Acasă Etichete Francois Mitterrand

Etichetă: Francois Mitterrand

Efectul Dunning-Kruger (efectul de supraapreciere), distins cu „Ig Nobel Prize” în...

Notă autorului Premiul Ig Nobel („Ig Nobel”/Ignoble, creat în SUA în 1991 de către Marc Abrahams, cofondator al Annals of Improbable Research) este o...

Protejat: Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle...

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

Protejat: Părintele și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța (cu 4...

Alegerile prezidențiale din luna mai 1981 îl aduc în fruntea statului francez, pentru prima oară, în timplul celei de a V-a Republici (fondată de către Generalul Charles de Gaulle in 1958, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al Guvernului) un candidat de stânga, pe aristocratul - socialist François Mitterrand (1916 - 1996, în funcție între 1981 - 1995), care din 10 mai, se instalează la Palatul Elysées în calitate de cel de-al 4-lea președinte al statului, după Charles de Gaulle (1890 - 1970, în funcție între 1959 - 1969), Georges Pompidou (1911 - 1974, in functie intre 1969 - 1974) și VGE (Valéry Giscard d'Estaing, 1926 - 2020, în funcție între 1974 - 1981). Mitterrand va marca profund istoria Franței prin numeroasele sale realizări, dar în special datorită unor măsuri deodebite pe plan social (mărirea SMIC - salariul minim pe economie cu 10%, cresterea alocatiilor CAF - casa de alocații familiale si APL - alocatia pentru locuinta cu 25%, iar cea pentru AH - alocația de handicap cu 20%, crearea RMI - ajutorul social, ISF - impozitul de solidaritate pe avere, etc.), pe plan arhitectural, urbanistic și tehnic (Muzeul Orsay, Piramida de la Muzeul Louvre, Institutul Lumii Arabe, Opera Bastia, Parcul de la Villette, Muzeul Științei și Tehnicii, Grande Arche din cel mai mare cartier european de afaceri La Defense, celebra BNF - Biblioteca Națională a Franței care îi poartă numele, TGV - trenul de mare viteza pe șine clasice, record absolut de viteză 574, 8km/h pe 4 aprilie 2007, etc.), dar mai ales, pe plan juridic prin suspendarea Curții de Siguranță a Statului și abolirea pedepsei capitale în Franta, într-un context în care peste 2/3 dintre francezi voiau sa mențină pedeapsa cu moartea în CPF (Codul Penal Francez), cu precădere, în cazul crimelor de sânge abominabile și asasinatelor de copii sau ale persoanelor depozitare de ordone publică. Astfel, conform unui decret publicat pe 10 octombrie 1981, Franța devine cel de-al 36-lea stat în care pedeapsa cu moartea va fi abolită și ultimul stat din CEE (Comunitatea Economică Europeană) devenită UE. Cu această misiune a fost însărcinat profesorul de drept Robert Badinter (n.1926) abolitionist convins, apărător, benevol, al celor înghesuiți pe culoarele morții. Fiul imigrantului evreu din Basarabia, Samuel (Simon) Badinter (n.1895), devenit inginer comercial în Franța, Robert Badinter, avocat penalist și profesor universitar de drept, a fost numit de catre François Mitterrand, Ministru al Justiției pe 23 iunie 1981 (până pe 19 februarie 1986), întocmai, cu acest scop, devenind astfel părintele abolirii pedepsei capitale în Franta. Cel care însă va deveni simbolul abolirii pedepsei capitale in Franta este Philippe Maurice (n.1956), fiul unui gardian al păcii (agent de ordine publică), condamnat la moarte de către Curtea cu Jurați de la Paris pe 28 octombrie 1980 pentru uciderea a 2 polițiști de la PP (Prefectura de Poliție) Paris, Jean-Yves Ruelle și Gérard Croux, pe 7 decembrie 1979, în cadrul unei fuziada (schimb intens de focuri da armă), după ce pe 26 septembrie 1979, împreună cu colegul său Serge Attuil, îl vor ucide pe paznicul de noapte Mohammed Hachemi care îi surprinde într-un parking (parcare) furând din mașini de lux. La intervenția lui Robert Badinter, care îl și vizitează în închisoare, pe 25 mai 1981, el va fi grațiat de către președintele Mitterrand, chiar înainte ca pedeapsa capitală să fie abolită în Franța, devenind astfel ultimul condamnat la moarte grațiat de un președinte de stat francez. Prin grațiere, pedeapsa lui de condamnare la moarte va fi comutata la închisoare pe viață. Dar pentru Philippe Maurice, condamnările nu se termină aici, pentru că în timp ce, cererea lui a fost depusă la Curtea de Casatie, pe 24 februarie 1981 el tentează o evadare cu un pistol Colt45 (cal 11.43) introdus în închisoare de către avocata sa Brigitte Hemmerlin (n.1953, abolitionista și ea, devenită ulterior, jurnalistă și scriitoare), ocazie cu care rănește grav un gardian al închisorii, pe Jacques Bouvier, faptă pentru care