Capitală României București, este astăzi centrul economic, cultural, universitar al țării. Totodată este și cel mai mare oraș și locul unde se găsesc cele mai importante instituții ale statului. Totuși, orașul București nu a fost dintotdeauna că astăzi, ci s-a dezvoltat de-a lungul a peste cinci secole de existență, ajungând orașul care este astăzi din cauza unor factori diferiți.
Nu se cunoaște foarte bine istoria de început a Bucureștiului, iar multe lucruri încă nu sunt clare celor care au studiat istoria orașului, însă de la prima atestare documentară, într-un hrisov dat de Vlad Țepeș la 20 Septembrie 1459, București apare frecvent în documentele date de diferiți oameni, de la domnitori până la negustori. Mulți au spus că Bucureștiul a fost întemeiat chiar de Vlad Țepeș în anul în care este prima oară atestat, adică 1459. Totuși, săpăturile arheologice și unele documente arată că orașul există încă dinainte de 1459, poate nu sub formă în care se găsea în vremea lui Vlad Țepeș. Dar prima mențiune a localității apare, totuși, în 1459, în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș, iar în 1862 devine capitala Principatelor Unite. 
La început, orașul s-ar fi numit Cetatea Dâmboviței, nume ce apare și în mai multe documente date de Vlad Țepeș în 1458. Această Cetate a Dâmboviței este menționată într-o sursă ce vorbește despre o bătălie dată, în vremea lui Vlaicu Vodă, între voievodul Transilvaniei și pârcălabul Cetății Dâmbovița. Totuși, această Cetate a Dâmboviței de care se vorbește în sursă pare a fi o altă, mai aproape de Munții Carpați. Este oricum clar că Bucureștiul s-a numit, pentru o scurtă perioada, Cetatea Dâmboviței, de la răul pe ale cărui maluri s-a întemeiat.
Perimetrul inițial al orașului era cel din zona a ceea ce se numește astăzi Curtea Veche și o parte din Centrul Vechi de astăzi. Aici s-a ridicat prima fortificație a orașului și de aici a început să se dezvolte orașul. În timp, acesta s-a mărit și importantă să a crescut, în mare parte din cauza funcției sale de târg și popas aflat pe un drum comercial important. Din cauza creșterii importanței orașului, mulți boieri au început să-și așeze curțile aici, socotind că zona are un potențial economic. Curțile lor au crescut, dând o înfățișare nouă orașului, care s-a dezvoltat din punct de vedere edilitar și și-a mărit considerabil suprafață. Domnitorii au început și ei să vină în București, din diferite motive, însă mulți au continuat să prefere Târgoviștea ca loc de reședință. Primul domn care stă în București, și folosește orașul că reședința domnească, este Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Acest lucru se explică prin prisma faptului că domnitorul, aliat cu turcii, dorea să fie mai aproape de Giurgiu și de locurile controlate de turci. Și despre numele orașului s-au sugerat multe teorii. Una ar fi legendă ciobanului Bucur, care ar fi ridicat cea mai veche biserica din oraș (Biserica lui Bucur), dar care s-a dovedit a fi doar o mică bisericuța din sec. XVII-XVIII.
Unii au spus că numele vine de la Bucuria Duminicalis sau că Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind foarte bucuros din cauza unei victorii împotriva turcilor, a fondat orașul București–orașul bucuriei. Desigur, acestea sunt doar legende. Cred că numele orașului–acela de București–care l-a înlocuit pe cel inițial de Cetatea Dâmboviței vine de la un sat care se află în apropierea Curții Vechi și care astăzi a dispărut. La fel cum existau sate precum Dudești sau Popești, așa, cu siguranță, există și un sat București (mai ales că numele de București se mai întâlnește în documente și în alte locuri din țară). Se poate că acest nume să fi venit de la un cioban pe nume Bucur, însă este clar că, dacă de la un sat București ar veni numele orașului, atunci acesta a fost preferat inițial de către cei ce scriau în documente, pentru că mai apoi să se aplice întreg orașului care se dezvoltă necontenit.
Orașul București, în vremurile trecute, a fost împărțit în mai multe mahalale, care se întindeau pe toată suprafață să, mahalale ce-și primeau numele din diferite motive. Unele dintre ele se numeau așa după bisericile în jurul cărora se creau, altele primeau numele din cauza meseriilor oamenilor ce o locuiau, iar altele-și primeau numele din pricina unor personaje ce trăiau acolo, sau din cauza unor cârciumi sau hanuri unde trăgeau drumeții. Numărul mahalalelor era de 78 în vremea lui Alexandru Ghica Vodă, deci la începutul domniilor regulamentare, și de 92 în anul 1871, lucru consemnat de Dimitrie Papazoglu (1811-1892, fost colonel de armată român, istoric, cartograf și geograf) în broșură să privind istoria orașului. Astfel, există câteva mahalale ce au denumiri destul de neobișnuite sau care stârnesc hazul prin denumirile pe care le-au primit de la locuitorii orașului. 
