Acasă Investigații jurnalistice (criminale) și științifice „Păcatele” unui fost președinte de stat francez – „Copilul minune al secolului...

„Păcatele” unui fost președinte de stat francez – „Copilul minune al secolului XXI”. Dezvăluiri înainte de alegerile legislative anticipate după dizolvarea Parlamentului de către președintele Franței Emmanuel Marcon (după o „întrerupere” de 27 de ani)

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose!  Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are: 
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France!

 Vie Animale

Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d’Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  

La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)!

Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales.

„Păcatul” capital n01. Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu intinse ținuturi de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas-Paul-Stéphane Șarközy de Nagy Bócsa (Judetul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Presedinte al Republicii Franceze a fost si este fără nicio îndoială, unul dintre marile figuri ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un „reformator, normalizator și simplificator” (Luca Niculescu, Red. Sef RFI Romania), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa) este primul Presedinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007-2012, UMP-Uniunea pentru Majoritatea Prezidentiala/Miscarea Populara, partid de centru dreapta-dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democratie crestina) care a „sfidat” legile nescrise ale acesteia („codul” nescris de deontologie prezidențială/tradițional !), respectat cu strictețe de către toți predecesorii și  succesorii acestuia.

Sspre deosebire de el, toți înaintașii săi erau francezi „pur sânge”, el fiind primul președinte, „imigrant” și „amestec” (carcalete, combinație (ne)liniară) de naționalități europene, descendent al unei familii maghiare evreiești din partea tatălui (Pàl Șarközy de Nagy Bócsa născut pe 5 mai 1928 la Budapesta, apartinând unei mici familii burgheze inobilată pe 10 septembrie 1628 de către Împaratul Ferdinand II, Regele Boemiei și Ungariei) și a unei familii grecești evreiești din partea mamei (Andrée Mallah născută pe 12 octombrie 1925 la Paris, fiica lu Bénédict Mallah, născut: Aaron „Beniko” Mallah în 1890 la Salonic, chirurg la Paris și a lui Adèle Bouvier, infirmiera de confesiune catolică, născută la Lyon în 1891, originară dintr-o familie savoyarda, regiune, actualmente franceză, frontalieră cu nordul Italiei). Familia Mallah, de religie mozaică (confesiune iudaism liturgic spaniol), din secolul al XVII se stabilește în Grecia, la Salonic. Astfel, Președintele Franței, Nicolas Sarkozy („Copilul minune al secolului XXI”, a se vedea pentru detalii și articolul autorului consacrat) este  la a două generație de imigranți după tată și a treia după mamă.

„Păcatul” capital n02. Președintele Franței este singurul dintre președinții Republicii a V-a care nu este absolvent a unei sau a mai multor Școli Superioare de Înalte Studii ultra-elitiste („Grandes Ecoles”, a se vedea pentru detalii și articolul autorului: „CUFR”-Consultana Universitară, Studii și Cercetări de pe lângă Școlile Superioare Franceze de Înalte Studii”), deosebit de selective (în care sunt școlarizați cu puțin peste 6-7% dintre studenții francezi și ale căror absolvenți, în mod „obligatoriu”, sunt toți intelectualii francezi de înaltă clasă, cu rare excepții!), considerată că „filiera regală” de acces, în toate domeniile de activitate ale vieții, la funcția de înalt funcționar al statului. (A se vedea pentru detalii și articolul autorului consacrat acestei problematici: „Sistemul elitist francez de înalte sudii „Grandes Ecoles”, un sistem educativ de mare complexitate și prestigiu, unic în lume).

Accesul în sistemul (ultra)elitist francez, napoleonian, de Înalte Studii „Grandes Ecoles” (științifico – inginerești, economico – comerciale, medico – farmaceutice, social – politice, literar – artistice, judiciare, militare, etc.) – un sistem educativ ultraselectiv, ultraperformant și unic în lume, care domină învățământul superior francez de sute de ani! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Paris)

Spre deosebire de predecesorii săi de la președinția Franței, Chares de Gaulle (22 noiembrie 1890-9 noiembrie 1970, ESM-SC/Școală Specială de Înalte Studii Militare Saint Cyr-1912, al 13-lea din promoție), Georges Pompidou (5 iulie 1911-2 aprilie 1974, ENS-Normale Sup’/Școală Normală Superioară, respectiv, Școală Liberă de Științe Politice, mai târziu, IEP-Sciences Po/Institutul de Studii Politice-1934), de Valéry Giscard d’Estaing (2 februarie 1926-2 decembrie  2020, X-Polytechnique/Școală Politehnică-1948, ENA/Școală Națională de Administrație-1951, al 6-lea, Promoția Europe),  François Mitterrand (26 octombrie 1916-8 ianuarie 1996, Sciences Po-1937) și de Jacques Chirac (29 noiembrie 1932-26 septembrie 2019, Sciences Po-1954, ENA-1959, Prpmotia Vauban), dar și de succesorii săi, François Hollande (n.12 august 1954, Sciences Po-1974, HEC/Înalte Studii Comerciale-1975, secția Serviciul Public și ENA-1980, al 7-lea, Promoția Voltaire) și Emanuel Macron (n.21 decembrie 1977, Sciences Po, ENA), Nicolas Sarkozy (n.28 ianuarie 1955), este „doar” licențiat în drept privat al Universității Paris 10 (Nanterre) în 1978. Adevărat, după o tentativă reușită, în 1979 este admis la Sciences Po’ ca și Mitterrand, respectiv, Chirac, însă o abandonează, trecând anul următor (în 1980) la un nivel de corespunzând ciclului 1 universitar (Licență/L3), examenul CAPA (Certificat de Aptitudini pentru Profesia de Avocat), cu scopul de a deveni avocat de afaceri.

