Etichetă: École polytechnique

Condamnat la moarte (de către Curtea cu Jurați al departamentului Paris, pe 31 martie 1960) și executat (ghilotinat pe 26 iulie 1960), Georges Rapin („Monsieur Bill"/„Mister Bill”, 31 august 1936–26 iulie 1960) este singurul „exponent” al celebrei „filiere regale” (ultra)elitiste PGE (Prépa–Grand Ecole) al învâțământului superior francez, „convertit”, datoriă unor împrejurări circumstanțiale, într-un criminal de sânge (serial-killer). Din familie „bună” (aparținând burgheziei pariziene), el va ucide (no mercy !) pe pompistul Roger Adam (fost deportat, tată de familie, angajat într-o stație de alimentare cu combustibil/carburant) pe 4 aprilie 1958 sub pretextul că acesta „nu l-ar fi respectat” („nu i-ar fi acordat atenția cuvenită”), iar ceva mai târziu, pe 30 mai 1959, în pădurea Fontainebleau, pe tânăra prostituată din celebrul cartier parizian Pigalle, Muguette (Dominique/Domino) Thirel pentru că aceasta „nu și-ar fi achitat datoria” față de el, înainte de a încerca să se retragă din „activitate” sub pretextul că „avea de gând să se mărite și să fondeze o familie”. După o clasă pregătitoare (CPGE–Classe Préparatoire aux Grandes Ecoles) MP (Matematică–Fizică) post-liceală (Bac+2/3 ani de studii, nivel echivalent cu Licență) pentru concursurile de admitere în școlile superioare franceze de înalte studii inginerești (Grandes Ecoles d’ingénieurs) în prestgioasele licee parizine Janson-de-Sailly și Buffon, Rapin integrează (este admis) printr-un concurs de admiterte extrem de dificil („hors norme”) și absolvă (ca șef de promoție) celebra și una dintre cele mai prestigioase școli de înalte studii inginerești Ecole de Mine de Paris/ParisTech Mines/Mines Paris–PSL (alături de Ecole Polytechnique), ceea ce pune în evidență clară supradotarea lui sau cel puțin abilitățile sale intelectuale înalte ieșite din comun (în ciuda taliei sale mici, inițial, de numai 1,45m). Din contră, datorită unui debut de meningită (teoretic, „vindecată”) el devine „instabil psihic” și nu reușește să-și găsească locul în societate, „sub nicio formă și nicăieri”. În urma unui tratament cu hormoni de creștere, va atinge, până la urmă, înălțimea de 1,60m. Merită subliniat și faptul că după arestarea și inculparea lui în dosarele criminale (de sânge) Thirel și Adam, înainte ca sentința de condamnare la moarte să fie pronunțată, presa vremii vorbea de el deja ca de un „sinucigaș cu ghilotină”. Menționez aici faptul că, mai târziu, în anii 1980 (între 1983–1985) 117 copii au decedat în Franța (conform anchetei noastre) ca urmare a maladiei Creutzfeldt-Jakob după ce au fost tratați cu hormoni de creștere (injectabili) contaminați cu praticule infecțioase proteice, anormale, care nu conțin acizi nucleici și provoacă boli neurodegenerative fatale prin transformarea proteinelor normale din creier în forme „prionice” care se acumulează și cauzează deteriorarea țesutului cerebral. Legat de acest subiect am făcut o anchetă profundă, al cărei rezultat a fost publicat în Revista „Poliția Capitalei” al cărei corespondent de presă am fost în Franța timp de două decenii (în acest secol/2000–2019). În criminalitatea (de sânge) debutează, oficial, cu asasinarea odioasă (macabră) a prostituatei Muguette Thirel (Dominique/Domino, în vârstă de 23 de ani ca și el) în noaptea de 29/30 mai 1959 în pădurea Fontainebleau (pădurea Bière, cu o suprafață de cca 17.000ha și altitudine cuprinsă între 42m-144m în sud-vestul departanentului Seine et Marne din regiunea pariziană) sub pretextul unei „datorii nerambursate”. În jurul orei 02h00, după ce trage asupra ei câteva focuri de armă (neletale) care o rânesc grav (în abdomen și în spate), o stropește pe aceasta cu benzină după care îi dă foc. În cursul dimineții cadavrul ei este descoperit de către un comerciant de cai aflat în compania grăjdarului său. Victima va fi rapid identificată grație tocurilor pantofilor ei stiletto roz (specifici prostituatelor din zona