„Anticamera morții”. Citește-mă, simte-mă! (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, eseist, prozator, Craiova)

M-am jucat cu cuvintele mereu. Le-am împletit, le-am răsucit, le-am pus zorzoane și flori, sau le-am tăiat, le-am transformat, le-am găsit sensuri noi. Cuvintele au fost când păpușă de pluș, când cuburi desenate, le-am așternut construind o lume cu ele, copil eram și mă jucam punându-le în forme, în înțelesuri, mi-am ridicat castele cu ele, le-am făcut grădini și ape curgătoare în jur, am iubit cu ele, am mângâiat și am uitat. Dacă cineva mi le-ar lua, nu aş mai fi copil, aș crește mare peste noapte, m-aș transforma în orice om, cu probleme și griji, cu datorii și rate, cu jigniri și suferințe.

Am fost la București, am făcut analize peste analize, acum aștept. Sunt epuizată, stoarsă de nopţile nedormite, de întrebările nerostite, de teamă, de vorbe ce aş vrea să le scriu şi nu pot. Cuiva cu ochi senini să le scriu, dar simt că prea le-am risipit inutil, rostindu-le zilnic, oricui şi pentru orice, sau rostindu-mi-le mie pe foi albe, pure așteptând pângărirea cu cuvinte… Am privit pe ascuns, de-atâtea ori! M-am simţit privită pe ascuns, de atâtea ori. Mi-au tremurat genunchii, m-am topit şi apoi am îngheţat în câteva secunde. Am scotocit cu privirea prin păr străin de mâna mea şi am simţit părul meu răscolit de ochi ascunşi, am mirosit pielea când se apropia, am colorat-o, am cunoscut, am tremurat, am chemat, am aşteptat, am simţit inima pulsând, am iubit, am fugit, am tăiat, am uitat, şi apoi am iubit iar, i-am potrivit din ochi haina pe umeri și cravata pe gât, am visat, am clădit din apropieri, din depărtări şi din amintiri, am urât, am certat, am văzut iar, iar am cunoscut, iar am visat, am întrebat, am căutat răspunsuri, am înţeles adevăruri triste. Am crezut!

Doamne cât am crezut! M-am înșelat, dar am clădit vise mai departe, îngrozită că va veni vânt puternic și mi le va dărâma. Încăpățânată, fără să văd nimic în jur, doar credeam ce voiam eu să cred, irațională, nebună, visam cu ochi deschiși, visam cu ochi închiși. Am iubit căzând în gol și ridicându-mă, luptând cu mine și cu lumea din jur, m-am luat la trântă cu inima și ea a câștigat. Îmi uram inima, apoi o iubeam văzând-o atât de gingașă, de fragilă sub un cer străin, am încercat nepăsarea, am încercat în colivie s-o pun, departe de zbucium. A zburat nebună, pasăre liberă, certându-mă că n-o las în voia ei să tremure și să iubească. Pleacă, i-am spus, du-te, fii liberă, iubește, crede, speră, așteaptă! Ia-o de la capăt. Fii cum vrei tu să fii! Târăște-mă după tine! Fără inimă cum aș putea trăi?

Tu, Dorul meu, pe buzele tale, numele meu sună altfel, în ochii tăi, privirea mă caută altfel, ţi-ai numărat clipele dimineţilor să ajungi odată cu venirea mea, ţi-ai măsurat serile să pleci odată cu plecarea mea…Nu spui nimic, doar taci, aștepți și măsori fiecare cuvânt al meu. Te apleci peste umărul meu și adulmeci fiecare firicel de parfum din păr, picătura de sudoare care se strecoară printre sâni. Îmi urmăreşti fiecare trăsătură, ochii, buzele, îmi destrami ca pe o maramă liniile feţei, apoi le strângi, linie cu linie, picătură cu picătură, de parcă ai vrea să mă ai pentru mai târziu, desenându-mă din minte. Râzi. Îmi calci pământul, îmi trăiești viața, îmi respiri aerul. Va fi bine? Mă doare fiecare părticică din mine, parcă am căzut din cer, topindu-mi-se aripile asemeni unui Icar și trupul e zdrobit de asfalt. Se adună lumea în jurul meu, e agitată, ce s-a întâmplat? De unde a căzut? Cine este? Voi fi la știri? Zâmbesc zâmbet mut, durerea mea e mută. Ce pot să-ți spun? Simți că este ceva, vezi zâmbet strâmb, privești cu întrebări, privirea ta îmi lasă cicatrici. Nu pot să îți răspund. Nu acum. Poate când voi afla că este bine. Va fi bine! Mă ascund! Plâng fără lacrimi! Privesc fix un punct, privesc în gol, până când golul este gol. Nevoie de lacrimi fără lacrimi, nevoie de urlet, nevoie de nimeni în jurul meu. În faţa mea, Tu,Dor, să vorbeşti în şoaptă! Cuvintele nu le-aș putea uita. Nu cere mai mult! Nu întreba!  Dacă aş putea ţi-aş spune! Dacă aș ști! Doar stai! Citește-mă! Ascultă-mă! Simte-mă! Din ochi, de pe piele, de pe buze!

