Acasă Etichete Francois Hollande

Etichetă: Francois Hollande

Protejat: Dezvăluirile lui Mahmoud-Philippe El Shennawy – „deținut de profesie”, arestat...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Protejat: Florence Cassez: „Esta libre, pero no es inocente”! Anchetă (privată)...

Multumesc prietenilor mei fideli pentru ajutorul primit în timpul investigațiilor mele, Comisarului Pépé (PP), Magistratrului-Instructor Ege (EG), Juranalistilor  de investigație Abelino Fuentes Gonzales, Basilio Pérez, Lance Calvera, precum si Anchetatorilor  (privati - private investigator) Luis Abenicio si Zeferino Zachariah. Pe 20 octombrie 1981, la puțin timp după alegerea lui François Mitterrand în funcția de cel de-al 21-lea Președinte al Republicii Franceze (21 mai 1981-17 mai 1995), în discursul său, cunoscut ca cel „de Cancún” (Mexic), acesta spunea: „Salutări celor umiliți, emigranților sau celor exilați de pe bucata llor de pământ, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Salutări celor care sunt persecutați sau torturați, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Salutări celor sechestrati sau dispăruți și asasinați, care vroiau să trăiască și vroiau să trăiască liberi. Salutări preoților brutalizati, sindicaliștilor încarcerați, șomerilor care își vând sângele pentru a supraviețui, indienilor vânați pe teritoritoriile lor, muncitorilor fără drepturi, țăranilor fără pământ, rezistenței neînarmate, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Tuturor, Franța spune: Curaj, libertatea va învinge. Și dacă Ea spune acest lucru, înseamnă că aici aceste cuvinte au sensul lor.” Mai mult ca sigur că în timpul acestui discurs, Mitterrand nu și-a imaginat niciun moment, faptul că o tânăra franceză Florence Cassez (n.1974), încarcerată la Centro Femenil de Readaptación Social din Tepepan (aria metropolitană Mexico City) timp de 7 ani, va repeta în gând, zilnic, acest discurs, pe de-o parte și că arestarea acesteia va avea ca efect, încordarea, peste un sfert de secol (la maximum), a relațiile diplomatice, economice și culturale franco-mexicane, pe de altă parte.Ironia sorții face că deși eliberarea acesteia a fost pusă la cale de către Președintele al Franței Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 16 mai 2007-15 mai 2012), care a acționat „energic″ în acest dosar, amenințându-l pe Felipe Calderón Hinojosa (n.1962, în funcție între  1 decembrie 2006 - 30 noiembrie 2012) pe toate planurile (diplomatic, politic, economic și chiar militar !), anulând și festivitatea „Anul Mexicului″ care urma să aibă loc în Franța în 2011 (dedicat lui Florence Cassez), roadele acestui eveniment istoric (atât pentru Franța cât și pentru Mexic), să fie „culese” de către sucesorul său, discipolul preferat a lui François Mitterrand, François Hollande (n.1954, în funcție între 15 mai 2012 - 14 mai 2017), cel mai titrat președinte al celei de a V-a Republicii Franceze (până în prezent). Considerată complice al lui Israel Vallarta Cisneros (șeful unei bande de kidnapping cunoscut sub numele de  „Los Zodiaco”) și arestat pe 8 decembrie 2005, în urma unui proces care va dura 18 luni (februarie 2006 – octombrie 2007), pe 25 aprilie 2008, Florence Cassez va fi condamnată, după 6 luni de „deliberare″, la 96 de ani de închisoare (recluziune criminală), pentru participarea ei la 4 răpiri (4 x 20 de ani pentru fiecare răpire), 8 ani de detenție (criminală) pentru asociere de răufăcători (bandă de kidnapping) și câte 4 ani pentru deținere ilegală de arme de foc (arme letale), respectiv, pentru deținere ilegală de muniție (de război) de către o Curte a Tribunalul Penal din Mexico City. După ce pe 26 iunie 2008 Curtea Supremă de Justiție a Mexicului respinge casarea sentinței, pe 4 martie 2009, Curtea de Apel îi reduce pedeapsa la 60 de ani de recluziune criminală, pe care ea urma s-o ispășească într-un centru de detentie pentru femei (Centro Femenil de Readaptación Social din Tepepan - aria metropolitană Mexico City). După un incredibil, lung, anevoios și inedit demers politico - juridic, poate, fără precent, din partea autortăților franceze (pe care îl prezint detaliat in articol), pe 23 ianuarie 2013, Curtea supremă de Justiție (compusă din 5 magistrați – judecători) va anula, în sfârșit, sentința Curtii de Apel, ceea ce va permite  lui Florence Cassez, revenirea, pe 24 ianuarie 2013, în Franța, unde va ateriza pe complexul aeroportuar Paris–Roissy–Charles de Gaule, cu un avion al companiei Air France, în jurul orei 13h30, după cca 7 ani de detenție (captivitate). Pe 21 iulie, ea se căsătorește cu franco –mexicnul Fausto Avilla care a facut parte din comitetul ei de sprijin în timpul detenției sale în Mexic, dar ei doi vor divorța pe 15 octombrie 2016, după ce în 2015 ea va da naștere unei fetițe, Fleur. Acest lucru nu-i va împiedica pe cei doi ca să deschidă în 2018, împreună, la Dunkerque (sub-prefectură a departamentului Nord, în fosta regiune Nord-Pas de Calais - astăzi, Hauts de France) un restaurant cu specialități mexicane ți sud – americane („Les Gens Heureux” – Oamenii fericiți). Faptul că pe 9 decembrie 2019 „superpolițistul” Genaro Garcia Luna, cel care a arestat-o pe Florence Cassez (și care ar fi fost și anchetatorul principal în dosarului ei) a fost interpelat de către FBI, pentru motivul că ar fi protejat membri ai celebrului Cartel de droguri Sinaloa, va relansa ancheta în dosarul ei de kidnapping Los Zodiaco (care, pare că nici n-ar fi existat!), în care aceasta solicită astăzi, sub formă de despăgubire (daune materiale ți morale), pentru ce 7 ani de detenție, mai multor personalități mexicane, suma de 36M$US (cca 30M€). În ceea ce mă privește, personal, eu care am urmărit acest dosar de aproape (în Mexic), niciodată nu am fost convins de nevinovăția lui Florence Cassez. Cu alte cuvinte, este adevărat că ea, într-adevar, a fost legal eliberată, dar nu și faptul că ar fi fost nevinovată. Sorry. Menționez aici faptul că ceasta furie și ura a populației mexicane contra Republicii Franceze (ca de-altfel și contra lui Nicolas Sakozy) era reală și am avut ocazia să o constat și eu, personal, cu mult timp înainte de eliberarea lui Florence Cassez. Cu ocazia investigațiilor mele legate de atacul terorist din 11 septembrie 2001 în SUA, după un deceniu de la evenimentul istoric fără precedent, în vara anului 2011, când, printr-o filiera mai mult sau mai puțîn convențională, am ajuns la Pachuca de Soto (Statul Hidalgo, la cca 100 de km nord de Mexico City), cu ajutorul unui vechi prieten, Matiniano-Rodrigo Martinez, din Mexico City (fost polițist), un profesionist, private detective, influent cu contacte multiple in cadrul serviciilor secrete americane.Undeva, intr-un cartier periferic in sudul zonei metropolitane, nu foarte departe de fostele birouri (dezafectate) ale unei mine de argint, ne-am intalnit la un bar  (izolat si aproape gol), cu un individ pe nume Torrel Miguel Jr., care pretindea ca sora ei, Maria Sandoz, din San Luis Potosi (unul dintre cele 31 de state federale ale Mexicului, langa Hidalgo, tot cu traditie miniera) ar avea un vecin, fost politist, declarat „mort pentru patrie" (in WTC7) de catre „Jandarmii Lumii", in timpul atentelor teroriste de la New York din 11 septembrie 2001 !Aflat la o masa retrasa intr-unul dintre colturile neiluminate ale barului (in care din cauza fumului de tigara, era imposibil sa-l vezi !), mestecand paste picante dintr-o farfurie imensa, cu o sticla de bere desperados in mana stanga (si una sparta pe linga scaunul sau), imediat dupa ce am intrat pe usa, Martiniano a strigat catre el pe un ton prietenos in engleza (sa inteleg si eu): „Is a amigos from France", acesta insa pe un ton furios ne-a replicat, destul de nepoliticos: „France no friend, because Florence Cassez it’s guilty of belonging to the kidnapping gang Los Zodiaco. She is currently serving a 60-year sentence for the crimes of kidnapping, organized crime and illegal possession of firearms, and, on 9 March 2009, during Nicolas Sarkozy’s visit to Mexico, he requested that Cassez be transferred to a French prison, something she may be entitled to under the 1983 Strasbourg Convention on the Transfer of Sentenced Persons, signed by both France and Mexico". La care a adugat in mexicana lui pentru a incheia conversatia: „Esto no es justo. Ella es secuestradora y diabólico, y que debe, se ejecuta la pena de prisión en México, Adios Amigo ! "

