Etichetă: André Obrecht

Christian Ranucci a fost acuzat că pe 3 iunie 1974 (între orele 11h15–11h20) ar fi răpit-o pe micuța Marie-Dolorès Rambla (în vârstă de 8 ani), în timp ce se juca în fața casei sale cu fratele său mai mic Jean-Baptiste (în vârstă de 6 ani și 9 luni), unde locuia cu părinții ei, María și Pierre Rambla (muncitor brutar), la Marsilia (în clădirea rezidențială Sainte-Agnès din cartierul „Les Chartreux”). În ciuda unor îndoieli serioase în privința vinovățoiei sale (pe care le-am detaliat într-o serie de lucrări, în câteva sute de pagini–volumele 4 & 5 din ciclul de „Investigații jurnalistice în Serial”), în ciuda faptului că el își clama nevinovăția, cu o jumătate de secol în urmă, pe 10 martie 1976, după numai o singură zi de dezbateri în fața Curții cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône, la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Aix-en-Provence (Aix–Marseille Métropole), Ranucci va fi condamnat la pedeapasa capitală. Atunci, nu exista încă procedura de Apel (recurs) la o decizie (sentință) pronunțată într-un dosar criminal de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați), devenit posibil (ca și într-un dosar corecțional judecat de către o Curte Corecțională compusă din 3 magistrați) doar din 2000 (confom Legii Élisabeth Guigou, din 15 iunie privind „prezumția de nevinovăție”). Ca urmare pe 12 martie avocații lui Ranucci Paul Lombard, Jean-François Le Forsonney și André Fraticell vor depune o cerere de anulare (casare) a sentinței la Curtea de Casație, care însă, în decizia sa (No76-90.888 din 17 iunie 1976) respinge cererea ca „nefondată”. El va fi înmormântat, la solicitarea mamei sale și a lui Fraticelli în cavoul familial din cimitirul Saint-Véran de la Avignon. Într-un asemenea context, condamnatului nu-i mai rămânea decât șansa de a fi grațiat de către președintele Franței în exercițiu, atunci Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), care însă, pe 21 iulie 1976 îi refuză, fără niciun fel de regret, într-un context social–istoric al vremii mai mult decât de tensionat având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 Patrick Henry (1953–2017), este arestat pentru răpirea și asasinarea pe 30 ianuarie 1976 al unui alt copil Philippe Bertrand (în vârstă de 7 ani) în timp ce se juca în fața casei, cadavrul lui fiind găsit pe 24 iulie în pădurea de lângă comună. Tot el era acuzat și pentru dispariția micuțului Vincent Gallardo (în vârstă de 6 ani) la Pradet (departamentul Var, la cca 10km de Toulon), pe 21 iulie 1976. În sfârșit, într-o emisiune consacrată lui „Un jour, un destin”, pe 12 octombrie 2010, Giscard d'Estaing, va afirma că nu-și regretă decizia în dosarul Ranucci pentru că „el a fost găasit vinovat, condamnat și trebuia sancționat”, în ciuda faptului, că, după părerea mea, nu existau probe materiale „fiabile” în privința vinovăției sale. Sau mai exact, exista mai multe probe fiabile care puneau la îndoilă vinovăția lui. În zorii zilei de 28 iulie 1976, exact după o săptămână când a avut loc discuția dintre avocatul Paul Lombard și președintele legată de grațierea lui Ranucci (încarcerat atunci la celebra închisoare Les Baumettes din Marsilia), acesta când este trezit, este agitat, tensionat (psihic), se zbate (fizic) și își susține nevinovăția (în continuare), iar conform unuia dintre avocați săi Jean–François Le Forsonney, acesta l-ar fi întrebat: „Qu'est-ce qu'on est allé encore raconter à Giscard ?” (Ce ați mai povestit lui Giscard ?) El refuză să bea paharul de alcool (rum) oferit la grefă dar și să stea de vorbă cu Preotul Capelan, spunându-i scurt și sec acestuia „negativ”. Din contră, acceptă „oferta” ultimei țigări și să vorbească cu cei 3 avocați ai săi (Paul Lombard, Jean–François Le Forsonney și André Fraticelli), care îi citesc o scrisoare de la mama lui, Héloïse Mathon, după ce le spune: „Vous ne voudriez tout de même pas que je vous félicite..." (N-ați vrea, totuși, să vă felicit…”). Dirijat către eșafod, la ora 04h13 Ranucci este ghilotinat. Alături de cei 3 avocați ai săi (reprezentând Apărarea), ar fi fost prezent și un avocat stagiar Marie–Anne Donsimoni, alături de procurorul Republicii Xavier Tallet (reprezentantul acuzării–Ministerul