Etichetă: Serge–Alexandre Stavisky

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.

O criza economica de anvergura este o degradare brutala a situatiei economice, respectiv, ale perspectivelor economice pe plan loacal (într-o tara), regional (grup de tari) sau pe plan international (mondial). Cu alte cuvinte, dimensiunea sectoriala, temporala si geografica, a unei crize economice poate cuprinde unul sau mai multe sectoare de activitate ale economiei, în una sau mai multe tari, timp de o perioada determinata (mai scurta sau mai lunga). În aceste situatii, în functie de gravitatea situatiei, vorbim fie de o încetinire a economiei (o diminuare pasagera a cresterii PIB) fie de o recesiune economica (o scadere importanta a PIB). Concret,  în majoritatea cazurilor, o criza economica are ca efect scaderea capitalului si a salariilor, ceea ce implica cresterea numarului de falimente, deci indirect, cresterea somajului. Printre cele mai importante crize economice ale epocii contemporane (începând cu secolul trecut) putem mentiona: „panica bancherilor” (panica bancara americana în 1907), o criza financiara în SUA (în timpul unei recesiuni), având ca efect prabusirea brusca a bursei de valori cu cca 50% (din valoarea maxima atinsa în cursul anului precedent), declansata la începutul lunii octombrie ca urmare a unei profunde crize în cadrul companiei United Copper, afectând grav societatea financiara Knickerbocker Trust Company (a 3-a ca importanta) de la New York, ceea ce va crea o panica financiara generalizata în institutiile financiar-bancare care s-a propagat rapid în toate statele americane, pâna când la sfârsitul lunii, bancherul  si colectionarul de obiecte de arta John Pierpont Morgan (1837-1913) a mobilizat o serie de oameni din mediul financiar si de afaceri pentru sustinerea sistemului bancare american (în absenta, pe atunci, a unei banci centrale americane) care sa injecteze lichiditati pe piata monetara. Criza a fost „solutionata” la sfarsitul lunii noiembrie când o firmă de curtaj (brokeraj) a efectuat un împrumut masiv cu ipotecă pe acțiunile Tennessee Coal, Iron and Railroad Company.„marea depresiune” (The Great Depression/1929-1937), cea mai importanta recesiune economica a secolului XX, declansata ca urmare a crizei bursiere de la New York între 24–29 octombrie 1929, precedata de o puternica crestere economica din anii 1920. Între 1929-1932 indicele Dow Jones va scadea, practic, cu 90%,  iar în 1933 productia industriala americana nu va atinge  nici macar 50% fata de ceea avuta înainte de criza. În perioada 1930-1932, 773 de institutii financiar – bancare vor fi falimentate, ceea ce va provoca (indirect) o puternica crestere a somajului în rândul clasei muncitoare pâna la cca 9% din populatia activa. Daca în 1932, numarul acestora este de cca 13,5 milioane, peste un an, când Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) devine presedintele SUA (4 martie 1933 – 12 aprilie 1945), numarul acestora ajunge la cca 25 milioane si peste 2 milioane de americani nu vor avea adapost.