: redactor lingvistic. În cele din urmă, am reușit să fac, din cînd în cînd, și muncă de editor, dar asta numai după ce mi-au publicat la Editura Práce prima mea traducere, de care m-am ocupat tot printr-o coincidență, fiindcă traducatorul inițial se îmbolnăvise. Dr. Drápal, coordonatorul colecției de beletristică, aflînd că am studiat și limba franceză, m-a întrebat dacă nu m-ar intereasa să încerc să fac și asta. Așa că am încercat-o. Altfel, avansarea mea profesională ar fi fost blocată, pentru că angajasem acolo un spion, pe cehul Tomáš Řezáč. Urma să-i fiu editorul cărții despre terorismul internațional Smrt v ulicích (Moarte pe străzi). El era fiul Emei Řezáčová, iar la biroul Editurii Práce ne povestea bancuri politice și era atent să vadă cine încetează să aplaude ultimul. În fine, ne îndepărtăm de la subiect…A doua încercare a fost cu succes, era în anul 1987 cînd s-a angajat acolo Josef Šimon, pe care îl știam tot de la Editura Práce. Datorită lui am reușit să obțin acceptul fără aproape nici o altă complicație. Deși s-a supus votului și de data asta, doar cei mai pătimași tovarăși – puțini la număr–și-au adus aminte de mine, votînd împotrivă. El m-a ajutat să intru, iar eu, la rîndul meu, aveam să-l ajut ulterior pe Václav Jamek, spre exemplu. (…)”.
Bibliografie
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