Exista în trecut mahalaua lui Bate Pește, nume pe care-l primise de la un cârciumar care ținea în localul sau pești vii, pe care-i prindea și-i gătea după poftă clienților săi. Cârciumă lui „Bate Pește” se găsea la capătul caii Șerban Vodă, în zona Filaret, lângă Uzina de Gaz din perioada interbelică. O altă mahala era cea a lui Falcă Prăjită, numită așa tot după un cârciumar ce avea față acoperită de o pată mare din naștere, cârciumar ce-și avea casă și prăvălia în mahalaua Oțețari. Mahalaua Oțetari era numită așa din cauza arborilor cu același nume, ce răspândeau mirosul lor peste tot. Exista și mahalaua lui Stan Țăranu‘ –la intersecția dintre Calea Griviței și stradă Buzești dar și cea a Tirchilestilor și a Jarceletilor, faimoase pentru faptul că aici erau activi cei mai mari bătăuși ai vremurilor, care apăreau mereu când era vorba de vreo întrecere electorală. Între granițele Bucureștiului a mai existat și o anume mahala numită Zece Mese, numită așa după mesele ce se găseau în față unei cafenele numită Cafeneaua Galbenă, ce se găsea în zona Iancului-Obor.
Strada Zece Mese
Continuând călătoria noastră prin vechiul București, ajungem pe o veche stradă a periferiei oraşului de odinioară–şi încă una cu un nume şi o poveste aparte: stradă Zece Mese. Ea aminteşte de un local dispărut, Cafeneaua Galbenă, frecventată în principal de samsarii pieţei. În timpul verilor călduroase, patronul cafenelei întindea de-a lungul trotuarului fix zece mese! Că urmare, locuitorii străzii au adoptat această denumire populară a birtului.
Strada Zece Mese este amintită şi în literatură, I.L. Caragiale sau Nicolae Aurelian Steinhardt (1912-1989, scriitor, eseist, criticliterar, jurist și publicist român) o menționează în scrierile lor; şi, pentru a sugera şi caracterul multietnic al traseului, redăm un scurt pasaj din Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbînzii de Steinhardt: „Vine şi Marghit? Întreb. Marghit e fiica necăsătorită a doamnei Kuprelnik; cealaltă, doamna Florel, şade în stradă Zece Mese, în casă lor bătrânească. Tot acolo locuiesc şi madam Kuprelnik şi Marghit. Mătușa mea, când vorbeşte de ei, vorbeşte că despre un minister sau o instituţiune: Merg în Zece Mese, sau: Sunt invitată în Zece Mese, sau încă: Aşa se serveşte în Zece Mese”. O altă mahala cu nume interesant era cea numită Salcia Trăznită, aflată tot în zona străzii Buzeștilor. În aceste mahalale trăiau oameni de toate categoriile, de la cerșetori și oameni nevoiași la cei mai înstăriți boieri. Aceste mahalale, alături de celelalte, mai cunoscute, se vor suprapune unele peste altele și vor formă, la început, alte mahalale mai mari, iar acestea, la rândul lor, se vor transformă în cartierele pe care le cunoaștem cu toții astăzi.
Mahalaua Tirchilesti, centrul „mitocanimii” Bucureștiului de secol XIX
La fel cum se întâmplă și astăzi, în Bucureștiul secolului XIX există un centru cunoscut pentru mitocania să, cu o reputație nu foarte bună, pe care locuitorii evitau să-l viziteze prea des. Acest centru era mahalaua Tirchilesti. Exemplar pentru statutul acestei mahalalele este și definiția din dicționarul limbii române elaborat de Lazăr Șăineanu (ediția din 1929), definiție ce grăiește: Tirchilesti pl. numele unei mahalale în București, centrul mitocanimii. Reputația de centru al mitocanimii i se trage de la locuitorii acestei mahalele, care nu ezitau a se duce pe la întâlniri, mai ales cele electorale, pentru a se lua la harta și la bătaie cu cei prezenți acolo, fără să aibă vreun motiv anume.