va fi condamnat pe 25 februarie, de către aceași Curte la 16 ani de recluziune criminală. În sfârsit, pe 28 iunie 1981, el va fi din nou condamnat, la 18 ani de recluziune criminală pentru implicarea sa în asasinarea lui Mohammed Karouche, un vigil (responsabil cu securitatea în super/hipermarketuri) în septembrie 1979. Merită de remarcat faptul ca în momentul arestării sale Philippe Maurice era în posesia unui CAP (Certificat de Aptitudini Profesoonale) în contabilitate (echivalentul unei diplome de ajutor contabil obținut la terminarea unei școli profrsionale), iar în 1995 si-a susținut teza de doctorat în istorie medievală la Universitatea Tours, în regim de detentie (avându-l ca directori pe profesorii Christine Deluz și Bernard Chevalier) cu calificativul foarte bine. Lucarea (absolut originală) intitulată Familia la Gevaudan la sfârșitul Evului Mediu a uimit nu muma membrii comisiei dat și publicul (destul de numeros) care a participat la susținerea ei. Cu puțin timp după susținerea ei, Philippe Maurice primește un post de asistent de cercetare la Universitatea Tours, iar pentru a-l putea ocupa 150 de oameni de știință (printre care și mulți laureați ai Premiului Nobel) vor face presiuni asupra Justiției franceze, care în 1999 îi acorda un regim de semi-libertate pentru ca pe 8 martie (de ziua femeii!) 2000 sa fie pus în libertate condiționată sub control judiciar, practic, după 22 de ani de recluzoune criminală. Astăzi este este profesor - cercetător la celebra Școala de înalte studii în științe sociale (EHESS) și director de cercetare (teză) la Centrul național de cercetare științifică (CNRS) și este unul dintre inițiatorii celebrei organizații ECP (Împreună contra pedepsei cu moartea), împreună cu Robert Badinter, cu care am participat și eu la o serie de congrese internaționale (vezi Jurnalul Bucurestului), în special, pentru abolirea pedepsei capitale în dosarele criminale în care nu este vorba de crime de sânge, cum este, de exemplu, traficului de stupefiante. Cu aceste ocazii am făcut presiuni asupra guvernelor din Indonezia și Malaezia, țări în care doi compatrioți de-ai mei, francezul Serge Atlaoui (Indonezia, condamnat la moarte în 2007) și românul Ionut Gologan (Malaezia, condamnat la moarte în 2013) sunt încarcerați. Grație acestor congrese (Madrid, Geneva, Kuala Lumpur, Oslo si Bruxelles) execuțiile în cele doua țări au fost sistate (suspendate) iar comutarea pedepselor la închisoare pe viață este în curs. Cum această pedeapsă nu există în forma incompresibila, în aceste state, punerea lor în libertate condiționată, după efectuarea unei detenții criminale (stabilită prin lege) este previzibilă. Comentariu Philippe Maurice este unic în istoria criminală a Franței și foarte probabil și a altor state ale lumii, care dintr-un mare criminal (de circumstanță, din "legitimă apărare", evident și nu cu sânge rece!) a reușit să devină (astăzi) un om de știință.... la fel de mare, unul dintre cei mai mari specialiști pe plan mondial în istorie medievală, apreciat, unanim, în toată lumea. Philippe Maurice și-a câștigat dreptul la o nouă viață ceea ce execuția lui nu i-ar mai fi permis, dar nici nu i-ar fi adus înapoi la viață pe cei uciși (din păcate). El este un model de reușită profesională și de reinsertie socială ceea ce dovedește faptul că pedeapsa capitală nu este în folosul comunității. Realizările sale științifice remarcabile au contribuit și contribuie la progresul societății prin înțelegerea fenomenelor social-istorice care au stat la baza Evului Mediu, la "generarea" acestuia și "prelungirea lui prin continuitate" prin capitalismul sălbatic (devenit modern, între timp, prin "maturizare"), orânduirea socială care îi succede, cu mai mult sau mai puțin...succes! Autorul. Thomas CSINTA este un matematician și fizician teoretician, de formație pluri – inter – și transdisciplinară, adept al educației de excelență (gifted education) și jurnalist de investigații (criminale), francez, de origine română, specializat in studiul fenomenelor (anti)sociale cu caracter infracțional cu ajuorul sistemel or complexe și formale. Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic si de cercetare (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF–Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, specializat în studiul fenomenolor socio–juridice cu ajutorul structurilor matematice și a sistemelor complexe, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. [Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe]

Protejat: Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat...