Montmartre–Pigalle). Se pare că ea ar vrut să-l denunțe pe Mister Bill la poliție (ca proxenetul ei), ceea ce l-ar fi determinat pe acesta să se debaraseze de ea, ceea ce va și face, de altfel, „comitetul ei de sprijin” în frunte cu șefii infracționalității din Butte Montmartre (din celebrul cartier parizian Pigalle), care nu-l apreciau deloc pe proxenetul burghez, concurentul (rivalul) lor principal în multe alte „domenii” (șantaj, taxă de protecție, extorcare de fonduri, spălare de bani, etc.). După 24h00 de interogatoriu, el recunoaște asasinarea lui „Domino”, ceea ce ce îl face „celebru” în mediul crimei organizate, dar ca și cum acest lucru nu ar fi fost suficient pentru o, eventuală, condamnare la moarte, pe 15 iunie, atunci când nu i se mai pun niciun fel de întrebări, tot în cadrul unui interogatoriu, el va declara polițiștilor și apoi magistratului instructor (judecătorul de instrucție) care instrumenta dosarul lui, că este tot el cel care l-a ucis (cu un glonț în cap) și pe pompistul Roger Adam (tatăl al 3 copii) la Villejuif (departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) în noaptea de Vinerea Sfântă (care precede duminica Paștelui) pe 4 aprilie 1958, pentru că acesta i-ar fi spus „petit con” (idiotule, tâmpitule), după ce Mr. Bill ar fi vărsat pe caroseria vehicului său, din greșală (neatenție), benzină. Dosarul de asasinat al acestuia se afla încă în studiu la Poliția judiciară fără prea mari șanse de soluționare. Fabulator, pe 7 iulie, pe când era încarcerat la Închisoarea Fontainebleau (construită în 1845 după un model arhitectural tipic pennsylvanian al vremii și funcțională din 1855, devenită Muzeul Național al Penitenciarelor deschis publicului între 1995–2010, singurul muzeu din Franța dedicat închisorilor care prezintă aspectul mediului carceral din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, vândut în 2016 unui investitor privat), Rapin (Mr. Bill) se va (auto)acuza în fața judecătorului de instrucție de alte 11 asasinate „perfecte” comise în ultimii 5 ani (adică, între 1953–1958, până la arestarea lui), pentru ca pe 26 august să-și schimbe declarația și să-și susțină cu vehemență nevinovăția, adică faptul că n-ar fi comis nicio crimă de sânge în viața lui. Legat de acest proces, menționez aici faptul că chiar dacă Mr. Bill a fost condamnat la moarte și executat, în dosarul lui existau (și există și astăzi) multe „zone de umbră” motiv pentru care putea fi achitat în „beneficiul îndoielii”, ceea ce sperau de altfel și avocații săi. Apoi, oare, poate fi condamnat la moarte un debil mintal (cum l-au clasat experții–judiciari care l-au examinat/consultat)? Concluziile lor parcă ar fi fost inspirate din cartea „L'ange du suicide" (Îngerul sinuciderii) al lui Maurice Rostand. Pe de altă parte, putea fi el, clasat, cumva, în această categorie? Un intelectual care a beneficiat de un înalt nivel educational (academic) ieșit din comun? Mai mult, unii specialiști ai vremii (în criminologie) l-au considerat pe Rapin chiar „nebun, retardat mintal”, motiv pentru care el a fost deja condamnat la moarte de către opina publică (sub influența presei scrise și vorbite) înainte de începerea procesului său. Ca dovadă, juriul nici măcar nu a mai dezbătut cazul său, iar justiția era complet inadaptată acelor timpuri. Legat de hormonii de creștere cu care Rapin a fost „alungit” de la 145cm la 160cm, m-am tot întrebat dacă acesția ar fi putut contribui (sau nu) mai mult (sau mai puțin) la „instabilitatea” lui psihică decât meningita, pentru a-l aduce în staresa lui de serial-killer fără responsabilitate penală, caz în care condamnarea lui moarte ar fi putut face obiectul unei erori judiciare. Într-adevăr, Meningita este o inflamație a membranelor de protecție care învelesc creierul și măduva spinării, cunoscute sub denumirea colectivă de meninge. Inflamația poate fi provocată de infecția cu virusuri, bacterii, alte microorganisme, sau, în cazuri mai rare, de anumite medicamente. Meningita (sub toate formele ei virală, bacteriană, fungică, parazitară, cronică, neinfectioasa) poate fi letală din cauza proximității inflamației față de creier și măduva spinării, dar Georges Rapin, care, cel puțin teoretic, a supraviețuit acestei maladii și s-ar fi și vindecat nu prea ar fi rămas cu niciunul dintre sechelele bolii care pot fi diverse și grave, incluzând pierderea auzului, dificultăți cognitive și de învățare, probleme de memorie, probleme motorii, inclusiv, paralizii, probleme de vedere și chiar epilepsie, în special în cazul meningitei bacteriene (cu o rată generală a mortalității de cca 16,7%), care necesită tratament urgent pentru a minimiza riscul de afectări permanente ale sistemului nervos. În ceea privește hormonii de creștere, tratamentul cu acestea ar fi debutat în anii 1960, iar între 1983–1985 (pe bazaă de hGH–human Growth Hormone, hipofiză, o glandă endocrină nepereche cu structură complexă și cu funcții, de asemenea, multiple și complexe prelevată de pe cadavre) aproape 1.700 de copii aflați în „insuficiență hormonală” ar fi beneficiat, de acesta, dintre care însă cca 800 ar fi dezvoltat maladia Creutzfeldt–Jakob (Encefalopatia spongiformă transmisibilă, introdusă în 1922 de Walther Spielmeyer după numele neurologilor Hans Gerhard Creutzfeldt și Alfons Maria Jakob, o afecțiune neurologică degenerativă rară și incurabilă, cu evoluție rapidă și fatală, transmisibilă de la om la om, cauzată de prioni/proteine fără AN dar capabile de autoreproducere), dintre care 115 au și decedat. Sechelele bolii Creutzfeldt-Jakob (BCJ) sunt neurologice progresive și severe, care seamănă cu cele ale meningitei, precum tulburări cognitive grave (pierderi de memorie, confuzii, dificultăți de concentrare și de gândire), schimbări de comportament și personalitate (depresie, anxietate și modificări ale dispoziției), probleme de coordonare și mișcare (coordonare deficitară, rigiditate musculară, mișcări spasmodice bruste sau involuntare/mioclonii), halucinații, dificultăți senzoriale (vedere încețoșată sau orbire), dificultăți de vorbire și deglutiție (vorbire neclară, dificultăți în găsirea cuvintelor și probleme cu înghițirea), insomnie și tulburări de somn (dificultăți de a adormi sau de a menține somnul). Dacă facem o comparație între „sechelele” celor două afecțiuni medicale, se pare că George Rapin ar fi putut suferi pe lângă meningită și de BCJ. Dar această boală progresează rapid, pacienții își pierd in scurt timp „independența”, iar decesul survine, în majoritatea cazurilor între 8–12 luni. Tinând însă cont de faptul că în anii 1940–1950 când Mr. Bill s-ar fi tratat pentru „a se lungi” această boală din urmă era foarte puțin cuunoscută, iar tratamentul asociat ei la fel de puțin adecvat. Ca urmare, el nu a fost contaminat, evedent, cu aceasta (ceea de altfel nici nu a fost menționat nicăieri, într-o nicio expertiză medicală), dar tratamentul folosit putea să-l fi afectat și să fi adus modificări esențiale în comportamentul său, în privința personalității sale, prin dedublarea acesteia (ceea ce ar ar fi atras după sine irespnsabilitatea penală, mai ales dacă era însoțită și de halucinații și de insomnii). De altfel, Boala Creutzfeldt-Jakob (BCJ) nu are nici un tratament eficient. Au fost testate numeroase medicamente, dar nici unul dintre ele nu a demonstrat vreo influență asupra evoluției bolii. Îngrijirea pacientului este exclusiv paliativă (Creutzfeldt-Jakob Disease. Alzheimers Disease and Dementia, 2019). Din păcate, justiția acelor vremuri nu și-a dat interesul pentru a se implica profund în dosarele criminale ale lui Georges Rapin pentru a-l „descifra”, pentru a-l înțelege (după ce acesta și-a recunocut faptele penale/crimele comise), cu atât mai mult cu cât era și un intelectual (ultra)elitist, chiar dacă a fost, oarecum, un marginal, specific, de altfel, celor cu un IQ ridicat și clasat de către experții–psihiatri un „nebun”, „debil mintal”. Darcă ținem cont de faptul