„socurile petroliere” (modificarea brutala a ofertei petrolului pe piata, combinata cu cresterea pretului acestuia) din anii 1973 (legat de embargoul datorat razboiului Ramadan sau israelo–arab de la Kippour/6–24 octombrie 1973 în urma caruia barilul de petrol a trecut de la 2,59$US la 11,65$US), 1979 (ca efect conjugat al Revolutiei Iraniene–islamice/7 ianuarie 1978–11  februarie 1979, care va instaura Republica Islamica în Statul Imperial Iranian si Razboul Iran–Irak/RGP1–Primul  Razboi din Golful Persic/22 septembire 1980–20 august 1988, când pretul petrolului se va tripla) si 2008 (ca urmare a invaziei Irakului/RGP3–Al 3-lea Razboi din Golful Persic /20 martie 2003–18 decembrie 2011,  când pe 2 iulie 2008 barilul de petrol ajunge la 144,27$US la New York, iar pe 2 iulie depaseste 145$US în Asia).criza financiara legata de SME (Sistemul Monetar European) din 1993, creat pe 13 martie 1973 (dupa 13 luni de negocieri), ca urmare a „The snake in the tunnel”–dispozitiv monetar european activ între 1972–1978, care limta fluctuatiile devizelor tarilor membre ale CEE  (Comunitatea Economica Europeana)criza economica mexicana (1994–1995) care va debuta ca urmare a unei devaluari importante a devizei nationale Peso Mexican (MXN), brusc, , în decembrie 1994, dupa alegerea lui Ernesto Zedillo Ponce de León (n.1961) în fruntea statului (1 decembrie 1994–30 noiembrie 2000), datorita unei rate ridicate a inflatiei (astazi, 1 $US =18.6634MXN). O consecinta a acesteia a acestei crize este scaderea PIB în 1995 cu cca 7%.criza economica asiatica (Asia de Sud–Est) care debuteaza în luna iulie a anului 1997 si care se va propaga rapid si în alte tari emergente (Rusia, Argentina, Brazilia, etc.) ca urmare a retragerii (repatrierii) unor fonduri uriase de catre investitorii straini, ceea ce va destabiliza devizele nationale, iar mai târziu si economia din regiune.criza financiara rusa din 1998, datorita devaluarii, brusc, a rublei (RUB)criza economica argentiniana (1998 – 2002), cauza imediata a acesteia fiind alegerea facuta de catre autoritati la începutul anilor 1990 de a utiliza  tehnica „currency board”, legata direct de USD pentru stabilizarea economiei marcata printr-o inflatie importanta si permanenta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (1939-1945).criza economica turca din 2002, ca urmare a devaluarii lirei turcesti (TRY).„marea recessiune economica mondiala” (The Great Recession/2007 – 2012 ) care a generat în majoritatea tarilor industrializate (dar si în cele ale BRIC – Brazilia, Rusia, China, India, etc.) o enorma „piramida” de datorii, the „US housing bubble” (real estate bubble/property bubble), o cestera uriasa a materiilor prime (barilul de petrol trecând de la 20$US pe pe 1 ianuarie 2002 la 134$US pe 1 iulie 2008), respectiv, a inflatiei, etc.criza finantelor publice elene (începând cu 2009), care pâna la sfârsitul anului 2014 a acumulat o datorie publica enorma (cca 177% din PIB) si un deficit bugetar urias (cca 13% din PIB), având ca efect fragilizarea „Zonei Euro”, antrenând scaderea paritatii de schimb dintre euro si celelalte devize de pe piata monetara si angrenând un important dezechilibru economic si în alte tari din zona (în Portugalia, Spania, Italia, etc.)Cu ocazia unor asemenea crize economice (de mare anvergura), montajele financiare frauduloase (piramidale), în special, cele de tip Ponzi (cele mai utilizate), încep sa se prabuseasca în „lant”, iar acestea vor provoca (direct sau indirect) pagube materiale uriase societatii civile. Atât persoanelor morale (juridice), care vor fi ruinate (partial sau integral), cât mai eles celor fizice (oameni naivi, creduli, etc.) care îsi vor pierde (toate) economiile si nu în rare cazuri (din acest motiv) îsi vor pune capat zilelor. Un algoritm (o schema, sistem) de tip Ponzi consta într-un montaj financiar fraudulos (al unui fond de investitii), în care rata (randamentul) de rentabilitate (dobânda) promis(a) investitorilor (rp) este mai mare decât rata (randamentul) de rentabilitate efectiv(a) a(l) investitiilor (rn). Într-un asemenea context, remunerarea investitorilor