„Păcatul” capital n03. Nicolas Sarkozy este primul Președinte al Republicii a V-a care divorțează în timpul mandatului său prezidențial și se recăsătorește, fiind Președintele cu cele mai multe contracte de mariaj. Ales președinte pe 16 mai 2007, divorțează pe 18 octombrie de ceea de-a două să soție Cécilia Ciganer-Albéniz (Cécilia Attias, n.12 noiembrie 1957, cu numele de naștere Cécile María Sara Isabel Ciganer și devenită Cécilia Șarközy de Nagy-Bocsa), cu care s-a căsătorit pe 23 octombrie 1996, după ce în 1989 a despărțit-o pe aceasta de celebrul animator francez de televiziune Jacques Martin (1933-2007) cel care a lansat artiști francezi de mare valoare ca: Laurent Gerra, Virginie Lemoine, Laurent Ruquier, Julien Courbet, Laurent Baffie, etc. De fapt, pe Cécilia Ciganer-Albéniz o cunoaște atunci când o căsătorește cu Jacques Martin în 1984 la Neully sur Seine (Métropole du Grand Paris, Departamentul Hauts de Seine), pe când era primar al acestei localități, considerat cel mai „chic” (luxos) cartier periferic (extramuros) al conglomeratului parisian (cu o polulație de cca 60.000 de locuitori).

Cu ocazia sfintelor sărbători de sfârșit de an, la numai două luni de la divorțul de Cécilia Sarkozy, Președintele Franței o cunoaște „întâmplător” pe Carla Gilberta Bruni-Tedeschi (n.23 decembrie 1967), cântăreața și fosta manechină, la „Cina cea de taină”, de la Jacques Séguéla (n.1934, promotor de publicitate, co-fondator în 1970 a RSCG-o rețea de 200 de agenții de publicitate, încorporată din 1996 în Grupul HAVAS), un apropiat al Președintelui, cu care se căsătorește pe 8 februarie 2008. Merită să semnalez aici și faptul că toate soțiile Președintelui Sarkozy erau de origine străînă, ceea ce nu a fost cazul la niciun alt predecesor sau succesor al acestuia.

Marie-Dominique Culioli, fiica unui farmacist din Vico (Corsica de Sud, la cca 30 km Nord-Est de Ajaccio), prima soție, cu care s-a căsătorit pe 23 septembrie în 1982, ca de altfel și cea de-a treia să soție, Carla Bruni (din Torino), erau de origine italiană. Cea din urmă, fata compozitorului de operă și industriaș Alberto Bruni Tedeschi, respectiv, a actriței și pianistei Marisa Borin, s-a instalat în Franța la vârstă de șapte ani și timp de un deceniu (între 1987-1997) a lucrat că manechin, ulterior (din 2000), consacrandu-se muzicii (autor-compozitor-interpret). Ea află pe 9 ianuarie 2008, că un om de afaceri italian, Maurizio Remmert, născut în 1947, stabilit în Brazilia la São Paulo din 1976 este tatăl ei natural și nu Alberto Bruni Tedeschi, cel care a crescut-o. În ceea ce o privește pe Cécilia Ciganer-Albéniz, nici  „carcaletele” ei de naționalități nu este de neglijat. Tatăl ei André Ciganer, născut Aron Chouganov în localitatea Bălţi (Republica Moldova) în 1898, pe de o parte descendent al unei familii de proprietari de terenuri evreiești din Basarabia, iar pe de altă parte, din romi (țigani) moldoveni, parasandu-și țară în timpul adolescenței cu un pașaport „apatrid” (fără cetățenie), va parcurge Europa, ajungând în Spania, unde o „seduce” pe mama Céciliei, Diane Teresita Albéniz de Swert, Președinta Fundației Albéniz, fiica ambasadorului spaniol și nepoata compozitorului Isaac Albéniz.