că dedublarea de personalitate este o tulburare a unității conștiinței de sine care se caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect care intervine pe fondul unor tulburări psihice, iar adesea persoana suferindă trăiește cu convingerea că este o altă persoană, de obicei cunoscută ca unul din oamenii celebri ai lumii, sau un rareori a unui personaj religios, ceea ce putem identifica la Rapin, ajungem la concluziia că el era iresponsabil penal, deci nu putea fi nici măcar judecat și cu atât mai puțin condamnat la moarte și executat (ghilotinat). Descrisă pentru prima dată de către pedagogul și psihologul francez Alfred Binet și unoscută sub numele de tulburare disociativă de identitate, dedublarea personalității, este o afecțiune psihică gravă în care o persoana are două sau mai multe stări distincte de personalitate care se manifestă alternativ. Aceasta implică o disociere a unității personalității, ducând la apariția unor „euri” diferite, unul fiind normal și conștient, iar celălalt (celelalte) bazat(e) pe motivații inconștiente (uneori în asociere cu alte afecțiuni cum ar fi schizofrenia sau isteria). Aceste stări de conștiință alterată, au ca simptomă principală pierderea sentimentului de unitate a persoanei și ca rezultat mai multe „euri" sau identități diferite, care se dezvoltă, în general, ca răspuns la un traumatism sever, adesea în copilărie, inclusiv, un tratament medical agresiv. Într-un asemenea context, În dosarul lui Georges Rapin (Mr. Bill) aveam de-a face cu o gravă eroare judiciară, care din păcate, având în vedere dispozitivul deosebit de complex al revizuirii unei condamnări penale în Franța, practic, nu este posibilă. Pentru că, conform legii, revizuirea unui proces în materie penală poate solicitata în temeiul Legii din 20 iunie 2014 (n° 2014-640), conform art. 622–626-1 din CPP (Codul de Procedură Penală) dar numai de către persoana condamnată, iar în cazul decesului acesteia (între timp), pe „linie de rudenie”, de către soția (soțul), concubina (concubinul), partenera (partenerul) PACS-at (uniune printr-un Pact Civil de Solidaritate), părinții, copii, nepoții, strănepoții, sau pe „linie judiciară” de către procurorul general al Curții de Apel, procurorul general al Curții de Casație și în sfârșit de către ministrul Justiției. Și numai în cazul în care, după procesul în care sentința a rămas definitivă, au apărut „elemente noi” necunoscute justiției până la condamnarea inculpatului. Însă, cum în dosarele criminale ale lui Rapin, pe linia rudeniei nu mai există supraviețuitori, solicitarea unei, eventuale, revizuiri a condamnării sale nu mai poate fi înaintată Comisiei de revizuire decât de către înalții oficiali ai justiției mai sus menționați, ceea ce este un obstacul, practic, imposibil de trecut. Cu toate că Legea din 23 iunie 1989 modifică natura „elementului nou” necesar pentru revizuirea unui proces la propunerea Comisiei de Revizuirea Condamnărilor Penale (CRCP), în sensul că acesta „nu trebuie să-l mai disculpe” pe cel condamnat, dar este suficient „să pună la îndoilaă vinovăția lui”. Noâ. La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 (1998–2002) am avut ocazia să trăiesc în prajma unui asemenea individ, Xavier Dupire („un nordist”–din regiunea urbană Lille), care mă considera prietenul lui cel mai bun (având în vedere contextul în care ne-am cunoscut–după care s-a atașat profund de mine) care în starea sa „normală” era un om deosebit, bun la suflet, săritor, apreciat de cei din jur, dar în stara sa „anormală”, asociată celeilate sale peronalități, „își pierdea mințille”, devenea un om dur, un om „rău”, foarte agresiv (deosebit de violent), fără suflet, iar la nevoie, era chiar capabil să și ucidă fără niciun fel de milă, fără ezitare și fără regrete (ceea ce de altfel a și făcut în adolescență ca delincvent juvenil, motiv pentru ca fost și încarcerat timp de 5 ani). Pe el l-am citat (ca „martor asistat”) și în celebrul dosar TBW (al asasinatelor din Brabant–Belgia) din perioada 1982–1985, în care ar fi fost în contact (indirect) cu asasinii pe care i-ar fi „adorat” și „idolatrizat”. Din păcate, de peste două decenii a dispărut de „raderele poliției și justiției franceze”, urmân ca serviciile de informații franceze să-l găsească undeva, de prefrat, în viață. Aici aș vrea să fac o mențiune pe care o consider capitală în ceea ce privește responsabilitatea penală a unui infractor (criminal) în legătură cu personalitatea acestuia. Într-o mare majoritate de lucrări de cercetare în domeniul psihiatriei și psihologiei, specialiștii consideră că afecțiunea de dedublare a personalității și cea de personalități multiple reprezintă una și aceași maladie. Ori, în cercetările mele efectuate în mediul carceral, cu criminali periculoși, am constat că între cele două afecțiuni este o mare deosebire. În cazul personalității multiple, individul trece de la o „stare staționară” (normal, stabilă) la alta (anormală, pasageră) conștient și controlat. În acest caz, revine experților–psihiatrii să stabilească în care dintre stările sale (în urma „tranziției de fază”) inculpatul a comis crima (crimele), în funcție de care poate fi stabilită responsabilitatea sau iresponsabilitatea sa penală. Din contră, în cazul dedublării de personalitate, „tranziția de fază”, din starea normală în cea anormală are loc brusc, necontrolat și neconștientizat, ca urmare a intervenției unui „element declanșator”, ceea ce, atrage, automat, după sine, iresponsabilitatea penală. Pentru un studiu detaliat al acestor stări am introdus un dispoztiv de cercetare, Metoda operatorial–matricială [(psy)-(spy)] de investigare a tulburărilor psihice grave, temporare și pasagere.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our...

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

Le Concours CCINP–pour „Concours communs des Instituts Nationaux Polytechniques”–est une banque d’épreuves écrites et orales, mobilisée par 33 écoles d’ingénieurs pour recruter leurs étudiants, après une classe de prépa scientifique (Maths Sup & Maths Spé). Comme les autres concours scientifiques après prépa maths sup–maths spé, il existe cinq voies d’accès au  Concours CCINP après les CPGE (Classes Préparatoires Scientifiques aux Grandes Ecoles, MP-Maths Physique, PC-Physique Chimie, PSI-Physique Science de l’Ingénieur, PT-Physique Technologie et TSI-Technologie Sciences de l’Ingénieur). Attention. A ne pas confondre le Concours CCINP avec le concours de l’École Polytechnique (également appelée „l’X”), la plus prestigieuse des écoles d’ingénieur françaises, et dispose de son propre concours. Historiquement, l’appellation „Concours Communs Polytechniques” est héritée des Instituts Nationaux Polytechniques (INP). Ces établissements regroupent plusieurs écoles, dont la plupart font encore partie aujourd’hui du concours commun. Les instituts nationaux polytechniques ont donné leur nom au concours car ils dispensent une formation d’ingénieur généraliste, „polytechniques” en quelque sorte. Note. Le Concours des „Ptittes Mines” fait partie du Concours CCINP. Autre particularité du concours CCINP, il inclut le Concours Commun des Mines d’Alès, d’Albi, de Douai et de Nantes, mais uniquement en filière TSI. Dans les autres filières, les „Petites Mines” recrutent via le concours commun Mines Ponts. Ces 4 écoles des Mines proposaient autrefois un concours commun „Mines Sup” et étaient accessibles dès bac+1. Depuis 2012 ce n’est plus le cas mais il subsiste un concours commun au sein du Concours CCINP. Les écoles des Mines d’Albi, Alès, Douai et Nantes ont progressivement perdu leur surnom de „Petites Mines” ou „Minettes” que les taupins leur donnaient par comparaison avec l’Ecole des Mines, qui n’était, elle, accessible qu’à bac+2.Attention. Comme pour les écoles qui recrutent en Banque CCINP sans faire partie du Concours au sens strict, vous devez vous inscrire séparément au Concours commun des Mines.