vechi are loc (cu precadere) din fondurile de investitii ale clientilor noi. Daca escrocheria nu este descoperita la timp (în timp real), fondul de investitii se va prabusi („imploda”), având ca efect falimentarea acestuia, deci pagubirea investitorilor. Sistemul functioneaza atât timp cât clientela (de investitori) este mare si în crestere, ca urmare a primilor investitori, care recuperându-si banii investiti, fac astfel (direct sau indirect)  publicitate fondului de investitii. Acest sistem (cunoscut si sub numele de „sistem piramidal”) a fost utilizat pentru prima data în 1919 la Boston de catre Charles Ponzi (Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi/1982-1949, escroc de origine italiana, cunoscut si sub numele Carlo si Charles P. Bianchi, conceptor al modelului de escrocherie bazat pe acest lant piramidal de împrumuturi) care va face din el (necuncut în mediul de afaceri), un milionar (în deviza americana), în mai putin de 6 luni.Descendent al unei familii originare din Parma, Ponzi sosteste în SUA la Boston pe 15 noiembrie 1903 la bordul vasului comercial transatlantic S.S. „Vancouver” (sub comanda Cpt. MacDonald) al Dominion Line Royal Mail Steamers (care  paraseste portul din Napoli pe 16 mai, via Insulele Azore–grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la cca 1.500 km de Lisabona și 3.900 km de coasta de est a Americii de Nord) dupa ce face studii superioare (timp de 4 ani, fara sa-si obtina diploma de licenta) la Universitatea Sapienza la Roma (dupa mai multe clasamente, cea mai veche si prestigioasa universitate italiana publica, fondata în 1303 de catre Papa Bonifaciu al VIII-lea al Romei/1294-1303).Merita de remarcat aici faptul ca Ponzi ar fi calatorit sub un alt nume, fals (necunoscut) pentru ca, conform documentelor de arhiva, el nu se afla cu identitatile cunoscute pe lista celor 56 de pasageri înregistrati (în ordine alfabetica: Miss E. F. Burnett, Mr. Consiglio Cavallo, Miss G. Cacouriotou, Mr. Nic. Carayannis, Mrs. Secat. Carayannis, Master Thos. Carayannis, Mr. Geo. D. Carayannis, Mr. Heracles Choukuroglou, Miss Polymnia Choukuroglou, Mr. Griffith Coit,  Mrs. G. Coit, Miss Doroty Coit, Miss Barbara Coit, Dr. G. M. Cooper, Mr. W. H. Cotton, Mr. Carmine Del Basso,  Mr. Parros Drivalas, Mr. Luigi Ferrise, Mrs. Chas. F. Fitz, Mr. Alessio Foggia, Mrs. M. J. Gorham, Miss Mary C. Hardy, Miss Henriette E. Hardy, Miss Alice Hayes, Mr. A. Karam, Mrs. Karam and children, Mrs. Geo. H. Love, Miss Marion W. Lowe, Mr. Wilhelm Mayward, Mr. James Means, Mrs. Agnes B. Means, Master Gregor Means, Master Lloyd Means, Miss Agnes Means, Maid and Governess, Master V. Michalopoulos, Mr. Chas. Mitchell, Mrs. Chas. Mitchell, Miss Mitchell, Miss Ladie M. Morse, Miss Isabel Murray, Mr. Libby Paladino, Mrs. D. Papageorgiou, Miss Fedora Papageorgiou, Capt. Richardson, Miss M. R. Ripley, Miss H. B. Ripley, Miss Lisa Salcebic, Mrs. Roland Seager, Miss Annina Sgueglia, Mr. E. W. Stevens, Mr. Chas M. Stewart, Miss Mary Taussig, Miss Catherina Taussig, Miss Helen Taussig, Mrs. M. Towne, Mr. P. V. Ventelis).   