Public), controlorul general al închisorilor Pierre Cubaynes (responsabil cu derularea execuției), dr. Tosti și, în sfârșit, judecătorul de instrucție Pierre Michel (responsabil cu ancheta în dosarul Ranucci, în ultima fază). În ceea ce privește cele spuse de Ranucci înainte de a fi ghilotinat, există și alte „variante” (versiuni). Conform memoriilor executorului șef André Obrecht, redactate și publicate, după moartea acestuia, de către Jean Ker, acesta „ar fi tăcut până în ultimă clipă a vieții”, deci nu s-ar fi adresat nimănui, ceea ce de altfel, ar fi fost confirmat și de către Marcel Chevalier, succesorul lui Obrecht (cu toate că acesta din urmă, nu putea fi prezent la ultima conversație care a avut loc între Ranucci și avocații săi, pentru că el se afla, atunci, într-o altă cameră, prea îndepărtată). Din comtră, conform avocaților săi, Le Forsonney și Lombard, care ultimele ore de viață erau preajma lui, ultimele cuvinte ale lui Ranucci ar fi fost „Réhabilitez-moi !” (Reabilitați-mă !), menționate, pentru prima oară, în cartea celui din urmă „Mon intime conviction” (Conigerea mea fermă, 1977). În ceea ce îl privește pe el de-al 3-lea avocat al lui Ranucci, Fraticelli, care și-a însoțit clientul până în curtea închisorii, înainte de a se urca pe eșafod, n-ar fi auzit aceste cuvinte, o versiune mai „apropiată” de cea menționată în procesul verbal al execuției în care se menționează că „Numitul Christian Ranucci nu a făcut nicio declarație”. După moartea acestuia, într-o anchetă efectuată în „mediul pedofil” (pedopornografic, pedocriminal), conform cărții apărute în 1989 „La Politique, le sexe et la finance” a lui Yann Moncomble (1953–1990, jurnalist și eseist francez de extremă dreaptă), numele lui Ranucci ar fi figurat într-un carnet al unui client (Walter Sokolowski, proba no 117) al rețelei lui Jacques Dugué (dosarul criminal Saint-Ouen) care difuza imagini foto și video pornografice Acesta ar fi intrat în vizorul autorităților polițienești la începutul lunii septembrie, pentru ca pe 27 septemprie 1978 să interpelat de către Brigada de stupefiante și Proxenetism, la domiciliul său pentru abuz sexual asupra unor minori, fiind acuzat că ar face parte dintr-o rețea de proxenetism pedofil (cu copii până în vârsta de 10 ani) cu ramificații la Lyon și Chartres (în Franța), respectiv, în Olanda și Danemarca. În 1981, el va fi condamnat la 6 ani de înschisoare, în ciuda mărturiei depuse în favoarea sa de către Gabriel Matzneff (n.1936, scriitor francez, autor a peste 50 de cărți, distins cu o serie de premii literare printre care Mottart și Amic ale Academiei Franceze, în 1987, respectiv 2009, precum și premiul Renaudot în 2013), fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea de pedocriminalitate formată din mai multe personalități (în anii 1970–1980). Cu toate că acesta a descris, în unele dintre cărțile sale autobiografice, relațiile sale sexuale cu copii și adolescenți tineri, el a beneficiat de susțineri importante, în special în sfera literară și mediatică. La sfârșitul anului 2019, anunțul publicării cărții sale „Consimțământul”, o mărturie a Vanessei Springora (care avea 14 ani când scriitorul a început să aibă relații sexuale cu ea), a declanșat o polemică privind ceea ce a fost perceput ca o formă de toleranță din partea mediilor culturale, politice și mediatice față de scriitor. Acest eveniment (urmat de alte mărturii și dezvăluiri), a dus la deschiderea a două proceduri judiciare împotriva lui, precum și la stoparea comercializării operelor sale publicate de edituri prestigioase (Gallimard, La Table Ronde, Léo Scheer, Stock, Payot, Jean-Claude Lattès). În ceea ce privește dosarul criminal de proxenetism și prostituție infantilă „Saint-Ouen” în care Jacques Dugué ar fi jucat un rol important debutează în cursul lunii iunie 1978 când în timpul unei percheziții efectuate la domiciliul unui pedofil american Henry Johnson din Los Angeles (California, SUA), polițiștii de la Sexually Exploited Child Unit au găsit cu ocazia unei percheziții o scrisoare în care un francez pe nume Jacques Dugué (n.1935 într-o familie modestă, crescut cu cei 6 frați ai săi într-o tradiție catolică) relata despre dificulltățile sale de a „perverti minori, pentru o nouă generație de perverși”. În această scrisoare, Jacques Dugué relata, de asemenea, chiar și torturarea sau uciderea unor copii în casa sa de la Saint-Ouen (departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris) unde locuia, după divorțul de soția sa (din 1975) cu cele două fiice ale sale (în vârstă de 11 și 14 ani în timpul procesului din noiembrie 1981) de și era gestionarul unui magazin de arme și articole sportive. Din 1973, „l'Ogre de Saint-Ouen” (Căpcăunul in Saint Oursn) antrena, de asemenea, echipa de baschet juniori Red Star Olympique (pe bază de voluntariat), ceea ce i-ar fi permis să fie în contact cu o serie de adolescenți cu care realiza în casa (pavilionul) lui, printre altele, și fotografii–nud, pe care, ulterior, le expedia (distribuia) altor pedofili (pedocriminali) în Olanda și în Danemarca, unde sunt editate reviste ca Lover Boys sau Lolita. Cu „statutul său de antrenor de basket” (pe care îl avea), în subsolul casei sale el a amenajat o sală de jocuri cu mese de ping-pong, televizor pentru a putea atrage cu ușurință copiii familiilor de imigranți din mediile defavorizate, cărora le mai și plătea 100Ffr (cca 25€PPA, astăzi) atunci când pozau gol pentru el. În sfârșit, pe 30 noiembrie 1981, Dugué va fi condamnat la 6 ani de închisoare și nu va fi eliberat condiționat. El va executa integral pedeapsa și va fi pus în liberate pe 5 noiembrie 1983 când se va stabili într-un cartier de HLM (Locații cu caracter social, cu chirie moderată) în regiunea urbană Bordeaux și „se prezintă” în public în calitate de „agent comercial”. În contact cu mediul social defavorizat el va recidiva în cursul anului 1987 într-un dosar „criminal (deci, mai grav decât primul, care a fost judecat în procedura corecțională) cu un grup de copii de imigranți (o duzină), printre care mulți cu vârste sub 10 ani (cu acte de pedofilie, în special felație și sodomie–„plătite” la „preț de bomboane și ciocolată”). În acest dosar de pedocriminalitate, interpela în cursul lunii octombrie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Gironde de la Bordeaux îl condamnă pe 9 octombrie 1990, la 8 ani de închisoare cu executare (în penitenciar) și la o amendă penală de 10.000FFr (cca 2.800€PPA, astăzi). Ca și în primul dosar (corecțional) și în acesta, cel de-al 2-lea el își susține „nevinovăția” fiind convins că toat ceea ce a făcut ar fi fost „spre binele” copiilor. Expertizele psihologice realizate pe câteva dintre victimele lui Jacques Dugué au pus în evidență o „mare vacuitate afectivă” (stare de gol interior, o lipsă a profunzimii emoționale sau o aplatizare a trăirilor afective). Este o experiență subiectivă caracterizată prin absența sentimentelor intense, o indiferență față de evenimentele vieții sau o incapacitate de a simți bucurie, tristețe sau conexiune profundă. În ceea ce privește, agresiunile sexuale și violurile comise inculpat, Jean-Michel L. declara din nou: „J'étais consentant. Comme dans une relation sexuelle normale. (…) D'ailleurs „j'ai revu, après l'affaire, les autres soi-disant victimes. On avait tous vécu la même chose. Sans contrainte aucune" (Am consimțit. Ca într-o relație sexuală normală. (...) În plus, după proces și condamnare, le-am revăzut și pe celelalte așa-zise victime. Cu toții trăiserăm același lucru. Fără nicio constrângere). Totuși, printre cele 17 victime erau și un băiețel de 3 ani și altul de 9 ani dar și o fetiță de 7 ani, deci nu putem spune subb nicio formă că că acești copii au întreținut relații sexuale (de tip sodomie, felație, scatologie, etc.) cu „consimțământ”, la care Jean-Michel L. (aproape de majorat) a participat de maniereă „activă” dar de care acesta, nu-și aduce aminte („Je ne m'en souviens pas."). La începutul lunii mai, când Dominique și Jean-Michel L. iau cunoștință de decalarațiile copiilor lor, nu le vine să creadă: „On a été choqués par la trahison de Jacques. C'est inadmissible, même s'il ne s'agit que d'attouchements." (Suntem șocați de trădarea lui Jacques. Este inadmisibil chiar dacă este vorba de mângăieri/atingeri cu caracter sexual). După citirea depozițiilor, Jean-Michel L. adaugă contrariat : „Ce ne sont pas les mots de mon enfant. J'ai eu l'impression de relire ma déposition à la fin des années 70. Les policiers faisaient les questions et les réponses", (Nu sunt cuvintele copilului meu–referindu-se la cel mic, care conform legii era minor sub 15 ani. Am impresia că recitesc depoziția/declarația mea de la sfârșitul anilor 1970. Polițiștii formulau întrebările și tot ei, răspunsurile). Conform acestuia nu a fost vorba de viol. „Am vi observat”. Ulterior, părinții celor 2 minori au declarat că ei „se simt foarte binme atât fizic cât și psihic” și „nici nu au nevoie de psiholog pentru consiliere”. În ceea ce privește faptul că numele lui Christian Ranucci s-ar fi aflat în carnetul unui membru al rețelei lui Dugué, nu rezultă sub nicio formă, că acesta ar fi fost un pedocriminal și nici că ar fi răpit-o și ucis-o pe Maria–Dolorès Rambla (așa cum ar fi „mărturist” și micuțul Rambla la vârsta de 6 an și jumătate). Să nu uităm că Ranucci era reprezentant commercial și avea contact cu o serie de persoane care activau în diferite domenii ale societății civile, despre ale căror orientări sexuale, el nu avea nicio informație (detaliată) și nici nu avea în atribuțiunile sale conform fișa postului său. În orice caz, dacă nu ar fi fost condamnat la moarte și executat, adică pedeapsa lui ar fi fost comutată la închisoare pe viață de către Giscard, în anii 1980 când dosarul Dugué începe să ia amploare, poate că Ranucci ar fi putut fi disculpat în dosarul criminal Rambla sau în cel mai rău caz, chiar și în cazul execuției sale, revizuirea procesului său în anii, 1979, 1987 și 1991 ar fi putut primi aviz favorabil. Ppentru că eu, desi nu pot avea ceritudinea nevinovăției sale, sunt convins de faptul că în dosarul lui există o serie de elemente materiale fiabile care pun la îndoială nevinovăția lui, de care jutiția nu a ținut cont, pe de o parte. nici în timpul instrumentării dosarului și nici la proces, iar pe de altă parte, nici ulterior, cu ocazia cererilor de revizuire a procesului său. Revenind acum la dosarul Rambla, merită să menționez aici și faptul că Jean-Baptiste Rambla (n. 25 septembrie 1967 în cartierul Saint-Agnès la Marsilia), fratele lui Marie–Dolorès Rambla, a avut la maturitate un comportament antisocial haotic și atipic, care până la urmă va culmina cu o crimă, iar ulterior, chiar cu o recidivă criminală. Acuzat de uciderea, pe 13 iulie 2004, a lui Corinne Beidl (fosta lui angajatoare și amantă în vârstă de 42 de ani, cu care a crescut în același cartier și care cu companionul ei Christian Chalençon dețineau o societate de restaurație de catering pentru televizune și cinematografie), pe 17 octombrie 2008 el va fi condamnat la 18 ani de recluziune criminală la Marsilia de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône și eliberat condiționat sub control judiciar de către TAP (Tribunalul de Amenajare a Pedepsei) Toulouse pe 16 februarie 2015, exact la o distanță în timp de un deceniu de la interpelarea (arestarea) lui, după ce a fost „evaluat” de către Administrația Penitenciarelor „un deținut model” cu „un rapport positif du centre national d'évaluation de personnes détenues et des conclusions de l'expertise psychiatrique” (raport pozitv al Centrului național de evaluare a deținuților și ale concluziilor expertizei psihiatrice). În ciuda faptului că actul său criminal (tortură, urmată de asasinat) a fost considerat la procesul său „abominabil” demnă de un psihopat, circumstanțele atenuante și obținerea diplomei de studii de specialitate (nivel 4–școală profesională) l-au ținut în detenție „numai” 10 ani. În timp ce unul dintre avocații săi, Henri Juramy, menționa în pledoaria sa că acesta în timpul comiterii crimelor sale se afla sub influența drogurilor (de care era dependent de mulți ani), celălat avocat al său, Jean-Michel Pesenti, susținea cu convingere că „Comment juger un garçon qui, aujourd'hui, à quarante-et-un ans, est en semi-liberté dans sa tête depuis l'âge de six ans et demi, c'est-à-dire depuis l'âge où il a été le témoin de l'enlèvement de sa sœur (…)/Cum să judecăm un băiat, astăzi, la vârsta de 41 de ani, care, „în mintea lui”, este într-o stare de semi-libertate de la vârsta de 6 ½ ani când a asistat la răpirea și asasinarea surorii sale (n.r. Marie-Dolorès Rambla de către Christian Ranucci). Conform documentelor din dosarul de instrucție, cu 7 luni înainte de dramă, Jean-Baptiste Rambla ar fi fost „deranjat” dimineața (devreme) la telefon de către Corinne Beidl (soția/companionul patronului său), care îl ruga să-și mute camionul garat în fața firmei. Peste două ore, ea a fost ucisă cu bestialitate (în condiții abominabile, atroce, etc.) de către „angajat”, după ce acesta a invitat-o la o cafea în noul său apartament. Presupusa gelozie a lui Corinne, șantajul ei sexual dar și discuția despre statutul ei de „intermitent de spectacol” (artist care apare din când în când în roluri mărunte) prin intermediul societății de catering, ar fi degenerat, iar ulterior, s-ar fi transformat în tragedie. În ceea ce îl privește pe Rambla, dependent de droguri (cocaină) și alcool, acesta ducea o viață de „boem” prin localuri, cu fete „consumatoare” de bani. Conform declarației sale, el ar fi așteptat ca „să fie angajat în cadrul societății legal–cu contract de muncă nedeterminat”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat conform soțului victimei Christian Chalençon, datorită neseriozității lui și a „vieții haotice” pe care o ducea. În fața Curții cu Jurați el recuoaște „femicidul” dar și că „femeia nu merita să moară”. Însă, „din păcate ea s-a aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit”. „Ea nu a făcut nimic și nici nu a cerut nimic”. Timp de două zile, până când mirosul devine insuportabil, Rambla stă cu cadavrul în apartament, după care îl mută într-o geantă mare de voiaj (pe care îl închide) și se duce la domiciliul soției sale. El va furniza două variante diferite pentru motivul care nu a mutat cadavrul. În prima dintre ele afirmă că „i-a fost frică să-l mute cu mașina sa prin oraș (Marsilia) pentru că putea fi oprit, oricând, oriunde, de către polițiști (dintr-un motiv sau altul), iar în cea de a doua, că „i-ar fi plăcut să fie găsit de cineva”. Până la urmă, cu o altă ocazie, mută, totuși, geanta în magazia din fundul curții a soției sale Patricia, unde aceasta căutând trotineta fiului său, o descoperă „din greșală” pe 12 februarie 2005. În ea se afla cadavrul (carbonizat și în putrefacție) al lui Corinne Beidl–dipărută exact cu 7 luni în urmă. Cu puțin timp înainte de dispariția ei, ea ar fi asigurat catering-ul echipei serialului „L’Enquête corse” în filmul lui Alain Berbérian realizat cu celebri actori francezi Jean Réno și Christian Clavier. În sfârșit, după ce condamnarea lui rămâne definitivă, pr 17 noiembrie 2009. Rambla va fi transferat la solicitarea sa în departamentul Haute-Garonne (regiunea urbană Toulouse) în Centrul de detenție Muret (DISP Toulouse, pentru pedepse lungi, dat în folosință în 1966 sub formă de „Maison Centrale”–Închisoare de maximă siguranță, cu o capacitate operațională de 623 de locuri, devenită din 1975 centru dedetenție) aflat în proximitatea Centrului Penitenciar Toulouse-Seysses (DISP Toulouse, dat în folosință în 2003 cu o capacitate operațională de 596 de locuri). Exact peste un deceniu, de la data interpelării sale, TAB Toulouse decide punerea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce de altfel, o și solicita, după executarea a ½ din pedeapsă, cu „grațiile” închisorii care i-au fost acordate atât pentru „bună purtare” cât și pentru studii în mediul carceral–diploma de CAP în întreținerea instalațiilor termice). Din nefericire însă, această „libertate condiționată” îi va permite să recidiveze în materie de „crimă de sânge” la Toulouse, la numai peste 2½ ani (pe 21 iulie 2017), cu uciderea, cu cutter, a lui Cintia Lunimbu (femeie de culoare, originară din Angola, în vârstă de 21 de ani), ceea ce de altfel va și recunoaște în cele 48h00 de GAV (Garde à Vue) la Poliția Judiciară, după interpelarea lui pe 9 august. Peste alți 3½ cât a durat instrumentarea dosarului, Jean-Baptiste Rambla, va fi din nou condamnat pe 17 decembrie 2020 de către o altă instanță criminală, Curtea cu Jurați a departamentului Haute-Garonne de la Toulouse. El a fost interpelat după 3 zile de la comiterea noului său act criminal de către SRJP (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) Toulouse, pe 24 iulie 2017, în timp ce încerca să plece la Marsilia–St. Charles cu un tren din gara Toulouse–Matabiau.

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.