Etichetă: satra

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France! Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d'Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)! Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor). Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate" (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond", „Șacalii", „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați. Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală. Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatele" capitale ale lui Sarko (Nicolas Sarkozy).

După încercări eșuate, în repetate rânduri, privind integrarea străinilor în Franța, în special ai celor originari din Africa de Nord (în secial din Magreb: Algeria, Maroc și Tunisia), precum și ai celor din Africa Subsahariană („Africa Neagră” - termen folosit pentru a descrie regiunea din continentul african care se află la sud de Deșertul Sahara), încă de pe vremea celor două mandate ale sale (7 Mai 2002 – 30 Martie 2004 și 2 Junie 2005 – 26 Martie 2007) în funcția de Ministru de Interne, precum și în cea de Președinte (28 noiembrie 2004 - 14 mai 2007) din partea UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială, devenită Mișcarea Populară, cel mai mare partid de dreapta), Nicolas Sarkozy, a venit cu o serie de propuneri sub formă de proiecte de lege, mai mult sau mai puțin democratice din punctul de vedere al partidelor de stânga, respectiv, a unor instituții ale statului dar și ale celor europene care apară interesele migranților în spațiul Schengen sau al UE (votate de către Adunarea Generală), pentru stoparea imigrației (în special a celei clandestine), precum și contra acordării abuzive a azilului politic în Franța, care într-o (mare) majoritate de cazuri este considerat în fapt, un azil economic (mai mult sau mai puțin, nedorit), acordat unei persoane fizice despre care există (foarte) puține informații (reale) în ceea ce privește: orientarea sa politică și religioasă, statutul său social și profesional, sănătatea ei mintală și capacitatea sa de adaptare (integrare), etc., elemente care pot favoriza actele antisociale (criminalitatea, terorismul, etc.) pe teritoriul național.Nicolas Sarkozy (n.1955), este primul Președinte al celei de a V-a Republici franceze care ridică problema ruperii definitive cu trecutul politic tradițional al Franței, adeptă al sloganului „France terre d’asil” (încă din Evul Mediu) și propune înlocuirea acestuia cu cel al „L’immigartion choisie pour la France” (Imigrația aleasă pentru Franța) pentru cei care „au vocația de a se integra în Franța”, atât pe plan profesional cât și pe plan social (și de care țara are nevoie pentru dezvoltarea sa spirituală și materială). Aici este vorba, în primul rând, în special, de tineri cu abilități intelectuale înalte, admiși să studieze în școli superioare de înalte studii (Grandes Ecoles) și care după absolvirea studiilor vor putea contribui la prosperitatea economică a Franței, prin intermediul marilor companii franceze (naționale sau multinaționale) în care își vor desfășura (ulterior) activitățile. Deși considerat după alegeri ca un viitor reformator „absolut” al gualle-ismului, Sarkozy adopta această reforma social-economică, relativ târziu, după ce deja alte state europene s-au angajat, într-o formă mai mult sau mai puțin restrictivă, în acest proces încă de la începutul acestui secol (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Danemarca, Finlanda, etc.) și care este ridicat, de câteva secole, la rang de principiu fundamental („sine qua non”) de către marile țări favorabile imigrației tradiționale (SUA, Canada, Austrlia, Nouă Zeelandă, etc.).Conform acestei noi politici imigratoare, în primul rând, Franța trebuie să-și reformeze legislația privind acordarea azilului politic (una dintre puținele căi, alături de căsătorie și reîntregirea familiei, care permit obținerea stabilirii definitive) prin intermediul OFPRA  (Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi, creat prin legea n°52-893 din 23 iulie 1952), în defavoarea unei „imigrări alese”, în ciuda faptului că art.120 al Constituției Franceze din 1793 menționa (privind Declarația Drepturilor Omului din 1789): „Poporul francez acordă azilul politic străinilor persecutați în țara lor pentru cauza libertății și îl refuză tiranilor”, reactualizat pe 15 decembrie 1946, când ONU crează Organizația Internațională a Refugiaților, înlocuită în 1949 prin HCR  (Înaltul Comisariat ai Refugiaților). În al doilea rând, nu trebuie să între nici în contradicție cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (pe care a semnat-o în 1952) și care reglementează (printre altele) acordarea azilului politic (de către OFPRA) conform principiului: „Orice persoană persecutată pentru demersurile sale în favoarea libertății și democrației are drept la azil politic pe teritoriul Republicii Franceze”!Pentru a pune în evidență „sensibilitatea” subiectului, este suficient să menționăm aici faptul că cu peste cu două decenii în urmă, un asemenea punct de vedere a lui Michel Roccard (1930–2016, fost om politic francez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Franței) pe atunci Primul ministru al Franței (10 mai 1988-15 mai 1991), în timpul celei de-al doilea mandat a lui Mitterrand (1988-1005), conform căruia „Franța nu poate accepta pe teritoriul său toată mizeria lumii”, l-a obligat pe acesta să demisioneze din funcție.