În sârsit, dupa ce îsi pierde toate economiile în jocurile de noroc (inclusiv, în cele de carti) în timpul calatoriei (care va dura cca 4 luni), pâna în 1907 când se stabileste la Montreal (în Canada), Ponzi va presta la Boston tot felul de munci (mai mult sau mai putin penibile), ajungând pâna la urma chelner într-un restaurant, de unde însa este virat datorita unui presupus furt, pe care l-ar fi comis. La Montreal îsi contacteaza un compatriot Luigi Zarossi, care prospera ca urmare a unui comert ilicit (trafic, contrabanda) cu tigari (în magazinul sau din strada Saint Jacques), respectiv, a unei institutii financiare Banca Zarossi având ca obiectiv (principal) administrarea economiilor imigrantilor italieni, carora asigura o dobânda de 6%, în timp ce bancile canadiene nu propuneau decât 2%, în principiu sau în conditii speciale, maximum 2,5%. „Rebotezat” Charles Bianchi (un descendent al unei bogate familii italienesti fictive), Ponzi (angajat mai întâi în calitate de casier), descopera la Zarossi ca acesta neputând oferi dobânda promisa clientilor sai, acestia erau platiti, totusi, la data scandentei, din banii noilor investitori, punând astfel „la punct”,  algoritmul (schema) care îi poarta numele (Algoritmul/Schema Ponzi). În 1908, când clientii lui Zarossi încep sa aiba îndoieli, acesta îsi lasa familia (sotia si copii) la Montreal si se refugiaza (cu banii „strânsi”, incasati de la imigrantii italieni) în Mexic, cu care SUA nu avea acorduri de extradare. În ceea ce îl priveste pe Ponzi, acesta va avea „ghinion”: de la un fost client (investitor) la Banca Zarossi, Canadian Warehousing, aceste va subtiliza un carnet de cecuri de banca si îsi scrie un cec în valoare de 423,5$CAN, falsificând semnatura directorului bancii, Damien Fournier, ceea ce dupa demascarea lui, va avea ca efect condamnarea si încarcerarea lui timp de 3 ani la Închisoarea St-Vincent-de-Paul (penitenciar federal din Laval–Provincia Quebec, activ între 1873–1989, desemnat pe 23 februarie 1990 un loc istoric national în Canada) devenita celebra ca urmare a încarcerarii în aceasta institutie corectionala a unor raufacatori celebri ca Jacques Mesrine (1936–1979), figura emblematica si legendara a marii criminalitati franceze (marele banditism), considerat în Franta „inamicul public n°1” (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze), Richard Blass („pisica”/1945-1975), considerat cel mai mare criminal (notoriu) canadian al epocii, suspectat de uciderea a 21 de persoane în timp de un deceniu (între 1965–1975, dintre care 13, ca urmare a incendierii pe 17 ianuarie 1975 a magazinului de bijuterii din strada Beaubien la Montreal, împreuna cu 3 complici), care a reusit sa evadeze de 3 ori (dintre care odata din St-Vincent-de-Paul, pe 23 octombrie 1974) si a supravietuit în 5 fuziade (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti, respectiv, Jean-Paul Mercier (1945-1974), celebru criminal canadian (din Provincia Quebec) devenit cunoscut societatii civile datorita complicitatii sale la o serie de jafuri armate sângeroase din bancile canadiene, comise împreuna cu Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1972 la St-Vincent-de-Paul, une acesta îsi executa o pedeapsa de 10 ani de detentie criminala pentru kidnapping) si celebru pentru cele 4 evadari reusite din mediul carceral (dintre care una pe 21 august 1972, de la  St-Vincent-de-Paul, împreuna cu Jacques Mesrine, iar cea de-a 2-a, pe 23 octombrie 1974, tot de la St-Vincent-de-Paul,  în compania lui Richard Blass). În sfârsit, dupa 20 de luni, Ponzi este eliberat si pleaca în SUA, dar în scurt timp va fi din nou arestat si încarcerat (timp de 2 ani) în Atlanta, pentru ca ar fi facilitat, prin intermediul unei filiere clandestine, accesul unor muncitori imigranti italieni pe teritoriul national. Dupa liberarea lui din închisoare, hotarât sa „faca bani adevarati”, Ponzi va pune la punct monatajul sau financiar fraudulos (mult mai „benefic” decât cel al lui Zarossi), pe care îl va aplica în 1919 la Boston. Atunci, în timp ce bancile ofereau clientilor cca 