Anticamera morții. Aşa se numea salonul în care o internam pe mama din trei în trei săptămâni. Era un loc în care eu nu aveam ce căuta, un loc în care orice om sănătos nu avea ce căuta, eram un intrus, un venetic. Tuşea de câteva luni, nu mai fuma de 20 de ani, nici nu fumase frecvent, câte o prosteală pe la diverse întâlniri. Am zis că a răcit, am plimbat-o pe la câţiva medici prin Craiova, i-am dat diverse pastile, câteva zile tusea trecea, apoi începea iar. Pe măsură ce se ducea timpul, avea episoade din ce în ce mai violente de tuse, apoi la câteva luni a început durerea. La început difuză, timidă, apoi din ce în ce mai puternică. La un moment dat, durerea devenise parte din ea. Nu trebuia să-mi spună că o doare, vedeam pe faţa ei, în ridurile care se adânceau, auzeam în vocea ei şi totuşi mă gândeam că nu poate fi ceva grav, poate o răceală la plămâni, poate curentul din casă, şi îi spuneam mereu să nu mai stea cu toate uşile deschise, de atâtea ori gândul nostru alege dintre toate relele calea cea mai uşoară, alungând îngrijorarea.

Verdictul a căzut ca o ghilotină şi ea l-a auzit. Fusese diagnosticată cu metastaze la plămâni, la Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta, apoi diagnosticul fusese infirmat la Institutul Clinic Fundeni, dar ea continuase să tuşească, am dus-o din nou la Marius Nasta, unde doctorul a susţinut în continuare că are metastaze, nu apăruseră la radiografie, nu apăruseră la tomograf, sau la RMN, apăruseră în schimb la toracoscopie. A trecut în câteva zile prin agonie şi extaz. Şi ultimul verdict nu l-a mai auzit, mi-a fost teamă de inima ei slăbită şi o cunoşteam, putea să lupte cu orice, dar nu cu cancerul, îi era frică mai mult decât orice de cancer.

Am minţit-o că dat fiind că a avut cancer de sân, trebuie să mai facă câteva şedinţe de citostatice. S-a lăsat minţită, nu am ştiut niciodată, noi o protejam sau ea ne proteja făcându-se că nu ştie nimic? Medicii i-au mai dat trei luni de viaţă, a mai trăit trei ani, dar nu a mai fost niciodată aşa cum fusese mereu. Îmbătrânea cu fiecare clipă şi murea încet cu fiecare clipă. Nu a mai fost vie cu adevărat niciodată. Când a început citostaticele, a intrat pentru prima oară în anticamera morții. Ireal, dar am avut mereu impresia că, în acei ultimi trei ani, acolo a trăit singurele momente de fericire, sau de linişte curată.

Începea tratamentul luni şi termina joi. Când intram luni de dimineaţă cu ea acolo, învia, parcă de abia aştepta să scape de mine ca să poate continua poveştile începute data trecută. Aveam şi eu sfaturi de dat, aveam pachete de aranjat, aş fi vrut să o mângâi, să ştie că oricât de greu i-ar fi, eu sunt acolo, lângă ea, doar să mă cheme, dar nu, ea nu avea timp de mine, nu acolo, unde eram un intrus, eram doar un om sănătos care nu înţelege nimic, nu ştie nimic. Plecam cu inima strânsă şi restul zilei aproape că nici nu puteam vorbi. Mă duceam a doua zi, cu ceva mâncare, cu fructe, mă primea mai caldă parcă, apucaseră să afle noutăţile, dar tot doar cu un ochi mă privea, cu celălalt ochi era atentă la altcineva din salon care avea ceva de spus, o reţetă nouă, o plantă miraculoasă, o rugăciune salvatoare.

