Etichetă: Dosarul criminal de infanticid Lhermite

Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Belgia, Brabantul Valon, 2007), în care Geneviève Lhermitte (n.1996) profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide din disperare pe cei 5 copii ai săi (prin secționarea beregatei cu un cuțit de bucătărie sustras dintr-un supermarket), în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, nu este singurul dosar criminal de la sfârșitul deceniului trecut care succede asasinatele din Nivelles (Brabantul Valon) și în care copii și familia fac obiectul unor asasinate macabre, care vor marca profund istoria criminală a spațiului francofon, în general și a Brabantului Valonului Valon, în particular. Acesta este urmat de alte două dosare criminale sinistre în care profilul psihologic al asasinilor a ridicat serioase probeme atât experților–medici însărcinați cu evaluările psihice ale acestora cât și magistraților implicați în dosar care trebuiau să se pronunțe în legătură cu (i)responsabilitatea lor penală. Este vorba de Dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), în care Léopold Storme (n.1987, student la Solvay Business School) își ucide părinții și sora pe 16 iunie 2007 în magazinul familial Marolles la Bruxelles (cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit – considerate „numere de înger”), respectiv, de Dosarul criminal de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) în care Kim De Gelder (n.1987) introducându-se în creșa Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), pe 23 ianuarie 2009, va ucide 2 bebeluși (Léon și Korneel, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) și o „infirmieră puericultor” (Marita Blindeman, în vârstă de 54 de ani), după ce pe 16 ianuarie 2009, el ar fi ucis la Vrasene și o altă persoană (Elza Van Raemdonck, în vârstă de 73 de ani). În primul dintre aceste doare criminale ieșite din comun, Léopold Storme (originar din Tournai–regiunea Valonia, provincia Hainaut, în vârstă de 19 ani) își ucide părinții și sora sa în magzinul familial din Marolles la Bruxelles. El era student la SBS–EM (Solvay Brussels School of Economics and Management), facultatea de economie și de gestiune a ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), în urma fuziunii (în 2008) dintre Școala de comerț a ULB, fondată de către în 1903 de către chimistul și industriașul belgian Ernest Solvay (1838–1922), creatorului grupului de chimie belgian Solvay (care are cca 30.000 de membri în cca 400 de institușii, în 50 de țări) și departamentul de economie al ULB, fondat în 1899 cu ajutorul unor fonduri obținute de la Ernest Solvay (care este și inițiatorul celebrelor Congrese Solvay, la care, în 1911, au fost prezenți 11 laureați ai premiului Nobel și numeroși oameni de știință prestigioși, printre care și Marie Curie, Albert Einstein, Paul Langevin, Max Planck, Ernest Rutherford, Henri Poincaré și ducele Maurice de Broglie). Clasată pe locul 57 în topul șscolilor comerciale și de afaceri europene, este evident faptul că, asasinul dispunea, cu certitudine de calități intelectuale deosebite, ceea ce nu este cazul într-o mare majoritate de cazuri în dosare criminale de această natură. Cele 3 victime ale sale, tatăl său François–Xavier Storme (în vârstă de 48 de ani), mama sa Caroline Van Oost (în vârstă de 48 de ani) și sora sa Carlouchka (în vârstă de 22 de ani) au fost înjughiate cu bestialitate și sadism, cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit, cadavrele lor fiind descoperite în cursul zilei următore, adică, pe 17 iunie 2007. Este de remarcat, în primul rând, șirul aritmetic „sobru” al loviturilor de cuțit (cu rația r = 11) dar și faptui că asasinul, arestat a doa zi după triplul asasinat (familicid) după o asemenea faptă ar fi încercat să se sustragă răspunderii penale, motiv pentru care, în timpul audierii sale (în timpul arestului său) încerca să-și justifice, de manieră mai mult decât confuză, rânile de mâini cu „povești de adormit copii” (cădere de bicicletă, automutilare, agresat ăn magazinul familial de către necunoscuți–cagulați, accident de circulație–în transportul feroviar, etc.). În versunea „finală” a depozițiilor sale, până la urmă, se consideră și el o vitimă, dar un supraviețuitor. O problemă care, după părerea mea, nu a fost exploatată, este șirul „aropape” aritmetic al loviturilor de cuțit aplicate victimelor (sau chiar, perfect aritmetic, dacă ținem cont de faptul că una dintre rănile tatălui agresorului era aplică doar suplimentar, fără ca aceasta să fi avut caracter letal). De ce acest sinistru tip de șir (nn)n≥1, cu rația r=11 a stat la baza numărului loviturilor (înjunghierilor) sale cu cuțitul ? De ce nu a pornit el cu primul său termen general, 11 (doar, 11 lovituri de cuțit ar fi fost suficiente pentru un asasinat), în loc de 22, cel de-al 2-lea termen al șirului și de ce l-a „desfășurat” crescător, începând că tatăl său (22 de lovituri), continuând cu mama sa (33 de lovituri) și terminând, în sfârșit, cu sora sa (44 de lovituri) ? În sfârșit, cel de-al 2-lea dosar criminal, cel de la Termonde, este, simultan, pe de o parte, un dosar criminal de dublă pruncucidere, iar pe de altă parte, un dublu asasinat, comis de către Kim De Gelder (n.1987) pe 23 ianuarie 2009. Pruncuciderea are loc într-o creșă în centrul orașului, Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), în care asasinul se introduce, oarecum, prin efracție, în timpul nopții, ocazie cu care o va ucide pe „infirmieră puericultor” Marita Blindeman (în vârstă de 54 de ani) după ce o somează, spunându-i „rămâneți calmă, acesta este un atac”. Asasinarea ei va fi urmată de o dubla pruncucidere, în care 2 bebeluși (Léon Garcia-Arbesu și Korneel Vermeir, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) vor fi masacrați și o duzină de bebeluși vor fi răniți. Kim De Gelder se justifica la proces: „am panicat și ei se afau în calea mea la ieșirea din imobil”. Învestigații efctuate în dosar (instrument de către judecăturul de instrucție Evi Muylaert și Paul De Bruecker), ulterior, îl vor încrimina pe Kim și într-un alt dosar criminal, în care este ucisă cu sânge rece (cu 17 lovituri de cuțit, dintre care mai multe letale) pe 16 ianuarie 2009 și pensionara Elza Van Raemdonck (în vârstă de 73 de ani), la domicilul său din Galgstraat, la Vrasene (în proximitatea Beveren), care i-ar fi dat voie să pentreze în locuința ei. Magistratul instructor, care la început bănuia soțul acesteia Jozef Heyrman (în vărstă de 76 de ani), avea dificultăți în a admite că acesta din urmă, la vârsta lui ar fi fost capabil de o asemenea cruzime și violență. Conform documenteleor din dosarul de instrucție, confirmat și de către avocatul inculpatului, Jaak Haentjes, bătâna ar fi fost o victimă colaterală, pentru că Kim s-a introdus la ea cu scopul de a-i ucide vecinii (pe toți, fără excepție – familia Van Der Westerlaken, ca și în creșă), pe care ar fi fost „foarte supărat”. Interpelat în ziua comiterii actelor sale criminale, procesul său va debuta pe 22 februarie 2013 în fața Curții cu Jurați de la Gand (Gent–oraș neerlandofon capitala provinciei Flandra de Orientală/de Est, regiunea Flandra), prezidată de către Koen Defoort, avându-l ca avocat general (Ministerul Public) pe Yves Van Den Berge – substitut al procurorului din Gand, pentru ca pe 22 martie 2013 (cu întrerupere) Kim de Gelder să fie condamnat în verdictul său anunțat la ora 16h30 (fără circumstanțe atenuante), la închisoare pe viață, „în ciuda faptului că și-a cerut scuze în public rudelor victimelor sale”, cu mențiunea că „nu-și poate explica gestul” cu unmprofund regret, după audierea a 170 de martori. Este vorba de 4 asasinate și alte 25 de tentative de asasinat (contra tuturor cele 22 ființe aflate în creșă în momentul atacului, bebeluși și ingrijitori – aduulți), respectiv, alte 3, în ziua de 14 ianuarie, când a ucis-o pe Elza Van Raemdonck. Consituirea Curții cu Jurați (Juriul Popular – compus dintre 12 jurați, dintre aleși de pe listele electorale) a debutat pe 9 februarie 2013 iar lista candidaților conținea 180 de nume. Koen Defoort (consilier la Curtea de Apel de la Gand), președintele Curții, era asistat de către Marleen Ramboer și Hans De Waele (judecători de primî instană la Gand). Ca medici legiști–experți au fost audiați, în dosar, în fața Curții, Marc De Leeuw și Werner Jacobs. Părinții lui Kim De Gelder, Nic și Katia, nu puteau asista la ședințele procesului înainte de mărturia lor pe 14 martie. Conform documentelor de instrucție (confuze și nu rareori, incoerente), Kim susține că atunci când ar fi intrat în creșă (cu cuțitul ascuns în spale său) el avea de gînd să-i ucidă pe toți, toată lumea (angajați, copii) dar în interior s-ar fi răzgândit. Întrebat de către președintele Koen Defoort dacă în momentul asasinatelor desfășura sau nu o activitate ucrativî, Kim a declarat „nu știu, nu sunt sigur, la această întrebare nu am un răspuns”, nu fără să adauge ulterior, într-un alt context că „nici nu prea mai contează, pentru că actualmente eu sunt convins că sunt mai inteligent decât voi”! În urma percheziției la domiciliul lui Km (adept al filmelor cu personje psihopate, ca Hannibal Lecter, Jokerul, etc.), conform avocaților părții vătămate (civile) Michael Verstraeten și Jef Vermassen (agentul de poliție Pasqinely Raes ar fi găsit o cantitate importantă de combustibil (bnzină) pe care, după părerea lui (având în vedere și alte materiale artizanale de care dispunea inculpatul) acesta din urmă voia să utilizeze și în alte institușii cu caracter medical sub formă de „cckteil molotov”, cu atât mai mult cu acesta nici n-ar fi negat că ar fi avut intenția ca după creșa Fabeltjesland să comită și alte atacuri (printre care la prințului Laurent la Tervuren, o altă creșă, un cabinet medical din Harelbeke, o casă de bătrâni din localitate, spitale, școala de poliție, etc.).

Dosarul criminal Lecrenier (1997) reprezintă un cvadruplu asasinat și un dublu viol, comise cu sânge rece, cu un pistol Colt 45 și o arbaletă (armă din Evul Mediu constând dintr-un arc montat pe un suport pentru aruncare de săgeți sau proiectile- dotată cu un pat cu încărcător precum cel al puștilor, un mecanism de blocare pentru menținerea corzii la elongație maximă și un trăgaci pentru eliberarea corzii) pe 7 iulie 1997 de către Rémy Lecrenier (în vârstă de 28 de ani) la Bas-Oha (secțiune a orașului Wanze din provincia Liège, regiunea fancofonă Valonia), condamnat de către Curtea cu Jurați a provinciei Liège, pe 7 decembrie 1999, la închisoare pe viață (asimilabil, în practică, cu 30 de ani de recluziune criminală). Cele 4 victime sunt membri ai aceleași familii, Tellier. Dosarul criminal Lecrenier va fi succedat, de unul, cu totul de altă natură, care nu este specific (caracteristic), în general, țărilor occidentale democratice. Este vorba de Dosarul criminal Adamu (1998) în care o tânără refugiată din Nigeria, Sémira Adamu (n.1978, solicitantă de azil politic în Belgia), va deceda la Bruxelles (provincia Brabantul flamand) pe 22 septembrie 1998, după ce jandarmii belgieni însărcinați cu expulzarea ei de pe teritoriul național, o vor sufoca, neintenționat.Adică, fără intenția de o ucide! Evenimentul are loc pe acelasi aeroport național Bruxelles–Zaventem, pe care, pe 22 martie 2016, are loc cel mai sângeros atac terorist islamist din istoria Belgiei – constând din 2 atentate sinucigașe, în care, în afară de cei 2 teroriști islamiști (Najim Laachraoui și Ibrahim El Bakraoui), vor muri și alte 14 persoane, aflate în incinta aroportului. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat. Graful (socio–matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii...]. Notă. „Centrele închise” belgiene sunt destinate, fie strănilor aflați în situație administrativă ilegală pe solul (teritoriul) belgian, fie tinerilor delincvenți. Cele destinate persoanelor aflate în situație administrativă ilegală sunt gestionate de către DGOE (Direcția Generală a Oficiului pentru Străini), de la Bruxelles (World Trade Center Bruxelles), un serviciu federal (cu un efectiv de cca 1.700 de persoane), dependent de Serviciul Public federal al Internelor (Ministerul de Interne) însărcinat cu controlul populației imigrante (cca 1 milion de persoane), care colaborează cu o serie de alte instanțe (ambasade, consulate, administrații comunale, serviciile federale de poliție, inspecția socială, parchetele, etc.). Ancheta deschisă în acest dosar criminal de excepție va avea ca efect inculparea celor 9 jandarmi care au gestionat (practic), executarea procedurii de expulzare forțată, fără ca ministerul federal de interne sau conducerea clinicii universitare Saint-Luc să fi fost implicate. Dintre cei 9 jandarmi inculpați, inițial, 5, considerați vinovați pentru moartea ei, vor fi trimiși de către Camera Consiliului de la Bruxelles, pe 26 martie 2002, în fața Tribunalului Corecțional, care în verdictul său anunțat pe 23 decembrie (în urma procesului debutat pe 12 decembrie), va achita unul dintre ei, iar pe ceilalți 4 îi va considera responsabili, dar numai pentru „aplicarea unor lovituri care au antrenat moartea, neintenționat”. Ca urmare, ei au fost condamnați la pedepse cuprinse între 12–14 luni cu suspendare și la plata unei amenzi de 500 € (fiecare), în timp ce statul belgian, responsabilitatea căruia ar fi fost, oarecum (?!), angajată, a fost amendat cu 20.000€”. Evenimente dramatice, asemănătoare, legate de expulzări forțate („îndepărtare de teritoriul național”) au avut loc, aproape în toate țările occidentale considerate democratice, inclusiv, în Franța. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului Fără milă, fără sentimente, cu sânge rece, în slujba Republicii Francez (Corespondență din Franța), „Asediul”! „Blestemul pământului, blestemul iubirii”. Pământul „sacru”. Moarte pe Mana (Corespondență din Guyana franceză), Fără sentimente!, Democrația în pericol!, „No mercy"! , „Cei 7 magnifici" ai Companiei a 7-a !]