4,5-5% dobânda anuala, Ponzi propunea acestora o dobânda de cca 10 ori mai mare, în numai 3 luni. Profitul acestuia este realizat cu sprijinul IPRC (International Postal Reply Coupons), cu un randament de cca 40,5-50%, numai într-o luna si jumatate si cu cca 95-100% în 3 luni, ca urmare a unor investitii facute de catre cca 41.000 de persoane în valoare totala de 15Mil$US, din care mai putin 1/3 ar fi fost redistribuita investitorilor.UGP (Uniunea Generala a Postelor, fondata pe 9 octombrie 1874), devenita în 1878 UPU (Uniunea Postala Universala–din care fac parte administratiile postale din întreaga lume), institutie specializata a ONU (cu sediul General la Berna în Elvetia), în urma unor  solicitari, a acceptat emiterea pe 1 octrombrie 1907 a unui TPU (Timbru–Postal Universal) prin crearea unui CPI (Cupon–Raspuns International) în valoare de 0,28FCh (sau echivalentul acesteia în devizele nationale). Astfel, un expeditor (particular) cumpara în tara sa (de resedinta) un CPI si îl trimitea unui destinatar (corespondent) de-al sau în orice parte a lumii, care în orice birou (oficiu) postal, contra acestui CPI primea unul sau mai multe timbre-postale (din tara sa)  având ca valoare tariful corespunzator expedierierii unei scrisori internationale, adica 0,25FCH. Diferenta de 0,03 FCH reprezenta comisionul de compensare dintre administratiile postale, cea care a receptionat totalitatea sumei pentru achizitionarea CPI si cealalta, care a vândut TPU fara sa perceapa contravaloarea acestuia. Având în vedere stabilitatea devizelor (monedelor) nationale, respectiv, a ratelor de schimb dintre acestea, sistemul functiona fara niciun fel de probleme pâna la sârsitul Primului Razboi Mondial (1914-1918), când datorita problemelor de natura financiar–economice care au aparut ca, consecinte ale acestuia, s-a dereglat stabilitatea sistemului monetar, respectiv, a ratelor de schimb, ceea ce a avut ca efect prabusirea fondului de investitii al acestuia.Denuntat în „Boston Post” si vânat de catre politistii de la FBI, Ponzi se va preda autoritatilor pe 12 august 1920. În urma unui proces federal care a urmat, acesta pledeaza vinovat si este condamnat la 5 ani de închisoare, dar este eliberat dupa 3 ani si jumatate pentru a fi judecat La Boston (în Statul Massachusetts). Între timp, Ponzi pleaca în Florida (la Jacksonville), unde va pune „pe picioare” o alta afacere, rentabila (tot frauduloasa), „specializata” în vânzarea terenurilor cunoscuta sub numele de „Charpon” (nume obtinut din fuziunea dintre Charles si Ponzi), dar nu va dura foarte mult, pentru ca în 1926 este condamnat din nou la un an de închisoare pentru escrocherie. Din contra, în procesul sau de la Boston el va fi condamnat la o pedeapsa cuprinsa între 7–9 ani (confirmata si de catre Curtea Suprema a SUA). Dupa liberarea sa în 1934, instantele federale ordona expulzarea lui de pe teritoriul american în Italia, unde dupa întoarcere, acesta se va ocupa tot de „montaje financiare frauduloase”, pâna când Benito Mussolini („Ducele”/1883–945), Presedinte al Consiliului Italian de Ministri (31 octombrie 1922–25 iulie 1943), fondator si ideolog al fascismului, îi ofera un „post” în cadrul Ministerului de Finante al Guvernului italian, ceea ce îi va permite acestuia deturnarea unor sume importante de bani apartinând Trezoreriei nationale.  Pentru a scapa de pedeapsa, Ponzi se refugiaza în Brazilia, unde în 1936, publica cartea sa autobiografica The Rise of Mr Ponzi. Ruinat si abandonat de catre cei apropiati, Ponzi moare pe 18 ianuarie 1949, într-un spital public din Rio de Janeiro.