Protejat: Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat...

In memoriam,  Tignous (Bernard Verhlac, 1957–2015), colaboratorul meu dr la Charlie Hebdo (A se vedea și Editorialul  autorului: Adio Charlie!) Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu ținuturi întinse de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas–Paul–Stéphane Sarközy de Nagy Bócsa (Județul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Președinte al Republicii Franceze  a fost și va ramâne, fără nicio îndoiala, una dintre marile figuri emblematice ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un reformator, normalizator și simplificator" (Luca Niculescu, Red. Șef RFI România), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa, n.1955) este primul Președinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007–2012, avocat, fost membru și președinte al partidului UMP–Uniunea  pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Populară, partid de centru dreapta–dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democrație creștină) care a „sfidat" din plin legile nescrise ale acesteia („codul" nescris tradițional de deontologie prezidențial), respectat cu strictețe de către toți predecesorii acestuia: Charles de Gaulle (militar–general de armată, în funcție între 1958–1969, președinte–fondator al celei de a V-a Republici franceze, precum și al partidelor politice de dreapta, cu idelogie gaulle-istă,  RPF–Adunarea Poporului Francez, fondat în 1947 și UNR–Uniunea pentru Nouă Republică, fondată în 1958, devenită din 1967  UDR–Uniunea Democraților pentru Republică/1968–1974); Georges Pompidou (profesor universitar, în funcție între 1969–1974, cel de-al 2-lea presedinte al celei de-a V-a Republici, fost membru al partidelor UNR, UDR, respectiv, UNR–UDT/Uniunea Democraților pentru Republică–Uniunea Democratică a Muncii/1962–1967); Valéry Giscard d'Estaing/VGE (inginer, inspector de finanțe, în funcție între 1974–1981,  cel de-al 3-le presedinte al celei de-a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de centru dreapta, cu ideologie de centru-dreapta: CNIP–Centrul Național al Independenților și al Țăranilor, 1952–1962, RI–Republicani  Independenți, 1962–1966 partid devenit FNRI–Federația  Națională a Republicanilor Independenți între 1966–1977; PR–Partidul  Republican/1977–1978; UDF-PR–Uniunea  pentru Democrația Franceză-Partidul Republican/1978-1995, devenit UDF între 1995-2002, când a fost integrat în UMP, conservatorism, social-liberalism, democrație creștină, patriotism, tradiționalism); François Mitterrand (avocat, editor de prsă, în funcție între 1981-1995, cel de-al 4-lea presedinte al celei de a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de stânga: UDSR–Uniunea  Democratică și Socialistă a Rezistenței/1946-1965; CIR–Convenția Instituțiilor Republicane/1965–1971; PS–Partidul  Socialist, 1971–1995) și  Jacques Chirac (înalt funcționar al statului, în funcție între 1995-2007, reprezentant al partidelor politice gaulle-iste UNR/1968–1971; UDR/1971-1976; RPR–Adunarea  pentru Republică/1976–1995, scindat din UDF, integrat în 2002, în UMP). Dar și de către succesorii săi, François Hollande (înalt funcționar al statului, avocat, în funcție între 2012 –2017, PS–Partidul Socialist/din 1979, primul secretar între 1998– 2007), respectiv, Emanuel Macron (înalt funcționar al statului, inspector de finanțe și consilier bancar de afaceri, în funcție din 2017, o altă mare promisiune a reformelor franceze, membru PS între 2006-2009, fondator al partidului EM/LREM–La  Republique en Marche în 2016, care aparent este fără un program politic de „culoare” – de stânga sau de dreapta, cu o ideologie destul de ambiguă: „mergem, înainte și sinuos, între stânga și dreapta, apoi, mai vedem pe parcurs cum evoluează societatea"). Notă. A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle”, „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea I: OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine) Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle” „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea II: Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)

Protejat: Fără milă, fără sentimente, cu sânge rece, în slujba Republicii...