Mahalua aceasta pare să fi fost înglobată în interiorul alteia, numită Dichiu, după un preot ce ar fi clădit o biserica acolo, dichiu însemnând și „administrator al bunurilor unei mănăstiri” sau „econom” (DEX 2009; de la grecescul dikios). Dichiul se află la groapă hingherilor din Colentina se lasă apoi în Dogari, la Carabulea, lângă cătunul din Tunari și pe uliță Madritului. Asta înseamnă că se află undeva în zona Sos. Ștefan cel Mare de astăzi, spre Colentina, cuprinzând și zona Străzii Polone (adică uliță Madritului).
Dimitrie Papazoglu în lucrarea să despre fondarea Bucureștiului, ne spune că Biserica Tirchilestilor (numită și Dichiu) își luase numele de la călugărul Dichiu, bun econom, iar numele de Tirchilesti vine de la Moș Tirchila, un personaj cunoscut în acele locuri. Biserica avea hramul Adormirii Maicii Domnului și fusese ridicată la 1773. În mahalua Tirchilesti existau 82 de case la vremea când G. Ionnescu-Gion scrie monumentală să lucrare despre istoria orașului (1899). Fiind puțîn la marginea orașului, cei ce trăiau aici nu prea-și insusisera bine statutul de orășeni și se comportau întocmai „că la țară”, așa cum spun oamenii vremurilor. Tocmai de aceea apăruse și vorba „parcă-ai fi din Tirchilesti”.
Cum s-a născut Foişorul de Foc
Imaginaţi-vă că ne aflăm la început de secol XIX. Străzile oraşului lui Bucur sunt înguste, întortocheate, casele sunt construite una lângă altă, deloc aerisite. Mai mult de atât, majoritatea caselor din mahalale sunt construite din lemn şi bârne de salcâm, acoperite cu stuf, paie sau şindrilă. Un climat extrem de propice pentru că un incendiu să se propage imediat de la izbucnirea lui. În anul 1847, în Sfânta zi de Paşti (23 martie), dintr-o joacă de copil şi pe fondul descrierilor de mai sus, un incendiu devastator distruge mai mult de trei sferturi din oraş. Focul a durat câteva săptămâni, pagubele au fost imense, iar ţările din vecinătatea Țării Românești au trimis ajutoare sinistraţilor (în special Rusia şi Imperiul Otoman).
În urmă acestui eveniment, pentru autoritățile de la acea vreme era evident că măsurile de prevenire a incendiilor trebuiau îmbunătăţite. Coroborată şi cu dărâmarea Turnului Colţea (principalul observator al incendiilor din acea perioadă) în anul 1888, necesitatea construirii unui nou turn de observație devine tot mai evidentă. Astfel, în anul 1891 se finalizează ceea ce a rămas în memoria colectivă sub numele de Foişorul de Foc. Deşi a fost o construcţie impresionantă şi costisitoare la vremea respectivă, Foişorul şi-a încetat relativ rapid activitatea de observaţie a incendiilor: în anul 1911 apar primele linii telefonice, incendiile putând fi anunțate mult mai rapid. De asemenea, clădirile care încep să fie construite în jurul edificiului îngreunează şi mai mult vizibilitatea.
În momentul de faţă, clădirea Foişorului de Foc găzduieşte Muzeul Naţional al Pompierilor. O scurtă vizită aici vă va lămuri asupra istoriei pompierilor de-a lungul timpului. O secţiune aparte a muzeului este cea dedicată luptei din Dealul Spirii, din anul 1848, când batalionul de pompieri conduşi de căpitanul Pavel Zăgănescu a fost învins de către oastea otomană trimisă să înăbușe revoluţia. Un alt aspect important ce trebuie remarcat în locul în care am ajuns cu traseul nostru este că, în perioada comunistă, demolările nu au afectat prea mult urbanistică zonei. Astfel că piaţa Foişorului de Foc, situată la intersecţia Bulevardului Ferdinand cu Strada Traian şi din care converg mai multe străzi secundare, este constituită, relativ, din aceleaşi clădiri pe care le puteam întâlni şi în perioada interbelică.
Notă Localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.
Biografie
- Străzi Vechi Din Bucureștiul de Azi
- Istoria Bucureștiului
- Istoria Bucureștiului. De la așezare la medievală la capitală Țării Românești
Alexandru Naghi, Director adjunct Săptămânalul Patria Română
Notă. A se vedea și alte articole ale autorului
Nota redacției
Investigations Criminelles (Investigații Criminale)
Direction Centrale de la Police Judiciaire (DCPJ)
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