Jean-Baptiste Joseph Fourier        https://www.youtube.com/watch?v=spUNpyF58BY https://www.youtube.com/watch?v=UKHBWzoOKsY https://www.youtube.com/watch?v=cECuuPmx-t4 Revista de Matematică „Sclipirea minții” (ISSN 1716-3615) Nota recacției https://www.youtube.com/watch?v=vA9dfINW4Rg Jean-Baptiste-Joseph Fourier (matematician, fizician și filozof francez, fost profesor, printre altele și la...

Aparuta ca o alternativa în raport cu privarea de libertate, în America de Nord (pentru prima data în SUA, în 1983, apoi, în provinciile canadiene: Columbia Britanica, Saskatchewan, Ontario si Terre Neuve din 1999), iar în Europa Occidentala (în Anglia si în Tara Galilor, în 1989; în Suedia, în 1994 ; în Olanda, în 1995 si în Belgia, în 1998), în cadrul legislatiei franceze, supravegherea electronica („libertatea sub sechestru electronic”), introdusa în Dreptul Penal francez (prin Legea din 30 decembrie 1996),  apare în doua etape sub forma de: plasarea sub supraveghere electronica (în versiunea)  fixa a unei persoane care executa o pedeapsa privata de libertate (creata prin Legea din 19 decemrie 1997, care constituie o masura de amenajare a pedepsei de catre un JAP–Judecator   responsabil cu amenajarea pedepesei), la domiciliul acestuia (zilnic si numai între anumite ore), respectiv, plasarea sub supraveghere electronica (în versiunea) mobila (instaurata prin Legea din 12-13 decembrie 2005) contra recidivei infractiunilor penale criminale, o „amenajare” a „retentiei de siguranta‟ (în centre speciale cu „libertate limitata”) cu scopul de a controla fostii condamnati care si-au executat pedeapsa dar se afla sub supraveghere socio–judiciara pentru ca prezinta un risc ridicat de recidiva, fie datorita unor grave tulburari de personalitate, fie pentru ca au fost condamnati pentru crime sexuale. „Retentia de siguranta” (supravegherea pe termen nelimitat conform art. 131-36-1, 131-36-6 si 131-36-7, 221-9-1, 222-48-1 si 227-31 din CPF) si de declarare a iresponsabilitatii penale din motive de tulburari psihice‟ (a fost introdusa prin Legea nr. 2008-174 din 25 februarie 2008 relativ si reglementata prin art.706-53-13 din CPPF, la sugestia fostului presedinte al Republicii Frnceze Nicolas Sarkozy (n.1955, în functie între 2007–2012) si depinde de JAP sau (de TAB – Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei, conform  art. 131-36-1 diu CPF si  763-1, 763-3 si 763-8 din CPPF). În concluzie, în Franta, plasarea sub supraveghere electronica (adica, „sechestrarea libertatii”, electronic!) a unui condamnat de catre o Camera Criminala (Curte cu Jurati în cadrul unui TGI – Tribunal de Inalta Instanta) sau Camera Corectionala  (în cadrul unui TC – Tribunal Corectional), care executa o pedeapsa privata de libertate, este o alternativa încarcerarii acestuia intr-o institutie penitenciara: Centru de Detentie (pentru o sanctiune penala inferioara a 10 ani) sau Inschisoare de Maxima Siguranta (pentru o recluziune criminala cuprinsa între 10 si 30 de ani, respectiv, inchisoare pe viata) sau într-un Centru de Detentie Provizorie (în cazul unei încarcerari pe perioada instrumentarii dosarului inculpatului).