Împrientenandu-se cu Joseph Kessel (10 februarie 1898, Clara, Entre Ríos, Argentina–23 iulie 1979 Avernes, Val-d’Oise, regiunea pariziană), un aventurier, jurnalist și romancier francez, fiul lui Samuel Kessel, medic de origine evreu lituanian, (Rusia Imperială), care și-a făcut studiile la Montpellier (prefectura departamentulio Hérault, Regiunea administrativă Languedoc-Roussillon, sudul Franței), el se expatriază în America de Sud, iar ulterior, în anii 1940, se instalează la Paris, ca blănar. La acest „capitol” pot adăuga aici și faptul că nici succesorul lui Sarkozy, actualul Președinte al Franței, Hollande, nu se „încadrează” în schema generală a președinților celei de-a V-a Republici Franceze. Pentru că acesta, devine președinte al Franței după alegerile din 2012, cu starea civilă de celibatar („flăcău”!) aflându-se în „uniune liberă” (din 2005) cu Valérie Massonneau (n.1965, Trierweiler), un jurnalist politic  la Paris Match și animatoare de televiziune pe Canalul Direct 8, fosta soție (între 1995-2010) a lui Denis Trierweiler (n.1952, filzof și jurnalist la Paris Match) cu are are 3 copii (după ce se desparte de soțul ei din tinerețe, Frank Thurieau). Așa cum bine știm însă, Hollande, nu se află la prima sa legătură „liberă” de tip matrimonial, cu Valérie Massonneau (Trierweiler), pentru că în urma unei relații care datează încă din anii studenției la ENA (din 1978), acesta va avea 4 cpoii cu Ségolène Royal (n.1953, studii ENA-1980, Promoția Voltaire): Thomas (n.1984, Avocat), Clémence (n.1986, medic gastroenterolog), Julien (1987, cineast) și Flora (1992, psiholog). Învinsă de către Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007 (cu 46,94% din totalul de voturi), separarea ei de Hollande o va anunța chiar ea, în ziua celui de-al doilea tur al alegrilor legislative din 17 iunie 2007. Tot ea este și cea care va dezminte, în public, faptul că ar fi trăit alături de actualul președinte, în cadrul unei legături matrimoniale de tip PACS (Pact Civil de Solidarite, a se vedea pentru detalii și articolul autorului consacrat acestei problematici: „Pactul Civil de Solidarite, un angajament cu obligații minime, dar eficace în viață de cuplu).

Pactul Civil de Solidaritate (PACS), un angajament de tip matrimonial cu obligații minime și eficace în viața de cuplu

În sfârșit, celibatarul-președinte de la Palatul Elysée, este forțat de către mijloacele mass-media să anunțe oficial pe 25 ianuarie 2014, întreruperea legăturii matromoniale (de tip concubinaj!) și cu  Valérie Massonneau (Trierweiler), pentru că pe 10 ianuarie 2014, Magazinul Closer (săptămânal de scandal, fondat în 2005, cca 0,5 milioane de exemplare) dezvăluie legătură amoroasă a acestuia cu actrița și producătoarea de filme, Julie Gayet (n.1972). În concluzie, fostul Președinte Nicolas Sarkozy, are tot patru copii, ca și Președintele, Hollande, dar din 3 căsătorii diferite: pe Pierre (n.1985) și Jean (n.1986) cu Marie Dominique Culioli (1982-1996), pe Luois (n.1997) cu Cécilia Ciganer-Albéniz (1996-2007) și pe Giulia (n.2011) cu Carla Bruni-Tedeschi (2008-).

„Păcatul” capital n04. Cu toate că toți președinții Franței celei de-a V-a Republici și-au atras în politică mai mult sau mai puțin și unii membri ai familiilor lor (Pierre de Gaulle, fratele Generalului Charles de Gaulle, Philippe de Gaulle, nepotul, precum și strănepoții Charles de Gaulle Jr. și Pierre de Gaulle Jr., Alain Pompidou fiul adoptiv a lui Georges Pompidou, Henri și Louis Giscard d’Estaing fii lui VGE, Gilbert Mitterrand, fiul lui François Mitterrand), Jean Sarkozy, fiul Președintelui Nicolas Sarkozy este și cel mai tânăr și singurul care nu a făcut studii superioare (strălucite!) într-o școală elitistă (Grande Ecole), în ciuda faptului că pare a fi un om politic „consacrat”, fiind membru UMP/LR (Union pour la Majorité Présidentielle/Mouvement Populaire/Les Republicains) și din 16 martie 2008, Consilier General al Departamentului (Județului) Hauts de Seine pentru Cantonul Neully sur Seine Sud!

În urma unor tentative soldate cu eșec în „filiera regală” (PGE-Prépas/Grandes Ecoles) de acces în politică, prin intermediul Prépa Littéraire (Hypokhâgne=anul I, Liceul Henri IV-Paris, 2004) și anul I în Prépa ENS (Normale Sup’-Cachan, filiera D1: Economie-Drept, 2005), în 2006, acesta se înscrie la Universitatea Paris I (Panthéon-Sorbonne) în „filiera populară” de științe juridice. Pe 10 septembrie 2008, atunci în vârstă de 22 de ani, el se căsătorește la Neully sur Seine cu Jessica Sarah Fanny Sebaoun, fiica fondatorului rețelei de magazine Darty (IT, Electronice, Electrocasnice, Hi-FI, etc.), avându-l naș pe Brice Hortofeux (n.1958), fostul Ministru al Imigrației, un dușman de moarte, prin „vocație”, al imigrației clandestine și un adept, prin „convingere”, al modelului de „imigrație aleasă” al Președintelui Sarkozy.

„Culture et Patrimoine” de la Métropole du Grand Paris (par Marie-Françoise Masfety-Klein, diplômée de Sciences Po Paris – Institut d’études politiques de Paris), partenaire du CUFR (Conseil Universitaire Franco – Roumain auprès des grandes écoles françaises) et du Journal de Bucarest („Le Petit Parisien”)

În septembrie 2009 reușește prin corespondență, la a treia încercare (derogare ministerială !) să promoveze anul II, pentru a putea fi admis în anul L3 (Licență, anul III). Acest lucru nu a împiedicat Consiliul de Administrație să-l numească pe 23 octombrie 2009, Administrator al EPAD (Établissement public pour l’aménagement de la région de la Défense/Instituție Publică pariziană de Amenajare al celui mai mare Cartier de Afaceri european, cu caracter industrial și comercial, „La Défense” (cu o suprafață de 160 ha, cca 2.500 de întreprinderi, entreprises, cca 200.000 salariați, 70.000 étudiants și 50.000 locuitori permanenți repartizați în 61 de imobile immeubles de mare înălțime (înalte și foarte înalte-IGH, creat pe 9 septembrie 1958), în locul lui Patrick Devedjian (1944-decedat de Covid-19 în 2020, Consilier general al Departamentului Hauts de Seine și el, prieten intim al Președintelui), datorită atingerii limitei de vârstă (65 de ani) în această funcție. În urma fuziunii ei cu EPASA (Instituție Publică de Amenajare teritorială Seine-Arche) pe 2 iulie 2010, printr-un decret prezidențial, ia naștere EPADESA (Instituție Publică de Amenajare al cartierului Défense-Seine-Arche) și Jean Sarkozy este înlocuit (în urmă demisiei acestuia!) de către Jöelle Ceccaldi-Raynaud că Președinta a Consiliului de Administrație și Philippe Chaix, Director General.

Vue de la Skyline de Paris La Défense © Anne- Claude Barbier

Datorită „reușitei” candidaturii lui Jean, Nicolas Sarkozy, a fost considerat atât de către presă franceză cât și de către cea străînă (The Guardian, The Times, Corriere della Seră, New York Post, The Australian, La Tribune de Genève, The Independent, Die Welt, Il Giornale, El Păís, The Washington Times, etc.), respectiv de către et CCTV-1 (Televiziunea Centrală Chineză), cel mai mare promotor prezidențial al nepotismului Republicii a V-a! El însuși, a fost Președintele EPAD între aprilie 2005 și ianuarie 2007. Din contră, în ciuda „trecutului” său, nu foarte „regal” și nici foarte „glorios” astăzi, Jean Sarkozy, tatăl a doi copii: Solal (n.2010) și Lola (n.2012), pare a fi un om politic, dar și un „intelectual” confirmat.

În 2013, obține la Universitatea Paris 1, un Master în Drept privat, însa cu mult timp înainte, încă din 9 martie 2008 este deja Consilier General al Departamentului Hauts de Seine (Métropole du Grand Paris), iar din 31 martie 2011, Vicepreședintele (al 7-lea) al Consiliului General. Pentru că începand din ianuarie 2013, să lucreze deja în cadrul Universității Paris 1 (Panthéon-Sorbonne) în calitate de cadru didactic suplinitor (seminarist) la Disciplină de Drept privat. Ceea ce i-a permis că astăzi, să-și reia și funcția de Administrator la EPADESA, avându-l ca Președinte al Consiliului de Administrație pe Patrick Jarry și ca Director General pe Hughes Parant.

„Păcatul” capital n05. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor).

O reformă fără fond și formă (a Justiției franceze)

Repararea erorilor judiciare in Franta

Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate” (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond”, „Șacalii”, „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați.

Justiția franceză încotro? O reformă, fără formă și fără fond (Corespondență de la Paris – prof. dr. Thomas CSINTA, jurnalist de investigații criminale, atașat de presă al Poliției Capitaliei și al OADO – Națiunile Unite)

„Șacalii” din Tribunalele (franceze) de Înaltă Instanță (devenite TJ – Tribunale Judiciare). Rolul și importanța lor în gestionarea (instrumentarea) dosarelor infracționale criminale și corecționale (delictuale) în cadrul justiției franceze de tip inchizitorial (Corespondență de la prof. dr. Thomas CSINTA, jurnalist de investigații criminale – Paris, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

Subiect de teză de doctorat inter – pluri și transdisciplanar. Congresul Internațional „Pregătim viitorul promovând excelența”, 27 februarie – 1 martie 2020, Iași (România). Matematici Aplicate în Ştiințe Sociale (MASS – Secția Socio – Judiciară). Revizuirea condamnărilor penale în cadrul Justiției franceze, bazată pe teorema de completitudine a lui Gödel, teoria sistemelor complexe, teoria abstractă a categoriilor, teoria grafurilor, topologia rețelelor și cercetarea operațională (An analysis of judicial errors in the French judiciary system using Gödel’s completeness theorem, complex systems theory, category theory, graph theory, network topology and operational research). Abstract English: „An analysis of judicial errors in the French judiciary system using Gödel’s completeness theorem, complex systems theory, category theory, graph theory, network topology and operational research” The judicial review of criminal sentences in the French judiciary system is a long and complex process governed by law dating back to the 17th century. The Criminal Ordinance of 1670, which was registered by the Parlement of Paris (a high provincial appellate court), came into force in 1671, and allowed the Royal Council to advise the king with respect to all judicial decisions. This Ordinance will later become a Code of Criminal Procedure (CCP). Even though the Ordinance is abrogated in 1789, it was re-enacted in 1800 and consolidated further throughout the 19th century. Following this, the CCP was next modified in 2000 and in 2004. According to articles 149 through 149-4, and article 150 of the CPP, any person who is the subject of unjustified detention has the right to receive “reparations for moral or material prejudice” through the Commission Nationale de réparation des détentions (CNR-a national body dealing with applications for compensation for unjustified detention). This paper presents a detailed classification of judicial errors in France since 1670 throughout history and through present times, and provides an analysis using fundamental mathematical concepts and interdisciplinary, multidisciplinary and transdisciplinary concepts that can contribute to solving judicial errors and to the establishment of historical truths.

Repararea detenției provizorii (preventive) în cadrul Justiției franceze

Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală.

Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatul” capital n05 al lui Sarko (Nicolas Sarkozy)

Les principaux acteurs du procès

„Păcatul” capital n06. Nicolas Sarkozy, este singurul dintre cei opt (8) Președinți ai Franței, (în Republica a V-a) care a propus o reformă (tot de fond!) în învățământul superior francez. Este vorba de autonomia universitară. Scopul acestei reforme ar fi reducerea decalajului uriaș care există între cele două mari sisteme educative în învățământul superior francez de lungă durata: Școlile Superioare de Înalte studii (PGE–Prépa/Grandes Ecoles), deosebit de selective, destinate unui public elitist (cca 8-10% pentru tinerii cu diplomă de Bac), pe de o parte, precum și Universitățile (cu noul sistem LMD–Licență/Masterat/Docrorat), învățământul de masă, pe de altă parte.

Conform legii LRU (Legea n°2007-1199 din 10 august 2007 relativ la Libertățile și Responsabilitățile Universităților), printre altele, până la 1 ianuarie 2013 toate cele 83 universități publice franceze trebuia să devină autonome din punct de vedere bugetar. Începand cu 1 ianuarie 2009, 18 universități și-au dobândit autonomia și înca 33 la 1 ianuarie 2010. La 1  ianuarie 2011 vor deveni autonome înca 25, adică un total de 76 de universități din 83 (A se vedea pentru detalii și articolul autorului consacrat tematicii: „Autonomie universitaire en France).  Deși, dacă teoretic această lege ar putea conduce la falimentarea universităților neperformante și întărirea celor reputate pentru a întra în competiție cu Școlile CGE (Conférence des Grandes Ecoles), practic, eu sunt convins că acest tip de autonomie, poate fi obiectul unor derapaje judiciare pentru supraviețuire,  dând naștere unei corupții de mare anvergură din sistem. (A se vedea și articolul autorului pe această tematică: „Principiul excluziunii în educație. Un vast trafic de diplome universitare. Filiera franco-chineză”). De fapt, Nicolas Sarkozy care nu a reușit să se ridice la nivelul intelectualității elitiste franceze (formată în sistemul PGE și nu în LMD), ca de altfel nici fiul său Jean Sarkozy, sucesorul său în politică, a vrut, într-un fel sau altul, să pună capăt acestui tradiționalism secular moștenit de la Napoléon, cum a încercat să procedeze și cu tradiționalul „gaulle-ism” pe care îl considera uzat moral motiv pentru care necesită „update”-uri!

