Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) 

Scholar Google

Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română)

Notă. Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro

Thomas Csinta (Videoclip–„Franța are propriile metode privind judecarea celor din Diaspora!”

Thomas Csinta (Videoclip–„Avocații francezi, lipsă de interes față drepturile Diasporei”

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legata de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației  

Al XXXVI – lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelența” – 2026. Record de participare – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare). Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea – partener media al Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași). Participarea la congres a Jurnalulul Bucureștiului (Thomas Csinta – director & redactor șef al publicației) cu lucrări care pun la îndoială responsabilitatea penală într-o serie de excuții în timpul republicilor franceze pe baza teoriei Codului Sociogenetic (CSG)

Buna-credință în era post-adevărului–principiu juridic și exigență a comunicării publice

Abstract: This micro study analyses good faith as a normative corrective to the rigidity of legal rules, ensuring proportionality and fairness in their application. By linking legal doctrine with fundamental ethical principles, it argues that good faith operates as a functional bridge between formal legality and substantive justice. The analysis highlights its role in safeguarding trust and coherence within legal interpretation.

Rezumat. În era post-adevărului, comunicarea publică se confruntă nu atât cu absența informației, cât cu o criză a criteriilor care îi conferă credibilitate și legitimitate. Studiul analizează buna-credință ca principiu general al dreptului, consacrat de art. 14 din Codul civil,[1] și ca exigență fundamentală a comunicării publice responsabile. Pornind de la dimensiunea sa juridică și axiologică, lucrarea evidențiază rolul bunei-credințe în temperarea exceselor discursului public și în menținerea unui raport de încredere între emitent și receptor. Într-un context dominat de relativizarea adevărului și de strategii persuasive, buna-credință este interpretată ca un criteriu de delimitare între informare legitimă și manipulare simbolică. Concluzia studiului subliniază că reafirmarea bunei-credințe nu reprezintă doar o opțiune etică, ci o necesitate normativă pentru protejarea spațiului public și a responsabilității sociale a comunicării.

Introducere

Epoca contemporană este tot mai frecvent descrisă prin sintagma „era post-adevărului”, expresie care sugerează nu dispariția faptelor, ci relativizarea lor sistematică în spațiul public. Adevărul nu mai este contestat frontal, ci diluat, reinterpretat și supus unor logici persuasive care privilegiază emoția, interesul sau oportunitatea discursivă. În acest context, comunicarea publică riscă să se transforme dintr-un instrument de informare într-un mecanism de influențare, iar criteriile clasice ale corectitudinii și onestității ajung să fie puse sub semnul întrebării. Această ruptură este surprinsă cu acuitate de profesorul Mircea Dumitru, care avertizează asupra unei adevărate prăpastii culturale ce se deschide în fața societății contemporane: pe de o parte, cei care continuă să creadă în ideea de adevăr, de bine și de corectitudine, iar pe de altă parte, cei care reduc aceste noțiuni la simple construcții culturale, politice sau sociale.

Se deschide în fața noastră un fel de prăpastie culturală care îi va pune într-o parte pe cei care vor crede în continuare în ideea de adevăr, în ideea de bine și de corectitudine, frumos, iar în cealaltă parte pe toți ceilalți, care vor spune că acestea nu sunt decât niște artefacte culturale, politice și sociale, pe care ar trebui să le depășim. Această dezbatere a fost prefigurată cu câteva decenii în urmă de către un autor care a formulat foarte bine această idee. Unii spun că ar fi fost George Orwell, alții spun că autorul este, totuși, necunoscut. În limba engleză, ea sună în felul următor: During times of universal deceit, telling the truth is a revolutionary act. Altfel spus, într-un moment istoric de masivă inducere în eroare, de păcălire universală, a spune adevărul este un act revoluționar. Tocmai de aceea eu cred că ideea de adevăr, noțiunea filosofică de adevăr revine astăzi cu o mare putere în centrul dezbaterilor^[2].