. Dacă până în 1993 modalitățile de repatriere au fost gestionate de către serviciul Office des Etrangers/Oficiul Strănilor (din 02.08.1977), iar intervenția jandarmilor avea loc numai în cazul unor incidente (mai mult sau mai puțin grave), iar Louis Tobback (în 1993) a anulat utilizarea „tehnicii (metodei) pernelor”, ea va fi reintrodusă în 1996 de către Johan Vande Lanotte (n.1955, membru al partidului socialist flamand și profesor de drept la Universitatea din Gand/Gent, vice-prim-ministru federal al Internelor între 1995–1998, ulterior, vice prim-ministru al Bugetului între 1999–2005 și al Economiei între 2011–2014) cu mențiunea ca starea de sănătate a expulzatului să fie verificată cu severitate în fiecare moment, iar pentru eventuale incidente, responsabilitatea revine, integral, celui responsabil cu aplicarea dispozitivului. Acordul (pentru expulzări de pe teritoriul național belgian) cu compania națională de aviație Sabena a fost semnat pe 24 iulie 1998, adică, cu aproape două luni înainte de expulzarea lui Sémira Adamu, în care este prevăzută, deasemenea, escorta jandarmilor, dar numai în cazuri grave. Oare, Semira, putea fi considerat un „caz grav”? Naționaliștii, extremiștii, rasiștii, etc., spun că da, pentru că a făcut, deja, obiectul a 5 expulzări eșuate. Membrii Consiliului de Sprijin, contestă acest lucru, iar eu sunt convins, că indiferent de pozițiile adoptate de către cei menționați, ar fi existat, cu siguranță, alte mijloace și dispozitive socio–umane care să fi permis expulzarea lui Sémira Adamu fără ca viața ei să fi fost pusă în pericol. În sfârșit, conform purtătorului de cuvânt al Oficiului Străinilor, Dominique Ernould, în anul care a precedat pandemia Covid–19, în Belgia, 4.651 de persoane ar fi fost supuse (expuse) expulzării de pe teritoriul național, dintre care numai cca 20% ar fi creat probleme, motiv pentru ar fi fost necesară escortarea lor la avion. Notă. Faptul că lucrurile nu prea s-au schimbat în cele peste două decenii care au trecut de la moartea lui Sémira Adamu rezultă dintr-un eveniment asemănător petrecut, recent, pe Brussels South Charleroi Airport–Aeroportul din Charleroi (oraș francofon din regiunea Valonia fondat pe cursul râului Sambre, în perioada Țărilor de Jos spaniole, în secolul al XVII-lea). Aici, pe 23 februarie 2018, cetățeanului slovac Jozef Chovanec (în vârstă de 38 de ani), venit la Bruxelles în interes de serviciu, i s-a impus coborârea dintr-un avion al companiei Czech Airlines în direcția Bratislava (unde îl aștepta soția sa Henrieta Chovancová împreună cu fiica lor Lucia), datorită comportamentului său recalcitrant și agresiv, după ce a îmbrâncit o însoțitoare de bord. Ceea ce el ar fi refuzat! Ca urmare, Pilotul–comandant refuză și el, la rândul sâu, să decoleze (cu acesta, la bordul aeronavei) și solicită intervenția poliției federale aeroportuare, care, până la urmă, în ciuda unui scandal monstruos, inclusiv, pe sol, va fi stăpânit, interpelat (arestat) și încarcerat într-o celulă din localurile poliției federale de la Bruxelles. Aici, conform unei înregistrări video (de supraveghere), pe 24 februarie, la ora 04h20 acesta își pierde controlul și cu o violență rară (ieșită din comun), începe să-și lovească capul de poarta metalică (blindată) a celulei sale. În urma intervenției a 6 polițiști, la ora 04h31, pentru a-l calma, acesta va fi victima unui stop cardio–respirator, după ce, unul dintre polițiști îi apasă pieptul cu genunchii cca 16 minute (timpul în care îi și pune cătușele), iar altul lângă acesta, întors către ceilalți, râzând, îi salută, victorios, în stil nazist (Heil Hitler). Dosarul criminal (franco–belgian) „Violatorul de la Sambre” (1996–2018), în care Dino Scala (n.1961, originar din Pont-sur-Sambre–de lângă Maubeuge, agent de întreținere în cadrul unei ăntreprinderi din Jeumont, serviabil, „respectabil tată de familie”), în ultimele 3 decenii ar fi comis 44 de violuri și agresiuni sexuale în localitățile din jurul fluviului Sambre (Sambe, Samber, cu o lungime de cca 190km) care izvorăște în Franța, trece apoi în Belgia, până la vărsarea sa în Meuse, la Namur (Nameur, Namen, Naemen, oraș