Principiul Excluziunii în Educație. Corupție de (mare) anvergură în învățământul universitar francez. Neutralizarea unei rețele de crimă organizată de tip French Connexion, „specializată” în furnizarea de diplome universitare (nivel Master – M2) studenților chinezi! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Franța)

 „Păcatul” capital n07. Nicolas Sarkozy este primul Președinte al Franței care „rupe brutal” cu trectul, cu tradiționalismul francez, privind imigrația legală în Franța, propunând schimbarea sloganului „France terre d’asil” înca din Evul Mediu (pe atunci sub formă de „imunitate” politică), cu cel de „l’Imigration choisi pour la France” (Imigrație aleasă pentru Franța). Cu alte cuvinte, în loc să-și deschidă porțile larg solicitanților de azil politic (că în trecut), care în majoritatea cazurilor sunt, de fapt, solicitanți de azil economic deghizat în azil politic, Franța, ca și țările tradiționale de imigrație (SUA, Canada, Australia, Nouă Zeelandă) sau ca alte state europene (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Danemarca, etc.), trebuie să-și reformeze legislația privind acordarea azilului politic prin intermediul OFPRA (Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi, creat prin legea n°52-893 din 23 iulie 1952), în favoarea unei „imigrări alese (selective)”, în favoarea celor „care au vocația de a se integra din punct de vedere socio–profesional în Franța,  în favoarea celor, de care Franța are nevoie pentru dezvoltarea să spirituală și economică, în special al străinilor școlarizați în Franța în sistemul PGE (Prépa-Școlile Superioare de Înalte Studii/Les Grandes Ecoles) de toate tipurile, în toate filierele.

Art.120 al Constituției Franceze din 1793 menționa (privind Declarația Drepturilor Omului din 1789): „Poporul francez acordă azilul politic străinilor persecutați în țară lor pentru cauza libertății și îl refuză tiranilor”! Acest principiu este „reactualizat” pe 15 decembrie 1946, când ONU crează OIR (Organizația Internațională a Refugiaților), înlocuită în 1949 prin HCR (Înaltul Comisariat ai Refugiaților). Însă, este Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (pe care Franța semnează în 1952) care reglementează acordarea azilului politic (de către OFPRA) conform principiului: „Orice persoană persecutată pentru demersurile sale în favoarea libertății și democrației are drept la azil politic pe teritoriul Republicii Franceze”! În ciuda faptului că în mai 1991, Michel Rocard (Partidul Scialist) pe atunci Primul Ministru al Franței (10 mai 1988-15 mai 1991) sub mandatul al doilea a lui François Mitterrand (1988-1995), într-o declarație de presă afirmând că: „Franța nu poate găzdui pe solul (teritoriul) său toată mizeria lumii” (adică, să acorde azil politic tuturor celor care trăiesc în mizerie în țările lor), motiv pentru care a fost obligat să demisioneze din funcție.

Conform  acestuia, în timpul celei de a V-a Republici, Convenția de la Geneva (puțîn explicită, putând da naștere la o serie de interpretări și confuzii) a fost aplicată pe teritoriul francez cu multă tolerantă și prea multă „indulgență”, inclusiv est-europenilor, ceea ce ulterior, a condus în rândul populației azilante la apariția unor „focare” de imigrație clandestină prin diverse canale tentaculare, controlate de către crimă organizată. („Modelul imigrației selective al lui Sarko”, „Lolek și Bolek”, „Bruxelles pe urmele lui Lolek și Bolek”, „Oameni cu sânge rece”, „Lupta împotriva crimei organizate care exploatează mizeria umană”, „Fără sentimente”, „No mercy”, „Democrația în pericol”). Din această categorie face parte și populația nomadă „euro-romă”, inclusiv rromii (romii români), care au sărbătorit ziua lor națională pentru prima oară pe 8 aprilie 2005. Cel puțin teoretic, conform Rezoluției Parlamentului European din 28 aprilie 2005, majoritatea dintre ei (adevărat cu „indulgență”!) au „satisfăcut” și „satisfac” încă, articolelor Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951, cu atât mai mult cu cât CE a „impus” această convenție marilor națiuni ale UE (Germania, Franța, Italia, Spania) ca un procedeu de  „integrare” a romilor, în spațiului european. (A se vedea pentru detalii și articolele autorului consacrate acestei problematici: „Șatra“, „Eurosatra. Algebra eu(ro)milor!” „Nesedentarii lui Ion Iliescu”, „Nu ne videm țara, dar ne vindem copii”)

Euroşatra

Nesedentarii

Ziarul „Poliția Capitalei-955”. În serial. Selecție de articole (prof. univ. dr. Thomas CSINTA – atașat de presă, Franța), Partea XII. (Disparițiile de copii – Nu ne vindem țara dar ne vindem copiii; Biroul „Crimă organizată” şi descoperirile din „Casa Morții”; Șatra în versiunea Uniunii Europene; Principiul lui Ogică în varianta franceză)

În sfârșit, pe lânga cele șapte (7) „păcate” capitale ale fostului președinte Nicolas Sarkozy, acesta ar avea  și un „păcat” fatal, care, violează legile nescrise ale Republicii franceze și care, practic, nu i-ar fi fost pardonat, motiv pentru care „boyfriend”-ul, lui Ségolène Royal, fostul președinte al Franței, François Hollande, l-a și învins pe acesta la alegerile prezidențiale din 2012. Este vorba de luarea de două măsuri „radicale” în cadrul Ministrului de Interne. În primul rând radierea pe 25 martie 2010, printr-un decret prezidențial datat din 12 martie (nepublicat în JO!) devenit însă irevocabil la sfârșitul anului), a lui Jean–Hugues Mattely (n. 10 decembrie 1965 la Montpellier, Departamentul Hérault, Regiunea administrativă Languedoc-Roussillon, sudul Franței), Șef de Escadron (unitata militară terestră de cavalerie cu 70 de oameni, corespunzând unei Companii) în cadrul Jandarmeriei Naționale (GN)  franceze, cercetător politolog-sociolog asociat la CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), autor de esseuri și române, pentru că a avut curajul să critice public, fuziunea, începand cu 1 ianuarie 2009, a Jandarmeriei Naționale (GN), un corp militar, aparțînând Ministerului Apărării Naționale cu Poliția Națională (PN), un corp civil (de funcționari) al statului, aparinand Ministerului de Interne), în cadrul noului MICTI (Minister de Interne, al Colectivităților teritoriale și al Imigrației), aflat pe atunci sub „comandă” lui Brice Hortefeux (Guvernul Fillon III), un apropiat intim și fidel lui Nicolas Sarkozy. (A se vedea pentru detalii și articolele autorului consacrate acestei problematici: Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un păcat fatal al unui Președinte de stat francez”, „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Conjectură lui Matelly. Epure io credo”).

Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez! (Corespondență din Franța – prof. univ. dr. Thomas CSINTA, jurnalist de investigații criminale, artașat de presă al Poliției Capitale și al OADO – Națiunile Unite)

Legi nescrise ale Republicii franceze. Conjectura lui Jean-Hugues Matelly. Eppure io credo! (Corespondență din Franța – prof. univ. dr. Thomas CSINTA, jurnalist de investigații criminale, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

Prezentat în ședința Consiliul de Miniștri din 21 august 2008, la propunerea Președintelui Sarkozy, proiectul de lege, prin care GN urmă să treacă de sub tutela Ministrului Apărării sub a celei de Interne, a fost adoptat de către Senat în „prima lectură”,  în urmă unei ordonanțe de urgență,  din dată de 17 decembrie 2008. Este pentru prima oară din istoria celei de-a V-a Republici Franceze că o asemenea fuziune are loc și că o asemenea măsură disciplinară este luată de către un Președinte de stat contra unui jandarm (de mare valoare militară și intelectuală). Din fericire pentru el, unele „efecte distructive” ale acestei măsuri disciplinare au fost suspendate de către Consiliul de Stat pe 29 aprilie 2010 ! (Jandarmeria i-a plătit în continuare salariul și îl caza în localurile sale, în ciuda faptului că el era „radiat pe viață” din acest Corp militar, conform decretului din 25 martie 2010). În al doilea rând, reorganizarea Serviciul francez de Informații Generale conform decretului din 1 iulie 2008, prin fuziunea dintre RG (Renseignements Generaux) și DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului), care va da naștere la DCRI (Direcția Centrală de Informații Interne) cu cele două fișiere ale sale „Edvige” și „Cristina”. (A se vedea pentru detalii și articolul autorului consacrat acestei problematici „Edvige și Cristina noile fișiere ale Direcției Centrale de Informații” – care, noul președinte François Hollande, între 2012–2017,  îl „transformă”, din  30 aprilie 2014, în DGSI–Direcția Generală a Securității Interne).

Edvige & Cristina, fişierele ostile ale DCRI (Direcția Centrală a Informațiilor Interne) devenită DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne, din 30 aprilie 2014). Corespondență din Franța (prof. univ. dr. Thomas CSINTA – jurnalist de investigații criminale, atașat de presă al Poliției Capitalei & al OADO – Națiunile Unite)

Alte  „păcate necapitale” ale sale, instrumentate ulterior mandatului său prezidențial, în dosare infracționale corecționale, ar fi legate de finanțarea ilegală (din fonduri oculte) a alegerilor prezidențiale din 2007 și din 2012 în care s-a prezentat în calitate candiadat din partea partidului UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, Uniunea pentru Mișcarea Populară). Este vorba de dosarele corecționale „Sarkozy–Kadhafi & Sarkozy-Bygmalion”, respectiv, cel de ascultare ilegală a convorbirilor telefonice „Sarkozy–Azibert–Bismuth”.

„Un uomo d’onore” au-dessus de tout soupçon. „Regele (campionul) achitărilor”, avocatul Éric Dupond-Moretti, ministrul justiției franceze anchetat de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii). Celebrul „the acquittator” este vinovat sau victima magistraților pe care i-a înfruntat de-a lungul a peste 3 decenii ca avocat? Incursiune în istoira marii criminalități politico – financiere franceze. Conexiune cu celebrele dosare criminale (gang du Roubaix, Outreau, Yvan Colonna – Claude Erignac, gang de la Brise de mer, asasinatele de la Toulouse – Montauban–Mohammed și Abdelkader Merah, etc.) și politico–financiare (internaționale) de mare anvergură (Valenciennes–Olympique de Marseille, Bernard Tapie–Crédit Lyonnais, Sarkozy–Kadhafi, Sarkozy – Azibert – Bismuth, etc.)

În ceea ce mă privește, personal, eu aș reproșa lui Sarko, în plus față de ceea ce i-a reproșat societatea civilă, sub formă de „anexă” la păcatele lui și lipsa lui de „părere” (și de intervenție) în dosarul asasinatului Prefectului de Corsica Claude Erignac (pe 6 februarie 1998), în care un „apropiat” al lui din Corsica, „Cionanul din Cargèse”-Yvan Colonna (ultra)naționalist și independentist apropiat și organizației Front de libération nationale corse (FLNC), după părerea mea, nevinovat, a fost condamnat la închisoare pe viață (sentință rămasă defintivă pe 11 iulie 2012). Agresat pe 2 martie 2022 în sala de gimnastică a penitenciarul de maximă siguranță Maison centrale d’Arles, de către Franck Elong Abé, un co-deținut însărcinat cu întreținerea sălii, de origine cameruneză, reconvertit în islamul fundamentalist,  el moare pe 21 martie în „Spitalul Nord” de la Marsilia (unul dintre cele mai mari și dotate spitale ale metropolei).  În acest dosar criminal de mare anvergură am intervenit cu o serie de investigații (anchete) private în favoarea nevinovăției lui Yvan Colonna pe care le-am prezentat în 2023 atât la Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași cât și la Sesiunea de Comunicări științifice anuale a Academiei Baden-Baden.

„Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022). Moartea suspectă a lui Yvan Colonna („Ciobanul din Cargèse” – „Icoana naționalismului corsican”) și „Tăcerea mieilor”. De ce Yvan Colonna a fost asasinat? Incursiune în istoria (ultra)naționalismului corsican, a marii criminalități corsicane (politice și de drept comun). Crima organizată corsicană „Corsica Connexion” (Partea 6. Epilog). La mort suspecte du nationaliste corse Yvan Colonna („le berger de Cargèse” – „icône du nationalisme corse”) et „Le silence des agneaux”. Pourquoi a-t-il été assassiné ? Incursion dans l’histoire de la grande criminalité politique et de droit commun corse. Le crime organisé de Corse „Corsica Connexion” (6e Partie. Epilogue)

„Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022). Moartea suspectă a lui Yvan Colonna („Ciobanul din Cargèse” – „Icoana naționalismului corsican”) și „Tăcerea mieilor”. De ce Yvan Colonna a fost asasinat? Incursiune în istoria (ultra)naționalismului corsican, a marii criminalități corsicane (politice și de drept comun). Crima organizată corsicană „Corsica Connexion” (Partea 4). La mort suspecte du nationaliste corse Yvan Colonna („le berger de Cargèse” – „icône du nationalisme corse”) et „Le silence des agneaux”. Pourquoi a-t-il été assassiné ? Incursion dans l’histoire de la grande criminalité politique et de droit commun corse. Le crime organisé de Corse „Corsica Connexion” (4e Partie)

Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale – Socio – judiciare). „Corsica nu crede în lacrimi. In memoriam Yvan Colonna (1960 – 2022). „Letopisețul” marii criminalități corsicane (politice si de drept comun) în istoria (ultra)nationalismului corsican. În căutarea adevărului istoric în celebrul dosar al asasinatului Prefectului Calude Erignac cu două decenii și jumătate în urmă (pe 6 februarie 1998). Assassinat du préfet de la Corse (du-Sud) Claude Érignnac. Incursion dans l’histoire de la grande crimialité politique et de droit commun corse. Le crime organisé de Corse „Corsica Connexion” (En quête de vérité)

Articol asociat

Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii.

Nota redacției

Mihail Moruzov și Mișcarea Legionară (Corespondență de la Lect. dr. Tănase Tiberiu, secretar al CRIFST – Comitetul Român pentru Istoria & Filosofia Științei & Tehnici – Academia Română, directorul revistei „Intelligence Info” – partener al Jurnalului Bucureștiului)

Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră, Ne…