Uriașele decalaje sociale și economice datorate dezvoltării neomogene și în salturi a unei mari majorități ale țărilor lumii ridică „bariere virtuale" pe toate planurile vieții, între statele bogate, industrializate, respectiv, post-industrializate pe de o parte și cele sărace, în curs de dezvoltare, respectiv, emergente, pe de altă parte! Acum, când CCF (Consiliul Constituțional Francez) a aprobat cu mult „entuziasm" obligativitatea efectuării TADN (Testul ADN, chiar dacă cu anumite rezerve!), în cazul reîntrigirii familiale prin intermediul OMI (Organizatioa Internațională de Migrație), acum când Administrația Franceză, mai mult că oricând, încearcă să „liberalizeze" socialismul francez (sub o formă sau alta, având în vedere faptul că politicile social – economice și imigratoare introduse de „dreapta" a lui Sarko, în loc să fie abrogate, au fost „(re)confirmate" de „stânga" a lui Hollande), noul Prim-ministru socialist francez (fostul Ministru de Interne), catalanezul Manuel Carlos Valls Galfetti (originar din Barcelona, născut pe 13 august 1962), nu face altceva, decât să-l citeze (cu o oarecare „timiditate") pe Michel Rocard (fost Prim-ministru socialist francez, între 10 mai 1988-15 mai 1991), adică: „La France ne peut accueillir toute la misère du monde!" (Franța nu poate găzdui toată mizeria lumii), oarecum, într-o relație de echivalentă (în sens matematic) cu afirmația fostului Președinte al Franței Sarkozy („Lema" lui Sarko), un pro-american (din „convingere", după părerea unora!) care în anii lui de „suveran" francez, a „reconsiderat" afirmația lui Rocard (din punctul de vedere al „dreptei"), sub forma: „În Franța sunt bineveniți toți, însă nu pot rămâne decăt cei care au vocația de a se integra în, având în vedere, profesia lor, statutul lor social, etc., de care economia franceză are nevoie. Ceilalți, sunt obligați să părăsească Franța, adică, să se întoarcă la ei acasă, în țările lor de origine!". (A se vedea și articolele autorului consacrate lui Nicolas Sarkozy: „Cele șapte păcate capitale ale unui Președinte de Stat francez", respectiv, „Un păcat fatal al unui Președinte de Stat francez"). Dacă, una dintre preocupările cele mai importante ale lui Sarko, pe vrmea când era șeful Statului francez, era expulzarea Rromilor în țara lor de origine, adică, în România, Walls, considera că: „Rromii nu au vocația să se integreze în Franța", deci ei trebuie să se întoarcă în România! Ceea ce este o „aserțiune" preluată de la fostul Președinte Nicolas Sarkozy și în principiu, oarecum, ea este echivalentă cu afirmația acestuia. Cu alte cuvinte, „dreapta și stânga franceză”, se înțeleg foarte bine, în ceea ce privește imigrația în Republica Franceză, nu ilegală (de care nici nu poate fi vorba!), dar, evident, cea legală! Fără să mai adăugăm și faptul că nici statutul de „Rezident definitiv (permanent)", introdus de „dreapta”, nu a fost nici el abrogat de către „stânga” lui Hollande, ca de altfel, nici Codul de Naționalitate, francez! Pe scurt, acest lucru înseamnă (practic!), că un Card de Rezident (permanent, de „Lung Sejur) delivrat pentru 10 ani (ca și Cardul național de identitate francez), care era echivalent din punct de vedere administrativ cu stabilirea definitivă în Franța, și care se obține cu mari dificultăți (după Cardul de Sejur, delivrat pentru un an și reînnoit anual), introdus de către „dreapta”, la expirarea acestuia poate fi „revocat" și în actuala Administrație Hollande, în cazul în care în cei 10 ani, posesorul acestuia ar fi creat „probleme" Statului Francez (delincvență, șomaj de lungă durată, etc.), iar titularul lui poate fi expulzat în țara sa de origine, pentru că „dreapta„ lui Sarko a introdus un Card de Rezident Definitiv (care se eliberează după expirarea Cardului de Rezident), „păstrat" și de „stânga lui Hollande, cu „fidelitate". În ceea ce privește Codul de Naționalitate, obligând cetățeanul străîn, născut și crescut în Franța, ca la 18 ani să solicite cetățenia (naționalitatea) franceză (pe care nu o mai poate obține automat!), acesta este obligat să se „comporte" până la majorat, „impecabil" (ireproșabil) și părinții acestuia, de orgine străînă la fel, atât în față Administrației Fiscale franceze (de perefrintă bun contribuabil și nu șomer sau asistat social), respectiv, cât și în fața Poliției și Justiției franceze. Adică, fără arestări, fără cercetări penale, fără Cazier Judiciar, etc. (A a se vedea pentru detalii și articolul autorului „Cazierul Judicaiar francez (B1-B2-B3)". În concluzie, atât Administrația Hollande ca și fosta Administrație Sarkozy consideră că imigrația legală în Franța, trebuie rezervată celor care „au vocația de a se integreze în plan socio-profesional" , favorizând astfel că și în modelul nord-american (sau australian, neozeelandez, etc.), stabilirea în condiții legale a celor cu înalta pregătire în domeniul științei și tehnologiei de vârf, al economiei naționale, etc. (de preferință absolvenți ai Școlilor de Înalte Studii generaliste „Les Grandes Ecoles", în special cele inginerești și economice. În ceea ce privește imigrația clandestină, de cealaltă parte a „frontierei", 168 de polițiști, agenți „necagulați" membri ai UNESI (Unitate Națională de Escortă, Supraveghere și Intervenție), creată în 1998, având ca (sinistru!) „obiect de activitate" expulzarea celor aflați ilegal pe teritoriul național, execută zeci de mii de sentințe judecătorești pronunțate de către TGI (Tribunale de Înaltă Instanță) „în favoarea" celor aflați deja pe drumuri, călcând în picioare cu „sânge rece" no mercy (fără milă) demnitatea lor !