francofon, situat la confluența fluviilor Sambre și Meuse, capitala Valoniei și reședință a provinciei cu același nume, aflat la 60 km sud de Bruxelles). Confluența Meusei cu Sambre se cheamă Grognon, cuvânt ce în limba valonă înseamnă „rât”. După ce era inculpat, deja, într-un dosar de agresiuni sexuale și viol cu 19 victime și încarcerat în detenție provizorie din 28 februarie 2018, Dino Scala recunoaște între 20–21 iunie, în fața judecătorului de instrucție, încă 25 de violuri comise în valea fluviului Sambre, între 1988–2018. Notă. A nu se confunda diagnosticul de „dublă personalitate” cu cel de „dededublarea personalității” (DID–Dissociative identity disorder, o tulburare a unității conștiinței de sine care se caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect) descrisă de Alfred Binet (1857–1911) în cartea sa (Le dédoublement de la personnalité et l'amnésie périodique), care intervine pe fondul unor tulburări psihice, iar adesea persoana suferindă trăiește cu convingerea că este o altă persoană (în majoritatea cazurilor, cunoscută ca o celebritate sau un personaj religios). În sfârșit, ancheta în acest dosar este în derulare și n-ar fi exclus ca numărul victimelor să crească până la judecarea acestuia. Merită să menționez aici și o serie de dosare criminale franceze cu caracter sexual, care ridicat serioase probleme pentru soluționarea lor în acest secol (mileniu). În 2000, pentru 15 infracțiuni sexuale (violuri sau agresiuni sexuale), respectiv, pentru două temntative de asasinat cu barbarie, comise între 1992–1995 Alain Viallet (în vârstă de 39 de ani) este condamnat la Grenoble (regiunea administrativă Auvergne–Rhône–Alpes) de către Curtea cu Jurați a departamentului Isère, la 19 ani de recluziune criminală. În 2002, pentru 20 de infracțiuni sexuale (violuri, agresiuni sexuale sau tentative de agresiuni sexuale) asupra unor tinere fete sau femei, sub amenințarea cu armă albă (cuțitul), Didier Edom (care ar fi acționat „sub efectul impulsiunilor sale”) este condamnat la Paris (de către Curtea cu Jurați Paris) la 16 ani de recluziune criminală. În 2005, Roland Cazaux („Le chat”, violator recidivist, în vârstă de 47 de ani), pentru 34 de infracțiuni sexuale (violuri și tentative de violuri) comise asupra unor femei, în timpul somnului, între 1985–2002 în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, în cartierele rezidențiale Arcachon, de la Teste (departamentul Gironde) și Hossegor (departamentul Landes), interpelat pe 20 februarie 2002, este condamnat la Bordeaux (de către Curtea cu Jurați a departamentului Gironde) în cadrul unui proces care debuteazaă pe 28 noiembrie 2005, într-un verdict anunțat pe 16 decembrie 2005, la 14 ani de recluziune criminală și la 15 ani de tratament socio – judiar după eliberarea lui, timp de 15 ani. În continuare, anul 2006 va fi un an cu mai multe dosare criminale de (mare) anvergură, care vor cuprinde o mare majoritate a teritoriului belgian și bulversa atât societatea civilă cât și justiția belgiană. Este vorba de dosarul criminal Joe Van Holsbeeck (Bruxelles), dosarele criminale Hans Van Themsche și Guido Demoor (Anvers), respectiv, dosarul criminal Abdallah Ait Oud (Liège) și Clottemans (Limburg). Toate, diferite, deosebit de interesante, atât ca tematică criminlală cât și ca, context social – istoric, în care au loc. Acestea sunt urmate de Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Brabantul Valon, 2007–2010), dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), respectiv, cel de pruncucidere de la Termonde (flandra Orientală/de Est, 2009) confirmă cele menționate mai sus. Etc.