Acasă Investigații jurnalistice (criminale) și științifice Protejat: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea 2) -„Euroșatra” (Romeurope)...
- Justiție socială - Socio-judiciar
- Investigații jurnalistice (criminale) și științifice
- Justiție
- Colţul specialistului
- Psiholog, Sociolog
- Jurnalul Bucurestiului
- Reportaj
- Social
- Sondaje, Studii
Protejat: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea 2) -„Euroșatra” (Romeurope) – „Structura (organizatorică) de algebră” a (eu)rromilor (Mondo Police – Europol – Interpol, corespondență din Franța – prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)
, precum și ai celor din Africa Subsahariană („Africa Neagră” - termen folosit pentru a descrie regiunea din continentul african care se află la sud de Deșertul Sahara), încă de pe vremea celor două mandate ale sale (7 Mai 2002 – 30 Martie 2004 și 2 Junie 2005 – 26 Martie 2007) în funcția de Ministru de Interne, precum și în cea de Președinte (28 noiembrie 2004 - 14 mai 2007) din partea UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială, devenită Mișcarea Populară, cel mai mare partid de dreapta), Nicolas Sarkozy, a venit cu o serie de propuneri sub formă de proiecte de lege, mai mult sau mai puțin democratice din punctul de vedere al partidelor de stânga, respectiv, a unor instituții ale statului dar și ale celor europene care apară interesele migranților în spațiul Schengen sau al UE (votate de către Adunarea Generală), pentru stoparea imigrației (în special a celei clandestine), precum și contra acordării abuzive a azilului politic în Franța, care într-o (mare) majoritate de cazuri este considerat în fapt, un azil economic (mai mult sau mai puțin, nedorit), acordat unei persoane fizice despre care există (foarte) puține informații (reale) în ceea ce privește: orientarea sa politică și religioasă, statutul său social și profesional, sănătatea ei mintală și capacitatea sa de adaptare (integrare), etc., elemente care pot favoriza actele antisociale (criminalitatea, terorismul, etc.) pe teritoriul național.Nicolas Sarkozy (n.1955), este primul Președinte al celei de a V-a Republici franceze care ridică problema ruperii definitive cu trecutul politic tradițional al Franței, adeptă al sloganului „France terre d’asil” (încă din Evul Mediu) și propune înlocuirea acestuia cu cel al „L’immigartion choisie pour la France” (Imigrația aleasă pentru Franța) pentru cei care „au vocația de a se integra în Franța”, atât pe plan profesional cât și pe plan social (și de care țara are nevoie pentru dezvoltarea sa spirituală și materială). Aici este vorba, în primul rând, în special, de tineri cu abilități intelectuale înalte, admiși să studieze în școli superioare de înalte studii (Grandes Ecoles) și care după absolvirea studiilor vor putea contribui la prosperitatea economică a Franței, prin intermediul marilor companii franceze (naționale sau multinaționale) în care își vor desfășura (ulterior) activitățile. Deși considerat după alegeri ca un viitor reformator „absolut” al gualle-ismului, Sarkozy adopta această reforma social-economică, relativ târziu, după ce deja alte state europene s-au angajat, într-o formă mai mult sau mai puțin restrictivă, în acest proces încă de la începutul acestui secol (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Danemarca, Finlanda, etc.) și care este ridicat, de câteva secole, la rang de principiu fundamental („sine qua non”) de către marile țări favorabile imigrației tradiționale (SUA, Canada, Austrlia, Nouă Zeelandă, etc.).Conform acestei noi politici imigratoare, în primul rând, Franța trebuie să-și reformeze legislația privind acordarea azilului politic (una dintre puținele căi, alături de căsătorie și reîntregirea familiei, care permit obținerea stabilirii definitive) prin intermediul OFPRA (Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi, creat prin legea n°52-893 din 23 iulie 1952), în defavoarea unei „imigrări alese”, în ciuda faptului că art.120 al Constituției Franceze din 1793 menționa (privind Declarația Drepturilor Omului din 1789): „Poporul francez acordă azilul politic străinilor persecutați în țara lor pentru cauza libertății și îl refuză tiranilor”, reactualizat pe 15 decembrie 1946, când ONU crează Organizația Internațională a Refugiaților, înlocuită în 1949 prin HCR (Înaltul Comisariat ai Refugiaților). În al doilea rând, nu trebuie să între nici în contradicție cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (pe care a semnat-o în 1952) și care reglementează (printre altele) acordarea azilului politic (de către OFPRA) conform principiului: „Orice persoană persecutată pentru demersurile sale în favoarea libertății și democrației are drept la azil politic pe teritoriul Republicii Franceze”!Pentru a pune în evidență „sensibilitatea” subiectului, este suficient să menționăm aici faptul că cu peste cu două decenii în urmă, un asemenea punct de vedere a lui Michel Roccard (1930–2016, fost om politic francez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Franței) pe atunci Primul ministru al Franței (10 mai 1988-15 mai 1991), în timpul celei de-al doilea mandat a lui Mitterrand (1988-1005), conform căruia „Franța nu poate accepta pe teritoriul său toată mizeria lumii”, l-a obligat pe acesta să demisioneze din funcție.){kind=link}