Eu, în acel salon intram în altă lume, nimeni nu mă privea, nimeni nu mă observa. În noaptea dinaintea internării, mama nu dormea de nerăbdarea reîntâlnirii, acolo, intra în transă, se sărutau, se strângeau în braţe, bucuroase că trăiesc, bucuroase că se întâlnesc iar, poate pentru ultima dată. De fiecare dată, în salon era un loc liber, încă unul. Şopteau: „a murit Angela…”, sau Mioara, sau aia cu bazmaua roşie, sau aia cu nasul tăiat, se lăsa un moment de tăcere, trist, descurajator, cu lacrimi în ochi, dar viaţa învingea până când şi în salonul acela şi, fericite că, deşi altele au plecat dintre ele, ele trăiesc şi măcar până data viitoare, trebuie să se bucure şi să fie fericite pentru că Dumnezeu are grijă de ele. Apoi venea joia, o luam acasă şi începea răul. Obosea la cele mai mici mişcări, părul îi cădea, până când, la un moment dat, am convins-o că la feţişoara ei mică, îi stă bine cu părul scurt, scurt şi coama ei, de care era de-o viaţă atât de mândră, a pierit pentru totdeauna, apoi au început să o doară oasele, din ce în ce mai mult, mai puternic, apoi răul, starea de rău permanent, deznădejdea, frica, îndoiala: „şi dacă trăiesc, asta este viaţă?” şi privirea celor din jur, unii se fereau, alţii aveau milă în ochi. Viaţa celor care au trecut prin aşa ceva, nu va mai fi niciodată la fel, citostaticile, anticamera morții lasă urme adânci, pentru totdeauna.

Şi mai treceau trei săptămâni şi iar trebuia internată, iar nerăbdare, iar sărutări, îmbrăţişări, iar momente triste, pentru cei duşi, iar viaţa care învinge. Erau parcă cu toatele, în transă, după pupăturile de început, se aşezau toate în cerc, pe cei de acasă, care îi aduseseră nici nu-i mai priveau, şi începeau cu tratamente, cu ciuperci miraculoase, cu creme măiastre, făcute în casă, cu tot felul de plante şi leacuri. Uneori îşi aduceau aminte de una dintre cele care trecuseră prin acest salon, o dădeau de exemplu cu folosirea vreunui tratament, îşi spuneau că acel tratament i-a prelungit viaţa cu multe luni, alteori aflau că un miracol se dovedise a fi zadarnic şi tristeţea le cuprindea. De multe ori, câte una rămânea cu ochii fixaţi pe un punct văzut doar de ea, cancer, realiza pentru câteva secunde imensitatea cuvântului, pe chipul ei nu se citea nimic, decât durere, dar dându-şi seama prin ce trece, celelalte o trăgeau iar în mijlocul lor.

Fiecare povestea cum a aflat de boală, fiecare avea o mică poveste, fiecare era o mică poveste şi fiecare se credea, în sinea ei, mai puternică decât celelalte, mai puţin bolnavă, pentru că pe fiecare o proteja cineva, un copil, un soţ, fiecare ştia mai puţin decât întregul adevăr. Cancerul nu este aşa cum îl vedem în filme, trece timpul pe care ţi-l dau doctorii şi într-o dimineaţă, bolnavul nu se mai trezeşte. Din păcate, nu este aşa. Când au început durerile, nu ştiam unde să mă ascund, ca să nu plângă, să nu urle de durere, se ţinea strâns de haine, de pături, de pat, se chircea, se strângea, gemea, ochii îi erau uriaşi, îi mărea spaima. Ar fi vrut ajutor şi nu ştiam cum să-l dăm, doar gemea. Aş vrea să descriu privirea unui om cum a fost mama mea, atunci când făcut prima dată pe ea, o asemenea privire nu poţi s-o descrii, în nicio artă, nici cu pensula, nici cu dalta, sculptând în piatră, nici cu cuvintele….În câte-o dimineaţă, se trezea mai bine, durerile se aşezau câteva ore, ochii i se luminau, poate totuşi, poate s-au retras, poate tratamentul a început să-şi facă efectul.