În acest cadru, considerăm că principiul bunei-credințe oferă un instrument conceptual esențial pentru înțelegerea și evaluarea comunicării publice în era post-adevărului. Consacrat ca principiu general al dreptului, buna-credință exprimă o exigență de conduită care presupune onestitate, loialitate și respect față de celălalt, valori ce nu pot fi disociate de ideea de adevăr. A acționa cu bună-credință înseamnă, în mod necesar, a nu instrumentaliza adevărul și a nu transforma comunicarea într-un simplu exercițiu de manipulare simbolică.

Din această perspectivă, buna-credință apare ca un criteriu de rezistență normativă într-un climat dominat de relativism discursiv. Ea nu impune o versiune oficială a adevărului, dar reclamă o atitudine responsabilă față de acesta. Într-o epocă în care a spune adevărul poate deveni un act „revoluționar”, buna-credință oferă cadrul juridic și axiologic prin care acest act poate fi recunoscut nu doar ca gest moral, ci ca exigență fundamentală a comunicării publice legitime. Când Erich Fromm semnala în Frica de libertate faptul că cea mai mare dorință a ființei moderne a fost să se bucure de libertate, nu făcea nimic altceva decât să confrunte costurile responsabilității față de propria viață și față de accesul la adevăr. Nimeni nu se bucură de libertate fără o eliberare de ceea ce îl face obedient, mai puțin autentic, la limită, mai puțin împăcat cu sine. Însă nimeni nu primește libertatea, în modernitate, fără teama de adevărurile ei incomode^[3].

Din această perspectivă, reflecția lui Erich Fromm asupra libertății relevă dimensiunea sa inseparabilă de responsabilitate și de raportarea onestă la adevăr. Buna-credință apare astfel ca forma juridico-etică prin care libertatea comunicării este temperată de asumarea consecințelor sale, întrucât a acționa cu bună-credință presupune nu doar exercitarea liberă a exprimării, ci și acceptarea adevărurilor incomode pe care această libertate le implică. În lipsa bunei-credințe, libertatea riscă să se degradeze într-un exercițiu pur formal, eliberat de responsabilitate și, în cele din urmă, de autenticitate.

Buna-credință ca mecanism de umanizare a legii.

De la rigorile normei la etica reciprocității Buna-credință a fost definită de Cicero ca sinceritate în cuvinte (veritas) și fidelitate (constantia) în angajamente^[4]. Această înțelegere clasică a bunei-credințe, formulată de Cicero prin referirea la sinceritatea cuvintelor (veritas) și fidelitatea față de angajamente (constantia), capătă o semnificație aparte în societatea contemporană, marcată de o inflație a discursului și de relativizarea adevărului în spațiul public. Tocmai în acest context, apariția și consacrarea principiului bunei-credințe nu pot fi reduse la un simplu mecanism tehnic al dreptului, ci trebuie înțelese ca o reacție necesară la rigiditatea normei și la riscul ca regulile juridice, aplicate formal, să devină incapabile să protejeze onestitatea comunicării și echilibrul relațiilor sociale.

Apariția și consacrarea principiului bunei-credințe nu pot fi înțelese exclusiv ca un artificiu tehnic destinat completării normei juridice. În esență, buna-credință a apărut ca o necesitate de a corecta rigiditatea legii și de a introduce în mecanismul normativ un criteriu de echitate, rezonabilitate și loialitate, capabil să tempereze efectele excesive ale aplicării formale a regulilor juridice. Legea, prin natura sa, operează cu norme generale și abstracte, însă realitatea socială este variată, imprevizibilă și adesea rezistentă la încadrări rigide. În acest spațiu de tensiune dintre normă și viață, buna-credință funcționează ca un element de ajustare, menită să apropie dreptul de realitatea umană pe care o reglementează. Din această perspectivă, buna-credință nu este o excepție de la lege, ci o expresie a spiritului său. Ea nu anulează regula juridică, ci o completează, conferindu-i flexibilitatea necesară pentru a produce soluții juste. Considerăm că rolul său fundamental este acela de a împiedica transformarea legii într-un instrument de exercitare abuzivă a drepturilor, chiar și atunci când, formal, titularul acestora acționează în limitele normei juridice. Buna-credință sancționează nu încălcarea textului de lege, ci deturnarea finalității acestuia.

Această funcție „corectivă” a bunei-credințe explică și caracterul său profund axiologic. Deși consacrat juridic, principiul își are rădăcinile în valorile morale și în regulile elementare ale conviețuirii sociale. Nu întâmplător, buna-credință are un corespondent evident în morala populară, exprimată în formule simple, dar cu o forță normativă remarcabilă, precum maxima „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Această regulă de reciprocitate exprimă, într-o formă accesibilă, aceeași exigență de conduită loială și respect față de celălalt pe care dreptul o consacră sub forma principiului bunei-credințe. În opinia noastră, această convergență dintre drept și înțelepciunea populară nu este întâmplătoare. Dimpotrivă, ea arată că buna-credință nu este o construcție artificială a legiuitorului, ci o valoare socială preexistentă, pe care dreptul a ales să o formalizeze și să o protejeze. Regula populară a reciprocității presupune o proiecție a propriei conduite asupra celuilalt, un exercițiu de empatie și responsabilitate, care se regăsește, într-o formă juridic rafinată, în obligația de a acționa cu bună-credință.

La punctul său de pornire, buna-credință are aspectul unor fapte psihologice, dar nu orice fel de fapte, ci numai a unora dintre cele conforme cu normele morale^[5]. Această corespondență dintre regula juridică și morala comună explică de ce doctrina a înțeles buna-credință nu doar ca o obligație externă de comportament, ci și ca o dispoziție internă a conștiinței. Al. Volansky definește buna-credință ca fiind starea de spirit care rezultă din conformitatea morală a manifestărilor sale, sau conformitatea morală a spiritului cu manifestările sale^[6]. O definiție asemănătoare dă și Jules Wertheimer, cînd spune că buna-credință, în sens larg, filozofic, desemnează o stare de spirit conformă cu perceptele morale^[7]. Această continuitate dintre morala comună și consacrarea juridică a bunei-credințe capătă o relevanță sporită în contextul comunicării publice din era post-adevărului, unde ruptura dintre intenție, discurs și efect devine tot mai frecventă. Definițiile propuse de Al. Volansky și Jules Wertheimer permit astfel o lectură actualizată a bunei-credințe nu doar ca regulă de comportament juridic, ci ca exigență a autenticității comunicării, în care conformitatea dintre starea de spirit, mesaj și adevăr reprezintă condiția minimă a unei relații sociale oneste.

Astfel înțeleasă, buna-credință devine un instrument de umanizare a dreptului. Ea introduce în aplicarea normei juridice o dimensiune relațională, obligând subiectele de drept să țină seama nu doar de propriul interes, ci și de efectele comportamentului lor asupra celorlalți. În acest sens, buna-credință funcționează ca o punte între legalitate și legitimitate, între conformitatea formală cu norma și acceptabilitatea socială a conduitei. Această dimensiune este cu atât mai relevantă în contextul contemporan, marcat de accentuarea individualismului și de instrumentalizarea normelor juridice în scopuri strategice. Fără buna-credință, legea riscă să devină un simplu instrument de putere, utilizat în mod oportunist, în timp ce cu ajutorul acestui principiu, dreptul își reafirmă vocația de a regla relații sociale într-un mod echitabil și rezonabil.

În concluzie, considerăm că buna-credință a apărut și s-a consolidat tocmai pentru a atenua asperitățile inevitabile ale legii și pentru a menține o legătură vie între normă și valorile fundamentale ale comunității. Faptul că acest principiu se regăsește, sub forme diferite, atât în dreptul pozitiv, cât și în morala populară, confirmă rolul său esențial în ordonarea vieții sociale și în protejarea unei conviețuiri bazate pe respect, loialitate și responsabilitate reciprocă. Faptele psihologice conforme cu normele morale specifice ale societății din fiecare orânduire social-economică, constituind izvorul bunei-credințe, sunt acelea care se referă la onestitate, loialitate sau probitate, prudență, temperanță^[8].

Buna-credință ca principiu general al dreptului

Buna-credință este consacrată în mod expres în dreptul român prin art. 14 din Codul civil, care prevede că orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, aceasta fiind prezumată până la proba contrară. Formularea normei relevă caracterul său general și vocația de a guverna conduita juridică într-un sens larg, dincolo de instituții sau raporturi juridice determinate. Doctrina juridică a subliniat în mod constant caracterul complex al bunei-credințe. Astfel, aceasta nu se reduce la o simplă atitudine subiectivă, ci implică un ansamblu de exigențe comportamentale care vizează onestitatea, loialitatea și diligența. Buna-credință presupune cumulativ intenția sinceră, credința legitimă, liceitatea conduitei, certitudinea, diligența, loialitatea și consecvența, lipsa oricăruia dintre aceste elemente fiind de natură să afecteze existența sa. Această abordare doctrinară, care configurează buna-credință ca un ansamblu coerent de exigențe comportamentale, devine cu atât mai relevantă într-un context marcat de fragmentarea adevărului și de relativizarea onestității în discursul public. Profesorul Ioan Adam consideră, în „Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Contractul”, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2017, pg. 481, „Codul civil consacră buna-credință ca fiind un principiu aplicabil tuturor raporturilor juridice de drept privat…Buna credință are la bază două elemente: unul social, care trebuie apreciat ținând cont nu numai de actele normative în vigoare, dar și de uzanțe și altul moral, care implică faptul ca judecătorul să aibă în vedere principii ce țin de ordinul echității”^[9].

Pornind de la această fundamentare duală, socială și morală, buna-credință depășește sfera strict juridică și se afirmă ca un criteriu de evaluare a comportamentului în ansamblul relațiilor sociale și al comunicării publice.În condițiile în care discursul contemporan este adesea marcat de ambiguitate strategică și de diluarea responsabilității față de adevăr, buna-credință funcționează ca un standard social de conduită, exprimând o așteptare legitimă de corectitudine, coerență și responsabilitate în interacțiunile dintre indivizi și instituții.

Etica utilizării inteligenței artificiale în educație (Profesorul Dumitru Popa, Decan al Facultății de Stiinte ale Comunicarii si Relatii Publice – Universitatea Apollonia Iași). Lucrare prezentată la Congresul Internațional al Universității Apollonia (27 februarie – 1 martie 2025) cu Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Prezumția de bună-credință și funcția sa socială

Un element esențial al regimului juridic al bunei-credințe îl constituie prezumția acesteia. Legiuitorul pornește de la ideea că persoanele acționează, în mod normal, cu bună-credință, iar sarcina probei relei-credințe revine celui care o invocă. Această opțiune normativă reflectă o anumită viziune asupra societății, întemeiată pe încredere și cooperare. Buna-credință se prezumă relativ în executarea convențiilor, că potrivit art. 14 alin. (2) C. Civ. Buna-credință se prezumă până la proba contrară–bona fides preasumitur^[10].

Această prezumție juridică nu este doar o tehnică de distribuire a sarcinii probei, ci exprimă o opțiune axiologică fundamentală a legiuitorului, care mizează pe normalitatea conduitei oneste și pe funcționarea relațiilor sociale într-un climat de încredere. Într-un asemenea cadru, buna-credință devine premisa tacită a oricărei interacțiuni, juridice sau sociale, fără de care cooperarea și comunicarea ar fi profund afectate. Mai mult, considerăm că această prezumție are o funcție socială profundă, întrucât permite stabilitatea raporturilor juridice și sociale și favorizează interacțiuni bazate pe încredere. În lipsa unei asemenea prezumții, orice relație socială ar fi marcată de suspiciune, iar comunicarea ar deveni dificilă sau chiar imposibilă.

Transpusă în planul comunicării publice, prezumția de bună-credință se manifestă prin așteptarea legitimă a publicului ca informațiile difuzate să fie rezultatul unei intenții oneste de informare, întemeiate pe verificare și responsabilitate. În mod implicit, receptorul mesajului pornește de la premisa că presa și ceilalți actori ai comunicării publice urmăresc transmiterea adevărului, nu manipularea sau inducerea în eroare. Eroziunea acestei prezumții, caracteristică erei post-adevărului, nu afectează doar credibilitatea surselor, ci subminează însăși posibilitatea unei comunicări sociale funcționale, bazate pe încredere, cooperare și coeziune socială.

Era post-adevărului și criza încrederii în comunicarea publică

Conceptul de post-adevăr desemnează o stare a discursului public în care adevărul factual își pierde centralitatea, fiind substituit sau relativizat de narațiuni emoționale și interpretări subiective. Într-un asemenea context, comunicarea nu mai urmărește în mod prioritar transmiterea fidelă a realității, ci obținerea unui impact emoțional sau consolidarea unor convingeri preexistente. Această evoluție generează o criză profundă a încrederii. Publicul devine tot mai sceptic față de sursele de informare, iar distincția dintre adevăr, opinie și manipulare se estompează. Din această perspectivă, problema centrală a comunicării contemporane nu este lipsa informației, ci degradarea criteriilor de responsabilitate în transmiterea acesteia.

Ionuț Stăncelu, contributor comentator, consideră că „Epoca post-adevărului a început cu pierderea încrederii între oameni.” Un experiment arată că oamenii care nu au încredere în alții sunt mai predispuși să creadă în teorii ale conspirației. Lee McIntyre consideră anul 2016 ca fiind cel în care a început o epocă a post-adevărului, ca urmare a campaniei electorale a lui D. Trump. Tot în 2016 dicționarele Oxford au ales „post-truth” drept cuvântul anului. În același dicționar post-adevărul este definit ca cel care modelează opinia publică, bazându-se pe emoții și credințe personale mai mult decât pe fapte. „Post” se referă la faptul că adevărul a devenit „eclipsat”, irelevant. Raționalitatea a început să fie amenințată de emoții, iar știința să fie privită cu suspiciune. Michiko Kakutani: „Decadența adevărului” a dus la epoca „post-adevărului” care include acum expresii familiare precum „fake news” și „fapte alternative”^[11].

Această diagnoză a epocii post-adevărului, centrată pe pierderea încrederii, pe accentul emoției asupra faptului și pe relativizarea adevărului, evidențiază o criză profundă a raportului dintre emițător și receptor în comunicarea publică. Într-un asemenea context, în care adevărul este perceput ca negociabil, iar raționalitatea este subminată de afect și suspiciune, devine necesară identificarea unui reper normativ și axiologic capabil să restabilească încrederea și responsabilitatea discursului public. În opinia noastră, tocmai aici intervine relevanța principiului bunei-credințe, care oferă un cadru conceptual apt să reorienteze comunicarea publică către onestitate, transparență și respect față de public, fără a nega libertatea de exprimare.

Buna-credință ca exigență a comunicării publice

Aplicată comunicării publice, buna-credință poate fi înțeleasă ca obligația morală și socială a emitentului de a acționa cu onestitate intelectuală și cu respect față de dreptul publicului de a fi corect informat. Aceasta presupune o documentare riguroasă, verificarea surselor și evitarea distorsionării deliberate a informației. În etapa construirii mesajului public, buna-credință reclamă claritate și coerență, precum și evitarea ambiguităților intenționate. Limbajul utilizat nu trebuie să inducă în eroare, iar selecția informațiilor trebuie să fie ghidată de relevanță și interes public, nu de oportunism discursiv. De asemenea, buna-credință implică asumarea responsabilității pentru impactul social al comunicării. Într-o societate caracterizată de asimetrii informaționale, emitentul deține o poziție de putere simbolică, care trebuie exercitată cu prudență și responsabilitate.

Responsabilitatea socială și limitele comunicării persuasive

Libertatea de exprimare constituie un pilon fundamental al societății democratice. Totuși, aceasta nu poate fi absolutizată în detrimentul responsabilității sociale. Comunicarea persuasivă, specifică discursului politic sau mediatic, devine problematică atunci când depășește limitele bunei-credințe și se transformă în manipulare.

Această tensiune dintre libertatea de exprimare și responsabilitatea socială se regăsește în mod evident în domeniul relațiilor publice, unde persuasiunea nu este un efect secundar al comunicării, ci un obiectiv asumat și planificat. Tocmai de aceea, granița dintre informare, influențare legitimă și manipulare devine una fragilă, fiind trasată nu atât de tehnicile utilizate, cât de respectarea sau încălcarea exigenței bunei-credințe. În absența acesteia, persuasiunea riscă să se transforme într-un instrument de distorsionare a realității, incompatibil cu funcția socială a comunicării publice într-o societate democratică.

Relaţiile publice reprezintă persuasiunea planificată pentru a schimba opinia publică nefavorabila sau pentru a întări o opinie publică, precum şi rezultatele în vederea utilizării lor ulterioare^[11]. Întrucât relațiile publice presupun, prin definiție, o formă de persuasiune planificată orientată spre modelarea opiniei publice, apare în mod inevitabil problema limitelor legitime ale acestei influențe. În contextul erei post-adevărului, în care emoția și narațiunea pot prevala asupra faptelor, riscul ca persuasiunea să degenereze în manipulare este amplificat. Din această perspectivă, buna-credință dobândește rolul unui criteriu normativ esențial, capabil să distingă între influențarea legitimă a publicului și abuzul discursiv care distorsionează realitatea sau exploatează vulnerabilitățile receptorilor mesajului. Considerăm că buna-credință funcționează ca un criteriu de delimitare între persuasiune legitimă și abuz discursiv. Ea nu exclude utilizarea tehnicilor retorice, dar impune ca acestea să nu fie folosite pentru a distorsiona realitatea sau pentru a exploata vulnerabilitățile publicului.

Concluzii

În era post-adevărului, reafirmarea bunei-credințe ca principiu al comunicării publice apare ca o necesitate socială și democratică. Dincolo de consacrarea sa juridică, buna-credință trebuie asumată ca un standard de conduită care conferă legitimitate discursului public și protejează spațiul comunicării de degradarea produsă de relativism și manipulare. În opinia noastră, buna-credință reprezintă un antidot normativ împotriva exceselor post-adevărului, contribuind la restabilirea încrederii publice și la consolidarea unei comunicări responsabile, întemeiate pe respect față de adevăr și față de demnitatea receptorului. Revalorizarea acestui principiu nu este doar o opțiune etică, ci o condiție esențială pentru funcționarea sănătoasă a spațiului public contemporan.

Bibliografie

• [1]Codul Civil
• ^[2]Mircea Dumitru: Post-adevărul este ca și cum ai spune că adevărul poate fi supus la vot
• ^[3]Oana Șerban, Post-adevărul. Vorbire liberă, minciună, ignoranță,  Editura Eikon, București 2025, pg. 5
• ^[4]Marcus Tullius Cicero, De offciis, L I, &.7. citat în Dimitrie Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1981, pg. 7
• ^[5]Dimitrie Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1981, pg. 7
• ^[6]Alexandre Al. Volansky, Essai d’une definition expressive du droit basee sur l’idee de bonne foi, Thèse, Paris 1930, pg. 164
• ^[7] Jules Wertheimer, Les avantages attribues a la bonne foi relativement aux biens en droit civil, Thèse, Paris 1899, pg. 29
• ^[8] Pentru detalii, a se vedea Ioan Adam, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Contractul, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2017, pg. 480-485
• ^[9] Ioan Adam, op. cit., pg. 485
• ^[10] „Epoca post-adevărului a început cu pierderea încrederii între oameni.” Un experiment arată că oamenii care nu au încredere în alții sunt mai predispuși să creadă în teorii ale conspirației
• ^[11] Apud Cristina Coman, Relaţiile publice–principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi 2006, pg. 19

Articole asociate

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)