Nota Autorului. Dintre străinii încarcerati în Franța, primele 4 loruri în „Top 10” aparțin infractorilor algerieni (1.981 deținuți), marocani (1.902 deținuți), români (1.631 deținuți) și tunisieni (1.108 deținuți), care constituie, la un loc, aproape ½ (45%) din populația carcerală franceză de origine străiînă. Însa, dacă ținem cont de faptul că un număr important de infractori algerieni și marocani sunt tot autohtoni (adică, practic, asimilabili cu francezii), în sensul că trăiesc în Franța de mai multe generații fără să fi fost naturalizati, în principiu, din motive socio–profesionale incompatibile cu „cetățenia franceză” (plasament prelungit în familii adoptive sau case de copii – prin „continuitate” cu delincvență juvenilă, comportament antisocial, generând un cazier judiciar, mai mult sau mai puțin, „încărcat” cu infracțiuni de drept comun sau chiar și criminale, lipsa unei calificări sau a unui loc de muncă, dovada lipsei integrării (și a inserției în societatea franceză, etc.), ajungem la concluzia că națiunea română, din păcate,  ocupă, „de departe”, locul 1 în spațiul infracțional francez, fiind cea mai criminogenă dintre toate națiunile străine. Iar infractorii români (din Diaspora Româna), constituie (Lumpen)diaspora Româna. În ceea ce privește însă minoritatea româneasca rromă, în ciuda celor menționate în articol, prezența acesteia în mediul carceral francez este nesemnificativă (neglijabilă), în raport cu cea a cetățenilor români de naționalitate română.Atrag atenția asupra faptului că, la ora actuală, numărul celor care „trăiesc” (supraviețuiesc)  „în umbra vieții” (în mediul cazcrceral) din Franța este de 71.828 (un nou record istoric) pentru o capacitate operațională a parcului carceral cu 60.010 locuri, ceea ce înseamnă, în medie, o densitate carcerală de cca 117,7%, cu 1% mai mare decât în cursul lunii trecute și cu 2,1% mai mare decât în aceași perioada a anului trecut. Desigur, există și centre private de libertate în care densitatea carcerală este mult sub capacitatea operațională, însă în 7 dintre ele (dintr-un toatal de 188) densitatea carcerală este de 200% (sau chiar mai mare), iar în alte 44, această densitate se situează între 145 – 155%. Un alt record istoric a fost înregistrat pe 1 decembrie 2018, când numărul celor încarcerati era de 17.061. Într-un asemenea context, numărul saltelelor aduse în celule era de 1.636. Dintre cei încarcerati, cca 29% erau „preveniți” (cercetați penal în detenție provizorie–fără să fi fost condamnați–în așteptarea procesului), 3,8% erau femei și 1% minori. La totalul de 71.828 de încarcerati se mai adaugă înca 12.059, care se află sub supraveghere electronică GPS), ceea ce implică faptul că numărul total de persoane  condamnate în Franța, în momentul de față este de  83.887. Conform unei legi prevăzute în reforma justiției (promulgate pe 23 martie 2019), până în 2022, în cadrul parcului carceral francez, vor fi create cca 7.000 de noi locuri de detenție.

Eu(ro)satra. Algebra Eu(ro)milor! Scris de Thomas CSINTA. Posted in Dezvaluiri Dupa incercari esuate in repetate randuri privind integrarea strainilor in Franta, in special ai...