Etichetă: Dumitru Pătrașcu

Rezumat (scurt). Istoria nu iartă! Dreptul la replică, într-o (lungă) bătălie franco - română, în care, pentru restabilirea adevărului istoric, acord sprijin autorităților românești, în sensul că susțin cu probe materiale fiabile faptul că Jean-Louis Calderon nu a fost asasniat „la comandă” de către cei care au preluat puterea politică în timpul „RR89”, dar a fost victima un accident regretabil! Conform comentariului unei persoane de sex feminin cu prenumele Alicia, la un articol din Revista „Express” (Franța) intitulat „Calderon-l'enigme de Bucarest” din data de 24/04/2009, semnat de Eric Pelletier, Jean-Marie Pontaut și Marion Guyonvarch (cu oocazia comemorării celor 20 de ani de la moartea Reporterului-cameraman francez Jean-Louis Calderon pe 22 decembrie 1989, considerată mai mult decât enigmatică de către autoritățile franceze), s-ar părea că Eu (Thomas Csinta) și Virgil Măgureanu am cunoaște tot ceea ce s-a întâmplat în timpul „Răscoalei” (o altă denumire!), inclusiv comandatitarii, organizatorii, teroriștii, etc., dar mai ales adevărații revoluționari români, care astăzi, din păcate, sunt atât de numeroși (depășind chiar și limita bunului simt)! Iată ce spun autorii (trimiși speciali la București!) în articolul lor din Revista „Express”: „Calderon: l'enigme de Bucarest”, din dată de 24 aprilie 2009, într-o traducere (liberă!) și adaptată pentru noi, muritorii de rând: „Ancheta privind moartea jurnalistului francez Jean-Louis Calderon în decembrie 1989, în România, a fost întocmai relansată în circumstanțe surprinzătoare. Elementele neclare din acest dosar (care persistă încă și după două decenii!) pun în evidență clar dificultățile acestei țări în privința lămuririi contextului izbucnirii și desfășurării Revoluției”. (...) „În România, sute de dosare „cartonate” („de carton”) se ascund în spatele unei misterioase referințe: 97/P/1990": Un cod unic pentru o procedură de excepție, regrupând cazurile a 2.000-3.000 de răniți și morți-bilanțul oficial rămânând pufos (mai mult vag!)-al „Răscoalei din 1989”, care va provoca căderea regimului comunist. Un general este depozitar: Ion Vasilache, Procurorul Șef al Parchetelor Militare din București. Autoritățile l-au însărcinat să ducă la bun sfârșit anchetele legate de „Revoluție”. O provocare: între amenințări de prescrieri și subînțelesuri politice, investigațiile (anchetele) conosc desori un parcurs haotic. Numai câteva procese au avut loc până astăzi, la Sibiu sau la Timișoara. Aici justiția scria Istorie. Dar smucit (prin intermitență).” Pentru prima oară în acest dosar se vorbește de „crimă”....(...) Timp de peste două decenii am evitat subiectul : „RR89” (Revoluția Română din Decembrie 1989, pe care am conceput-o ca o serie de proteste și mișcări populare pentru înălturarea Dictatorului Ceaușescu de la putere, precum și al Regimului său dictatorial socialist - multilateral dezvoltat, de „orientare″ comunistă) și nu mi-am dorit (permis!) să mă exprim pe diversele ei „tematici”, neprovocat, neîntrebat. Din păcate (sau din fericire!) însă, în urma comentariului „Doamnei Alicia”, m-am simțit obligat să dau unele explicații (nu cu foarte multe detalii!) pentru a evita eventualele polemici care ar putea decurge din acestea. În ceea ce îl privește pe Jean-Louis Calderon și enigma legată de moartea lui pe 22 decembrie 1989 la București, pot spune că eu nu l-am putut cunoaște personal, dar urma să mă întâlnesc cu el la ora 16h30, pe 22 decembrie 1989 în fața Liceului francez „Anna de Noailles” (din strada Christian Tell), lângă Consulatul Francez, pentru a-i înmâna o înregistrare video realizată în după masa zilei de 22 decembrie 1989 în sediul CC al PCR, asediat atunci de revoluționarul Dan Iosif (cu „unitatea” sa de „intervenție de elită”). Accesul meu în sediul acestuia (înconjurat pe atunci de mii de „insurgenți” în jargonul jurnaliștilor francezi de la „Express”!) în jurul orei 13h30, a fost facilitat de faptul că eram în posesia unor documente franceze de identitatea (echivalentul unui „green card” american, confundată de către „insurgentii” lui Dan Iosif cu cele de presă, cu atât mai mult cu cât adevărații jurnaliști francezi erau așteptați conform celor relatate corect de către Dumitru Pătrașcu), precum și a unei camere video (marca Canon, cu casetă mică video 8mm, pe care încă o am „în dotare” pentru amintire!) și poate nu în ultimul rând, de Mircea Diaconu și Diana Lupescu, sosiți și ei și prezenți în imobil (la etajul clădirii), care au „omologat” indirect „legalizarea” mea în clădire susținând că sunt la curent cu sosirea mea (ceea ce nu era adevărat, pentru că pe soții Diaconu - Lupescu, nu-i cunoșteam decât ca actori). Contactul meu, inițial, a fost Jean - Louis Calderon, dar ulterior i-a luat locul un oarecare Patrick (nu Durand, fotograful, prietenul lui Jean-Louis), dar un individ (destul de misterios, aparținând, probabil, fie DST - Direcția de Supraveghere a Teritotiului fie RG - Direcția centrala a Informațiilor Generale!) pe care l-am întâlnit de câteva ori la Ambasada Franceză în a doua parte al deceniului opt când efectuam demersurile pentru plecarea mea definitivă din România și stabilirea mea în Franța, aprobată în 1987/1988 (în mai multe „trepte”) de către autoritățile franceze și transmisă mie de către Ministrul de Externe de atunci, Roland Dumas prin intermediul lui Michèle Scardina (de la Ambasada Franței la București, aflată atuci sub autoritatea ambasadorului Jean-Marie Le Breton). Eu am fost prezent la locul și momentul dramei (destul de aproape, în Piața Revoluției). Daca Jean - Loius ar fi fost mai atent și nu s-ar fi ascuns după tanc, care a făcut „un pas” înapoi, probabil și astăzi ar fi în viață. Faptul că nu ne-am întâlnit se datorează, în primul rând, contextului, conjuncturii. Eu am ieșit mai tâziu din sediul CC cu Mircea Diaconu și Diana Lupescu (după ora 17h00), dar chiar dacă aș fi sosit la timp, nu știu dacă ne-am fi putut întâlni pentru că, conform celor spuse de Patrick, nici el n-ar fi putut veni, motiv pentru care l-ar fi trimis pe el. Eu am ajuns la locul de întâlnire în jurul orei 18h00, destul de târziu, bine că el m-a așteptat și i-am putut „dona” castea cu înregistrările făcute în interiorul CC.