In memoriam,  Tignous (Bernard Verhlac, 1957–2015), colaboratorul meu dr la Charlie Hebdo (A se vedea și Editorialul  autorului: Adio Charlie!) Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu ținuturi întinse de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas–Paul–Stéphane Sarközy de Nagy Bócsa (Județul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Președinte al Republicii Franceze  a fost și va ramâne, fără nicio îndoiala, una dintre marile figuri emblematice ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un reformator, normalizator și simplificator" (Luca Niculescu, Red. Șef RFI România), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa, n.1955) este primul Președinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007–2012, avocat, fost membru și președinte al partidului UMP–Uniunea  pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Populară, partid de centru dreapta–dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democrație creștină) care a „sfidat" din plin legile nescrise ale acesteia („codul" nescris tradițional de deontologie prezidențial), respectat cu strictețe de către toți predecesorii acestuia: Charles de Gaulle (militar–general de armată, în funcție între 1958–1969, președinte–fondator al celei de a V-a Republici franceze, precum și al partidelor politice de dreapta, cu idelogie gaulle-istă,  RPF–Adunarea Poporului Francez, fondat în 1947 și UNR–Uniunea pentru Nouă Republică, fondată în 1958, devenită din 1967  UDR–Uniunea Democraților pentru Republică/1968–1974); Georges Pompidou (profesor universitar, în funcție între 1969–1974, cel de-al 2-lea presedinte al celei de-a V-a Republici, fost membru al partidelor UNR, UDR, respectiv, UNR–UDT/Uniunea Democraților pentru Republică–Uniunea Democratică a Muncii/1962–1967); Valéry Giscard d'Estaing/VGE (inginer, inspector de finanțe, în funcție între 1974–1981,  cel de-al 3-le presedinte al celei de-a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de centru dreapta, cu ideologie de centru-dreapta: CNIP–Centrul Național al Independenților și al Țăranilor, 1952–1962, RI–Republicani  Independenți, 1962–1966 partid devenit FNRI–Federația  Națională a Republicanilor Independenți între 1966–1977; PR–Partidul  Republican/1977–1978; UDF-PR–Uniunea  pentru Democrația Franceză-Partidul Republican/1978-1995, devenit UDF între 1995-2002, când a fost integrat în UMP, conservatorism, social-liberalism, democrație creștină, patriotism, tradiționalism); François Mitterrand (avocat, editor de prsă, în funcție între 1981-1995, cel de-al 4-lea presedinte al celei de a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de stânga: UDSR–Uniunea  Democratică și Socialistă a Rezistenței/1946-1965; CIR–Convenția Instituțiilor Republicane/1965–1971; PS–Partidul  Socialist, 1971–1995) și  Jacques Chirac (înalt funcționar al statului, în funcție între 1995-2007, reprezentant al partidelor politice gaulle-iste UNR/1968–1971; UDR/1971-1976; RPR–Adunarea  pentru Republică/1976–1995, scindat din UDF, integrat în 2002, în UMP). Dar și de către succesorii săi, François Hollande (înalt funcționar al statului, avocat, în funcție între 2012 –2017, PS–Partidul Socialist/din 1979, primul secretar între 1998– 2007), respectiv, Emanuel Macron (înalt funcționar al statului, inspector de finanțe și consilier bancar de afaceri, în funcție din 2017, o altă mare promisiune a reformelor franceze, membru PS între 2006-2009, fondator al partidului EM/LREM–La  Republique en Marche în 2016, care aparent este fără un program politic de „culoare” – de stânga sau de dreapta, cu o ideologie destul de ambiguă: „mergem, înainte și sinuos, între stânga și dreapta, apoi, mai vedem pe parcurs cum evoluează societatea"). Notă. A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle”, „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea I: OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine) Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle” „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea II: Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)

Protejat: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus,...

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Franța (Le Parisien) Corespondență din Franța  „Adevarul este ca...