Şi în altă dimineaţă, coşmarul pornea din nou. Am început cu tramal, am continuat cu rivotril şi am sfârşit cu morfină, mai puţină şi apoi doza creştea. Degeaba, monstrul rămânea în corp, în plămâni, în oase. Am fost martor la tot, am iubit viaţa din totdeauna, dar în acei trei ani, nu a fost zi în care să nu mă gândesc cât de greu este fiecare moment. Când se simţea în puteri, o duceam în locurile pe care le iubea, se uita lung la fiecare copac, la fiecare bancă, ştiam că îşi ia rămas bun. Câteodată vorbea cu dragii ei duşi din lumea noastră, erau momente în care trăia în altă lume, se transforma, era când cumplit de rea, ea mama mea dragă care şi-ar fi dat viaţa pentru noi, era rea, groaznic de rea, avea scăpărări de fulger în ochi, şi ură, multă ură pentru toţi. Atunci sufeream îngrozitor, imploram un ajutor, trăiam un coşmar din care nu puteam să ies, eram într-un carusel care se învârtea şi se învârtea şi nu ştiam cum să-l opresc să cobor, apoi, după altă zi, îşi revenea, era iar ea, dar clipele de luciditate erau din ce în ce mai rare, mai scurte. În fiecare zi murea, în fiecare zi muream cu ea. Pe Mihaela o iubea chiar și în momentele de inconștiență, de răutate dusă la extrem, dar pe Mihai făcuse fixație. Își imagina prin aburii metastazelor cerebrale că el este complicele meu în a o ucide pe ea. Îl găseam ascuns, plângând, era mic, Mihaela când nu eram de față încerca să-l protejeze, dar nu reușea, nu era nici ea prea mare. Și a trebuit să iau o hotărâre groaznică, a trebuit să aleg între ea și copilul meu. Îl trăgea în abis, din ce în ce mai adânc, îmi spunea Mihai, că se simte bolnav, suferea și sufeream și eu pe lângă el. L-am ales pe el.

Am găsit o doamnă, doamna Vali să stea cu ea, și am dus-o acasă la ea. Am suferit, dar trebuia să o iau de lângă Mihai, îi făcea inconștient, prea mult rău. Apoi, mă certa că o lăsăm singură, mă doare și acum privirea ei când plecam, la școală, nimeni nu mă înțelegea, de fapt, nu prea povesteam, nu voiam să-i încarc pe ceilalți cu povara mea, dar trebuia să-mi fac datoria, pe de altă parte, mama suna toată ziua, trebuia să plec din ore, de la ședințe, directorul liceului se uita cu reproș la mine, nu a înțeles decât când a murit taică-său, lăsam baltă totul și plecam, mă amenința că-și face rău, fura de la tanti Vali cutiile cu medicamente, pitula chibriturile, luni de zile aproape că nu am dormit, de teamă că se întâmplă ceva, când suna telefonul, săream, mă speriam, îmi era teamă că va da foc, îmi era teamă că nu o mai prind în viață… Într-o noapte a murit. În braţele mele, care nu ştiau o noapte întreagă că au ţinut un corp gol…Şi am plecat pe străzi, nebună, nu ştiam ce fac, nu ştiam ce trebuie să fac, când m-am întors, am avut impresia că mişcă, am luat-o în braţe, am scuturat-o, am strigat-o, am jelit-o ca bocitoarele pe marginea gropii şi am plecat iar, am cumpărat un pachet de ţigări şi la un moment dat fumam două ţigări odată, una era puţin pentru durerea din mine….Nu am uitat nimic, mintea mea este trează mereu când este vorba de părinţii mei duşi…Pentru clipele când am fugit de lângă tine, pentru că n-am ştiut ce să fac, pentru clipele în care ce-am făcut nu a fost suficient, pentru clipele în care te-am supărat, pentru clipele, cele mai groaznice, cele mai egoiste, când am simţit alături de durere, şi uşurare că am scăpat de atâta suferinţă, de atâta jale, mamă, mămică, iartă-mă!

Notă. A se vedea și alte articole ale autoarei  în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției

„Sesiunea științifică anuală a Academiei Germano-Română din Baden-Baden – 2024” (Deutsch – Rumänische Akademie Baden-Baden e.V. – Rumänisches Institut – Rumänische Bibliothek Freiburg e.V., Landul Baden – Würtenberg, Germania) la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din București (partener cultural – educațional al Jurnalului Bucureștiului)

Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) 

„Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de înățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Subiectele de concurs (Modelizare matematică) – 2024 pentru doctori în științe (matematice)

„Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de învățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Subiecte (de tip „concurs” – Subiecte „Zero”) propuse pentru doctori în științe (matematice) și cele de „Concours de l’ Agrégation” din anii 2017 – 2023

Corrigé du „Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de învățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Soluții & Raportul Juriului pentru Subiecte (de tip „concurs” – Subiecte „Zero”) propuse pentru doctori în științe (matematice) și cele de „Concours de l’Agrégation” din anii 2017 – 2023

• Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

• Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, “Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet (“Volpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului